Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Cântecul lebedei

Am iubit-o…

Era micuţă, şi albă, şi gingaşă, şi blândă… Buzele ei zâmbeau mereu, mereu, dar zâmbetul îi părea adumbrit de o melancolie stranie, care-i lăcrima veşnic în ochii albaştri, gânditori. Şapte ani n-am observat tristeţea sufletului ei! N-am vrut, sau n-am putut? Nu ştiu… Când am descoperit-o, însă, era prea târziu. Până atunci parcă umblasem cu ochii închişi, orbiţi sau îmbătaţi de fericire… Fericire! Fericire! Cumplită e uneori îmbrăţişarea fericirii!

Era tăcută şi plăpândă ca o floare sfioasă, pripăşită într-un pământ străin. Asculta cu ochii mari, miraţi, şi parcă nici nu înţelegea potopul vorbelor mele de iubire veşnic nerăbdătoare, veşnic lacomă, veşnic aceeaşi. Îmi era însă mai dragă aşa. Uluirea şi nepriceperea îi dădeau o înfăţişare de naivitate feciorelnică şi o nevinovăţie care-mi tulburau neîncetat sufletul şi simţurile. Trecuseră ani de când era nevasta mea, şi mereu apărea ca o fetiţă nedumerită, mereu avea farmecul noutăţii. Mă simţeam bărbatul cel mai iubitor din lume şi cel mai fericit, fiindcă toată fiinţa mea n-o mai râvnea decât pe Anişoara…

De ce n-a rostit gura ei măcar o şoaptă de dragoste niciodată? În şapte ani de zile, nici o singură dată!… Ca şi când i-ar fi fost frică sau ruşine… Primea, sau poate suferea, sărutările mele, se cutremura uneori subt năvala lor furtunoasă, dar niciodată nu şi-a pierdut cumpătul, nicio tresărire de patimă nu i-a înfiorat bătăile inimii… Niciodată! Şi până azi eu totuşi n-am băgat de seamă!… Atât de mult am iubit-o, atât de mult mă îngâmfase fericirea!

Am întâlnit-o întâia oară într-o zi de primăvară, într-o căsuţă albă, veselă, modestă… Îmi amintesc lămurit toate amănuntele. Era îmbrăcată cu o rochiţă ca cerul, presărată cu floricele mărunte vinete-închise. Avea un trandafir alb în piept şi altul în părul de aur, răzvrătit în cârlionţi zburdalnici. Şedea pe o canapea veche, cam hodorogită, şi razele soarelui, dând buzna pe fereastra mică, prin perdele scrobite de dantelă ieftină, o căutau parcă înadins pe ea, i se încurcau prin păr, îi îmbujorau obrajii bucălaţi, îi sărutau buzele întredeschise într-un surâs zglobiu, trandafiriu, în care nu se zărea nici urmă de melancolie…

N-am schimbat cu ea nicio vorbă, dar inima toată mi s-a umplut cu chipul ei. O priveam doar pe furiş, înfricoşat poate de frumuseţea ei, de zâmbetul ei, şi pizmuiam grozav razele care o mângăiau în dragă voie şi a căror mângăiere ea o sorbea ca o alintare de dragoste.

A doua zi am şi cerut-o de nevastă…

Părinţii ei au fost încântaţi. Vai de mine, câtă cinste, cât noroc! Erau doar oameni nevoiaşi, fata n-avea un ban zestre, pe când eu… Mi-au dat-o. Cum să nu mi-o dea? O, ce fericită va fi Anişoara când va afla!

De-abia pe urmă i-am spus şi ei că o iubesc şi că o vreau de soţie. Pe urmă, adică după ce mă asigurasem de un sprijin puternic. Altminteri, n-aş fi îndrăznit să mă apropiu. O iubeam prea mult… atât de mult!

Glasul meu nici n-a mirat-o, nici n-a spăimântat-o. A ridicat ochii spre mine, foarte încet, şi mi-a răspuns scurt, incolor:

— Da.

N-am mai avut puterea să mă stăpânesc. Într-o izbucnire de fericire, am îmbrăţişat-o nebuneşte. Şi n-am băgat de seamă că glasul i-a tremurat şi că în ochi îi pâlpâia şi acuma o durere înlăcrimată, care ar fi trebuit să mă neliniştească puţin… N-am fost în stare să văd nimica. Iubirea îmi înfăşurase toată fiinţa cu un văl de mulţumire, prin care nu mai străbătea niciuna din bănuielile mărunte ce amăresc viaţa îndrăgostiţilor…

Şi din clipa aceea am trăit ca într-un vis. Deseori mă miram cum de am putut trăi înainte s-o fi cunoscut pe ea. În orice caz, îmi ziceam că ceea ce a fost până atunci n-a fost viaţă adevărată. Numai de atunci a început viaţa mea. Ea este viaţa mea. Ea… ea… Şi-mi închipuiam că în minutul când aş pierde-o, m-aş prăbuşi ca o ruină sfărâmată de uragan…

Am iubit-o atât de mult, că nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să mă întreb cât mă iubeşte ea pe mine sau dacă nu mă urăşte… De vreme ce eu o adoram, am crezut că şi ea trebuie să mă iubească. Asta e deseori iluzia amanţilor îmbătaţi de iubirea lor… Ce greşeală gravă! încrederea nu se potriveşte cu iubirea. Încrederea te face egoist, îţi înăspreşte inima, îţi turbură vederea. Iubirea adevărată însă se cuvine să fie sfioasă, umilă şi fricoasă. Orice atingere o doare, orice privire o cutremură, o aruncă în zvârcolirile geloziei. Şi numai gelozia te fereşte de orbirea neroadă, de încrederea înşelătoare. Gelozia îţi pune mereu întrebări, îţi cere mereu răspunsuri… Gelozia e iubirea.

Iubirea încrezută poate că nici nu e iubire?… Sau poate că e mai mult decât iubirea? Da, probabil că e mai mult. Cel puţin uneori… Gelozia, la urma urmelor, face comerţ din iubire, punând veşnic condiţii: numai pe mine să mă iubeşti, la altul să nu râvneşti… Iubirea mea însă a fost necondiţionată. Am iubit-o pentru că am iubit-o, nu pentru că m-a iubit ea sau în speranţa că mă va iubi…

Caut explicaţii, îmi dau seama. Poate chiar scuze… De aceea mă frământ… Cu toate că iubirea, oricât de mare, nu poate fi o vină şi nicio părere de rău…

Eram mândru că o iubeam. Îmi plăcea când, pe stradă, sau la teatru, toată lumea întorcea capul, când surprindeam privirile pofticioase în ochii bărbaţilor şi invidia în privirile femeilor. Pe faţa mea trebuie să fi stăpânit trufia şi sfidarea. Îmi venea să strig tuturor: e numai a mea!… Căci într-adevăr numai a mea era. Păşea blândă şi indiferentă alături de mine, parcă nici n-ar fi băgat de seamă că oamenii se închină în faţa ei.

Numai o dată s-a dezminţit în şapte ani, o singură dată… Luasem masa la un restaurant. Ea stătea gânditoare, ca totdeauna, şi puţin îmbujorată. Era parcă mai frumoasă, sau mi se părea mie? Îi vorbeam, în şoapte… Îi vorbeam, fireşte, de iubire, mereu de iubire, în cuvinte înflăcărate… Şi atunci, i-am destăinuit întâia oară că sufletul meu nu mai e însetat decât de o dorinţă. După ce sorbisem din dragostea ei, îmi trebuia acuma un copil care să-mi perpetueze iubirea, care s-o înlănţuiască de mine pentru totdeauna… Mi s-a părut că tresare când mi-a înţeles dorinţa. Totuşi, nici nu s-a uitat la mine. Ochii ei au rămas aţintiţi în gol, întrebători, stranii…

Tocmai în momentele acelea uşa s-a deschis zgomotos, şi în sală a intrat un grup de tineri ţanţoşi, spilcuiţi, gălăgioşi, printre care şi doi ofiţeri. Anişoara a întors privirea, poate fără să vrea, spre intrare. Un locotenent — înăltişor, subţire, cu părul negru lins, cu un profil uscat, mi-l amintesc foarte bine — s-a oprit brusc, cu ochii la masa noastră. O clipire a stat aşa, pe urmă s-a amestecat printre ceilalţi, dar cu coada ochiului mereu la Anişoara, ca şi când l-ar fi fermecat. Nu m-ar fi izbit zăpăceala ofiţerului; eram doar obişnuit şi chiar măgulit ca bărbaţii să-şi alinte privirile în frumuseţea soţiei mele. Anişoara însă s-a schimbat deodată la faţă, parc-ar fi lovit-o un trăsnet din senin. S-a sculat drept în picioare, m-a apucat de mână şi mi-a şoptit nervoasă şi poruncitoare ca niciodată:

— Vino… Să plecăm… Nu mai pot…

Şi, cum eu am rămas cam nedumerit, s-a răstit aproape la mine:

— Nu-nţelegi? Trebuie să plecăm, altfel…

M-am supus fără altă explicaţie. Era întâia oară când îmi cerea şi ea ceva. Nici pe urmă n-am necăjit-o. Mă sâcâia puţin întâmplarea, mă rodea curiozitatea, dar n-am stăruit pentru lămuriri. Mi le-am închipuit singur, zicându-mi că-n privirea ofiţerului a fost vreo îndărătnicie care a supărat-o sau a plictisit-o şi poate ar fi scos-o din fire dacă am mai fi stat…

A doua zi, însă, un prieten, care fusese în aceeaşi sală, şi la altă masă, m-a întrebat, zâmbind cu înţeles:

— Ei… v-aţi împăcat?

Observase gestul Anişoarei şi s-a crezut dator să mi-l explice: locotenentul a iubit-o înainte de a se mărita cu mine, o mai iubeşte şi astăzi…

Am râs cu poftă. Auzi! Un biet locotenent, care a iubit-o şi o mai iubeşte! Ridicol! Atunci când o iubesc eu, îşi permite s-o iubească şi el!

Râsul meu i s-o fi părut neînţeles, căci a adăogat mai serios:

— Dar şi ea l-a iubit… Mult… Foarte mult…

Am râs mai tare. Ca un zevzec. Eram încredinţat că omul umblă să mă facă gelos. Şi mă simţeam atât de sigur! De-abia azi văd ce neroadă e siguranţa în iubire!

Totuşi, seara am întrebat pe Anişoara, mai mult în glumă şi poate chiar puţin ironic:

— Adevărat că ai iubit un locotenent?

Mi-a răspuns, privindu-mă drept în ochi, fără şovăire, poate chiar cu îndrăzneală, ca şi când ar fi aşteptat de mult întrebarea mea:

— Da!

Simt şi astăzi cum m-a săgetat acel „da” prin inimă. Dar numai o clipă. Mi se păruse o sfidare, un ghimpe care cearcă să se înfigă în inima fericirii mele… L-am smuls repede ghimpele, cu o sforţare hotărâtă. Adică ce-mi pasă mie acuma dacă l-a iubit atunci? Trecutul nu mă interesează. Prezentul e al meu, şi viitorul. În iubire numai prezentul are însemnătate. Cel ce scormoneşte trecutul nu iubeşte cu adevărat.

Peste un ceas nu mai era nicio urmă din acel „da” supărător. În schimb, fără să-mi dau seama, am început să doresc cu mai multă îndârjire:

— Un copil!… Un copil, Anişoară!

Îi repetam necontenit cuvântul acesta, ca un papagal plictisitor. În cele din urmă, parcă nici nu-l mai auzea. Îmi răspundea doar cu surâsul ei straniu, în care puteam citi şi încurajare, şi nedumerire, şi milă, şi dispreţ, şi plăcere, şi scârbă…

Au trecut luni şi ani, şi dorinţa mea a rămas moartă, o sărmană şi zadarnică bătaie de buze, o boare rece fără urme. Cu toate acestea, nu desperam. Printr-o voinţă încordată, izbutisem mereu în viaţă. De ce n-aş izbuti şi aici?

O iubeam pe Anişoara acuma cu atât mai tare cu cât dorinţa mea flutura mai deşartă. Începui să-mi închipuiesc nerozii. Îmi ziceam că trebuie să fie la mijloc vreo încăpăţinare de-a ei copilărească. Poate i-e teamă că aş iubi-o mai puţin, că mi-aş împărţi dragostea în două, între ea şi copil. Căutam să-i dovedesc cât se înşală şi o copleşeam cu mai multe mărturisiri. Poate că exageram. De aceea nu mă supăram când, uneori, în ultimul timp mai des, îmi spunea verde că mărturisirile mele o cam enervează. Mă simţeam vinovat şi-i ceream iertare.

Şi ea tăcea mereu… Era în stare să stea zile întregi cu mine fără a scoate o vorbă. Cu ochii în gol, pierdută, cu gândul cine ştie unde, sau poate fără nicio frământare în creieri, se oploşea într-un colţ de canapea şi tăcea. Cred că, dacă n-aş fi stârnit-o eu, ea n-ar fi deschis gura niciodată. Da, da!… Acuma sunt chiar sigur că nu mi-a adresat cuvântul niciodată. În şapte ani de zile niciodată n-a avut nimica să-mi spună! Niciodată!… Cumplit! Eu, care, când n-am cu cine palavragi, sunt în stare să vorbesc singur, numai să nu tac, îmi închipuiesc că tăcerea e cea mai grea tortură în lume. Tăcerea e dureroasă ca o rană şi neagră ca moartea. Şi ea a tăcut mereu!

Apoi într-o seară, când am venit acasă, am găsit-o în pat, cu faţa palidă şi asudată, cu ochii aprinşi şi speriaţi. Părea pe moarte… M-a cuprins o spaimă grozavă. Am mângăiat-o, am acoperit-o cu sărutări şi cu întrebări. O lăsasem doar sănătoasă dimineaţa, iar acuma… În loc de răspuns, a închis ochii, obosită sau poate plictisită.

Dar suferea… încerca să-şi înăbuşe suspinele şi nu mai izbutea… îmi frângeam mâinile de grije şi de compătimire. Cel puţin de mi-ar fi spus ce o doare, ce-a păţit, cum s-o ajut… Tăcea ca totdeauna sau răspundea cu ochii strânşi şi vorbe reci: „Nimica, trece, lasă, destul”… Şi-mi făcea mereu semn s-o las în pace, că-i trebuie linişte, numai linişte…

Îmi fierbeau creierii. Nu mai puteam sta nepăsător, martor indiferent al chinurilor ei. Era doar vorba de iubirea mea, de viaţa mea, de speranţa mea…

— Să vie un doctor! Imediat un doctor!… Un doctor!… Doctor!…

Ţipam ca un nebun, îngrozit de suferinţele ei din ce în ce mai istovitoare. Şi atunci ea, cu o sforţare crâncenă, s-a ridicat în aşternut, s-a uitat lung la mine, nu mai avea spaima de adineaori în ochi, şi mi-a zis rece, rar, ca şi când ar fi vorbit cu un duşman:

— Dacă chemi doctorul, să ştii că… mă omor!

Parcă mi-ar fi lunecat o şopârlă în sân. Ce-i asta? Ce înseamnă asta? Să mă revolt, sau s-o compătimesc?… Nu ştiam ce să zic şi ce să fac. Oare altul în locul meu, care n-ar fi iubit-o atât de mult, ce-ar fi făcut?… Pe urmă am privit-o înfricoşat, ca şi când n-aş fi crezut-o în toate minţile, şi am rămas aşa un răstimp, ca un bolovan… Pe urmă am început să simt că orbitele mi s-au muiat de lacrimi, m-am aşezat la picioarele ei şi am plâns acolo domol, ca un copil bătut pe nedrept.

Toată noaptea am petrecut-o la picioarele ei, plângând, în vreme ce ea se silea să adoarmă şi nu putea de dureri, nevoită să geamă din când în când, spre dimineaţă tot mai des… Nu mă privea, nu-mi cerea nimic, nu-mi lua în seamă jalea, parcă nici n-aş fi fost acolo… Uneori îşi îndrepta ochii spre mine, dar fără să mă vadă… Sufeream şi nu îndrăzneam să nai deschid gura. Îmi era teamă că glasul meu, oricât de blând, va omorî-o… Aci ajunsesem în noaptea aceea de lacrimi!

Dimineaţa, buzele ei au şoptit, peste voinţa ei:

— Doctorul… doctorul…

Am alergat într-un suflet, l-am tras din pat, l-am adus în câteva minute… Când l-a văzut, s-a liniştit şi mi-a făcut semn să-i las singuri. Am ieşit. Stăteam la uşă ca un câine credincios, ciulind urechile. Îi auzeam gemătele, acuma mai grele, mai prelungi. Dar vorba nu i-o auzeam… Mi se părea mereu că moare şi mă mustram că n-am rămas lângă ea, să-i alin durerile măcar în ultimele clipe…

După o veşnicie, a ieşit doctorul. Era galben şi el şi avea broboane de năduşeli pe tâmple.

— A murit? strigai, gâtuit de desperare.

— Încă nu, murmură dânsul, clătinând din cap.

Şi pe urmă mi-a povestit lucruri nebănuite. Anişoara avea să fie mamă… (O, fericirea mea visată!) Dar se vede că n-a vrut… Sau n-a putut… Cine să mai ştie?… Şi a găsit pe cineva care mi-a ucis nădejdea cea mare. A ucis-o cu precugetare, cu sânge rece şi cu mână grosolană, şi împreună cu ea mi-a otrăvit şi iubirea, a azvârlit-o în mormânt!

Doctorul vorbea rar, mişcat puţin şi el, rostind pe nas cuvinte împopoţonate, cari umblau să înfrumuseţeze o putreziciune îngrozitoare. Iar eu îl ascultam, pricepând, şi totuşi nevrând să pricep, ca un osândit care-şi aude sfârşitul şi tot mai caută vreo speranţă în ochii judecătorului, în mişcarea buzelor lui, în înşirarea cuvintelor… în toate nimicurile mici ce întovărăşesc o nenorocire mare. Îl ascultam, şi ochii mei plângeau, şi sufletul întreg îmi atârna pe buzele lui cărnoase, crăpate, uscate, care se închideau şi se deschideau într-una, ca o ameninţare gata să te înhaţe.

— Trebuie să moară? îl întrerupsei apoi deodată, oprindu-mi respiraţia, rugător şi zgâlţăit de spaimă.

Întreruperea îl făcu să tresară, parcă l-ar fi smuls dintr-un făgaş pe care înainta cu siguranţă. Mă privi cercetător, cântărind cât de grea poate să fie lovitura ce aş putea-o înfrunta..

— Eşti bărbat… Trebuie să fii tare, bolborosi pe urmă, ridicând ochii peste capul meu, în tavan. Mai are să trăiască… da, câteva ceasuri… poate câteva ceasuri…

Când apoi am îngenuncheat iar lângă patul ei de durere, m-am simţit iarăşi stăpân. Pe mine. Nu mai plângeam; îmi storsesem desperarea din ochi. Să nu-şi citească pe faţa mea osânda.

— Curaj, Anişoaro, şi încredere… Nu-i nimic grav… Nimic… Nimic…

Minţeam cu convingere, mângăindu-i mâna şi braţul ce zăcea moale şi greu pe aşternutul alb-zăpadă. Se uita la mine cu un surâs de superioritate, care-mi spunea că ea ştie tot, tot, că minciunile mele sunt de prisos… Iar în privirea ei acuma parcă licărea o milă sau ceva ce nu mai văzusem niciodată în şapte ani de zile. Surâsul ei straniu murise.

Părea că nici nu mai suferă. Nu mai ofta şi nu mai gemea. Îşi rotea ochii prin odaie, ca şi când şi-ar fi luat rămas bun de la mobile, de la perdele, de la toate lucruşoarele mărunte şi neînsemnate în mijlocul cărora trăise atâţia ani.

— De ce, Anişoaro? De ce? o întrebai, în sfârşit, când privirea ei se opri în ochii mei, cu milă şi durere.

Niciodată nu mă mai privise ca acuma. Niciodată!

Pe fereastră năvăli deodată soarele de dimineaţă, vesel, auriu, ştrengar, îi mângăie obrajii şi se încurcă prin părul ei blond ca o primăvară. Şi buzele ei parcă se aprinseră subt sărutarea razelor calde şi-n ochii ei răsări o tresărire moale de speranţă.

— De ce? De ce? şopteam eu într-una prosteşte, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Copilul nostru… fericirea noastră… De ce?

Căpşorul ei se odihnea ostenit pe pernele albe, dantelate. Gâtul plin, rotunjor şi alb parcă se mai lungise puţin, se mai arcuise, ca gâtul unei lebede albe… O priveam întrebător şi aşteptam, înfricoşat, un răspuns. Îmi trebuia un răspuns, o supremă lămurire… Era obosită. Oboseala cea mare. Deschise anevoie ochii, în care pâlpăia chemarea morţii. Câtă suferinţă şi câtă milă cuprindeau acuma ochii ei frumoşi!… Mă scrută lung, cu o privire în care gemea durerea şi regretul. Apoi ochii se închiseră istoviţi, nemaiputând îndura lumina vieţii. Şi buzele ei şoptiră nimicitor de duios:

— Nu te-am iubit niciodată…

1919

TE-AR MAI PUTEA INTERESA