Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Păduchii

— Trăiţi! murmură ordonanţa, cu o bucurie respectoasă când căpitanul Turcoman îi porunci să strângă de grabă toate catrafusele căci diseară pleacă amândoi acasă, în concediu.

Cele câteva ceasuri, până să pornească la Iaşi singurul tren, i se părură o veşnicie căpitanului care stătea pe ghimpi. Dorul şi nerăbdarea îl chinuiau. Astfel tresări de mulţumire când locotenentul Cojocel veni să-i ţină de urât înainte de plecare. Mai ales că locotenentul avea să-l şi înlocuiască până la întoarcere.

— Mor de nerăbdare, mărturisi Turcoman cu ochii muiaţi în lacrămi de emoţie. S-a isprăvit… Şapte luni de zile nici n-am ştiut ce-i dorul, şi acuma mă topesc… Aş zbura, mi-aş da jumătate din viaţă, numai să mă văz c-o clipă mai curând acasă…

Locotenentul zâmbi.

— Dar dacă nu venea concediul? Ce se făcea dorul?…

— Dacă nu venea? O, atunci nici nu se năştea poate… Tu mă ştii, că doar împreună am fost în înaintare, în retragere, în toate mizeriile şi toate clipele de înălţare, puţine, nu-i vorba… în mijlocul tuturor primejdiilor mi-am păstrat veselia şi calmul. Mi-e drag războiul ca o fată mare, de ce-aş tăgădui. Sunt doar militar de meserie şi meseria mi-am ales din iubire. Am dat şi dovezi, adăogă puţin mai domol, parcă s-ar fi sfiit.

— Slavă Domnului, ai luat printre cei dintâi „Mihai-Viteazul” — zise Cojocel cu o admiraţie sinceră care-i aprinse toată faţa.

Căpitanul se zăpăci o clipă. Îşi dădea seama în sufletul său că faptele lui merită un cuvânt bun, dar totuşi laudele îl ruşinau. S-a bătut bine, a făcut acte de îndrăzneală, care au salvat de câteva ori situaţii crezute pierdute, dar toate acestea el le considera lucruri naturale, pe care trebuia să le facă, dacă norocul l-a pus în poziţia să le poată face. Urmă, după o scurtă şovăire, făcând un gest cu mâna, ca şi când ar fi vrut să înlăture vorbele locotenentului:

— Nu de-aceea… nu… Vroiam să zic numai că, dacă aş mai fi pe front, nici n-aş fi avut vreme să mă gândesc la viaţa cealaltă, aceea unde nu bat tunurile şi mitralierele. În faţa primejdiei gândurile se concentrează fără să vrei… Dar acuma suntem în repaos, linia de foc e depărtişor… Nici nu mai auzim bubuiturile aducătoare de moarte. Ne-am întors în lumea obişnuită şi îndată s-au redeşteptat dorinţele…

Scoase ceasul. Mai era.

— Toată vremea stau cu ceasul în mână. Minutele se târăsc ca secolele…

— Ferice de tine, rosti locotenentul clătinând din cap. Te invidiez. Eu degeaba aş căpăta concediu. N-aş avea unde merge. Casa mea e dincolo… Cine ştie ce liftă se lăfăieşte acuma într-însa… Bah! O să ne vie şi nouă rândul…

Când sosi vremea, Cojocel îl petrecu până la gară. Era seară. Ţârâia. Noroiul clefăia subt paşii grăbiţi. Întunerecul era des şi trist, străbătând până-n suflete.

Gara gemea numai de ostaşi. Două lămpi se sugrumau în beznă. Oamenii, umblând grăbiţi, cu feţele îngândurate, păreau nişte stafii.

— Ei, acuma te las, zise Cojocel, strângându-i mâna cu căldură. Mergi sănătos! Dar ia seama să nu te mănânce păduchii, c-am auzit că bântuie cumplit…

Zâmbiră amândoi, privindu-se drept în ochi, prieteneşte.

— Dacă nu m-au mâncat ele gloanţele şi schijele nemţeşti şi ungureşti!… murmură căpitanul. De mine nici dracul nu se leagă…

Trenul intră în gară scârţâind şi pufăind rupt de oboseală. Era lung de nici nu i se vedea sfârşitul. Şi toate vagoanele tixite ca nişte butoaie cu peşte. Turcoman se urcă într-un vagon de ofiţeri, la întâmplare, cu ordonanţa după el, cu bagajele. Pe coridor însă dormeau, prăpădiţi, pe jos, soldaţi fără număr, davalma, unul peste altul, parc-ar fi fost cadavre. Ordonanţa izbuti să aşeze lada într-un compartiment.

— Rămâi şi tu pe-aici, cum îi putea… Ce să facem? îi zise căpitanul.

În compartiment erau vreo nouă ofiţeri ruşi, care dormeau încolăciţi, întocmai ca şi soldaţii afară pe coridor. O duhoare cumplită de sudoare stăpânea, cu toată că geamurile erau toate sparte, iar uşile deschise vraişte. Turcoman se coborî pe peron să-şi treacă urâtul plimbându-se până să plece trenul. Îmbulzeala din vagon îl răcorise puţin, dar nerăbdarea-i de a ajunge acasă rămase aceiaşi, nepotolită. Plimbându-se se gândi numai acasă, închipuindu-şi cum o să-i sară de gât mama lui bătrână, cum o să tremure barba căruntă a tatălui său când îi va vedea decoraţiile, el care-i aşa de mândru şi ţine atât de mult la cinstea neamului, şi care cu patru zeci de ani în urmă s-a întors de la Plevna cu un glonte în coapsă şi o cruce rusească pe piept — în mijlocul acestora însă îi răsunară deodată cuvintele locotenentului: „Să nu te mănânce păduchii!” Zâmbi iar, dar totuşi îi veniră în minte îndată toate veştile ce le aduceau din ţară oamenii, că pretutindeni bântuie molima păduchilor şi oamenii pier ca muştele, că nu există leac împotriva lor… O fi multe exagerări, se gândi dânsul, adăogându-şi că şi pe front sunt destui, soldaţii în tranşee îi vânează toată ziua şi-i numără şi fac glume pe seama lor…

Sirena gemu prelung. Trenul se smuci brusc, ca un cal care vrea să ia repede în piept o povară mare. Căpitanul Turcoman se agăţă din mers pe scara vagonului.

Gândindu-se la duhoarea şi vălmăşeala din compartiment, mai stătu pe scară o bucată bună de vreme, privind în întunerecul din care nu se desprindea nimic din ţară, pe care îl punctau din când în când mii de scântei roşii care se legănau speriate puţin şi apoi se stingeau ca nişte globuleţe electrice sparte brusc. Vântul umed i se strecura în oase, stăruitor. Se urcă.

Dădu la o parte nişte picioare adormite şi-şi făcu puţin loc pe bancă, tocmai atâta cât să poată sta. Chiar lângă dânsul, un rus bărbos, cu nasul foarte gros şi cu gura căscată, în care se vedeau nişte dinţi albi lucitori, chiar în lumina moartă din compartiment, sforăia cumplit, urcând şi, coborând game întregi. Turcoman ascultă sforăitul, încercă să adoarmă, nu izbuti. Atunci văzu că în faţa lui un rus nu doarme, ci se zvârcoleşte mereu, când furios, când mai domol. Era un om tânăr, tuns până la piele, cu o faţă rotundă ca o lună şi cu o expresie extrem de blândă şi de copilăroasă. Căpitanul se uită la dânsul cu simpatie, ca şi când l-ar fi compătimit că nu poate dormi. Rusul răspunse cu un zâmbet larg, care-i lumină toată faţa, scărpinându-se deodată mai vijelios şi bombănind ceva. În clipa următoare apoi îşi scoase tunica, se sculă în picioare, se apropie de lumină şi începu a o cerceta cu mare băgare de seamă, strivind din când în când între unghii. După un răstimp se opri, se uită la Turcoman şi zise ceva, arătând cu degetul la el. Căpitanul nu înţelegea, dar răspunse tot zâmbind, cu vorba pe care o rostea toată Moldova pe atunci:

— Niet…

Rusul râse larg, boscorodi iar şi urmă să-şi cerceteze tunica, şi pe urmă să-şi mai vază şi cămaşa.

Când se aşeză iar, Turcoman vru să închidă ochii, dar deodată zări pe mâneca mantalei un punct: alb ce se mişca încet, greoi şi liniştit. Sări drept în picioare, parcă l-ar fi înţepat cu un fir înroşit. Se uită la mânecă mai bine, în lumină. Era un păduche. Se cutremură fără să vrea. Îl scutură jos şi-l călcă, în vreme ce rusul râse subţire, zicând cine ştie ce cu un glas în care parcă era o bucurie. Căpitanul însă nu se mai aşeză, jos. Ieşi pe coridor, în capul scării.

— Exagerarea e o copilărie, îşi zise dânsul gândindu-se. Ei şi Slavă Domnului, franci să am câţi am văzut de când a început războiul. Nu se poate răzbi fără păduchi, degeaba… Ce tot îmi fac sânge rău..

Cu toate acestea simţea pe tot corpul ca şi când i-ar furnica ceva, sute, poate mii de lighioane. Nu voia să dea importanţă şi totuşi senzaţia rămânea scârboasă, plictisitoare şi neliniştitoare. Soldaţii oftau prin somn sau sforăiau. Ochii i se obişnuiră cu întunerecul. Îi auzea cum se scarpină câte unul cu furie, parc-ar vrea să-şi rupă pielea sau măcar hainele. Şi iar simţea şi dânsul cum i se plimbă parcă pe piept, între spate, pe picioare, pe braţe… în cele din urmă aprinse un chibrit, să vază ce este… Nu era nimic.

— Închipuiri… Parc-aş fi copil sau muiere! îşi zise dânsul privind iarăşi în întunerecul punctat mereu de scânteile locomotivei. Apoi, în ritmul boncănitului roatelor de oţel, murmură de multe ori scandat: Prostii… prostii… prostii…

Şi totuşi iar simţea senzaţia aceea enervantă. Pielea i se zbârlea şi i se cutremura mereu. Îl cuprindea groaza numai gândindu-se. În viaţa lui n-a putut suferi insectele. A fost de o sensibilitate feciorelnică. Un purice nu-l lăsa să se odihnească toată noaptea. Aceasta şi-a păstrat-o şi în război. A făcut ce-a făcut, a rămas curat totdeauna, ferit de lighioane… Şi tocmai acuma? Râse în sine, dar totuşi fără să vrea se scărpină între spete frecându-şi spinarea de uşciorul uşii vagonului…

Târziu, oboseala îl copleşi. Se târî, printre corpurile de soldaţi pierdute de somn, în compartiment. Rusul cu păduchii sforăia uşor, cu faţa în sus, cu capul şi faţa înflorite de sudoare. Căpitanul Turcoman îşi făcu iarăşi loc, se aşeză, îşi întinse picioarele subt canapeaua din faţă, hotărât să nu adoarmă de frica lighioanelor. Prin creieri îi trecură deavalma gânduri de pe front, de-acasă, din copilărie… O pestriţătură caldă, moleşitoare… Ochii i se închiseră fără să bage de seamă…

Când se trezi era ziuă, un soare sărăcuţ, fricos. Dar în compartiment toţi dormeau încă potoliţi nemişcaţi, ca nişte morţi, încât îţi făcea groază nemişcarea aceasta. Turcoman sări speriat, parcă i-ar fi fost ruşine că l-a doborât somnul. Ieşi repede în coridor. Şi aici soldaţii, ruşi amestecaţi deavalma cu români, dormeau nemişcaţi, suflând greu. Zări şi pe ordonanţa lui, în capătul coridorului, ghemuit, îmbrăţişând cu grije o lădiţă ce nu încăpuse în compartiment, dormind dus.

Se duse iar la uşa vagonului care rămăsese deschisă şi se balansa în mersul trenului. Simţul cela greu de aseară nu-l părăsise. Dar acum era hotărât să sfârşească, să se convingă. Îşi scoase mantaua, o cercetă amănunţit pe faţă, pe dos, prin toate îndoiturile şi tiviturile. Nimic. O agăţă într-o ţâţână. Îşi scoase tunica. O cercetă. Nimic. Îşi cercetă cămaşa, pantalonii, până şi chipiul. Nimic. Răsuflă uşurat:

— Slavă Domnului… ştiam eu că-i închipuire… De altfel nu-i întâia oară… De câte ori am auzit sau am văzut lighioane, am avut pe urmă ceasuri întregi impresia că mă mănâncă…

Trenul mergea foarte încet. Se oprea ceasuri prin halte neînsemnate, uneori chiar în mijlocul câmpului, pufnea aprig, slobozea nouri uriaşi de fum şi totuşi de abia se târa. Turcoman însă a mers de-acuma liniştit. În staţii se dădea jos, se plimba pe peron, printre oamenii îngrijoraţi, grăbiţi. Totuşi pretutindeni vedea oameni care se păducheau în câte-un colţ şi fura parcă în treacăt vorbe ciudate, în care veşnic reveneau păduchii…

Într-o gară mai mărişoară, unde stătuse aproape două ceasuri, întâlni un prieten, civil, administrator de plasă de prin împrejurimi. De la cele dintâi vorbe izbucni:

— Murim, dragul meu… ne prăpădim. Am sate întregi pustiite de păduchi… E cumplit… Urgia lui „Dumnezeu… Nu s-a mai pomenit aşa ceva. Şi niciun leac, nicio apărare… Doctorii sunt seceraţi ca şi ţiganii din bordeiele cele mai ticăloase… Degeaba toate încercările… Ne-au invadat duşmanii cei mai cumpliţi, pe care nu-i poţi potoli nici cu tunuri, nici cu muniţii… Vieţi omeneşti cer vrăjmaşii aceştia, multe, zeci de mii, poate sute de mii…

Căpitanul Turcoman încercă să observe că poate se mai şi exagerează, că poate e ceva trecător. Dar prietenul îi povesti repede zeci de cazuri, îi pomeni nume cunoscute care s-au stins fără putinţă de ajutor. Avea o groază cumplită, sinceră în vorbă şi înfăţişare, cu toate că Turcoman îl ştiuse o fire veselă, chiar uşuratecă.

— Războiul e suferinţă, fără îndoială,. Îşi zise căpitanul mai pe urmă, în tren, gândindu-se la vorbele administratorului. Toţi suferim, unii într-un fel, alţii într-alt fel…

Totuşi în inimă îi intrase un cui, care-i mai astâmpărase bucuria. Mai ales îl îngrijeau părinţii, să nu cază cumva şi ei pradă molimei în zăpăceala generală. Venirea lui are să-i întărească şi să-i încurajeze de altfel…

După amiazi ajunse la Iaşi… Inima îi tremura de fericire şi i se strânse ca un puişor speriat. Trenul se opri în gară extenuat.

Gara era un vălmăşag cumplit de oameni şi de murdărie. Coji de seminţe de dovleac pretutindeni, soldaţi nenumăraţi, încărcaţi sau fără nicio treabă. Peronul era tixit. Glasurile se amestecau într-un tărăboi asurzitor. Dar pe lângă pereţi şi pe lângă stâlpi muscali în uniforme dormeau…

Pe Turcoman zăpăceala aceasta îl durea. Stătu lângă un stâlp, la picioarele căruia dormeau duşi şi liniştiţi câţiva militari ruşi, să aştepte până ce ordonanţa îi va coborî bagajele. Îi făcu rău ceea ce-i vedeau ochii. Era uluit… Unde e laşul de odinioară, liniştit, tihnit, curat? Ruşii lângă el respirau atât de greu încât îi auzea în tot vălmăşagul cela de gălăgie. Se uită la dânşii cu scârbă şi milă. Dar deodată tresări. Gulerul mantalei unuia era aproape alb şi albeaţa mişca încet greoi ca un furnicar… înţelese: erau păduchi… se uită fără să vrea şi la ceilalţi. Pe toţi pete albe… câte mii o fi fost, câte mii?

Se îngrozi… Iată deci adevărul!… Ne mănâncă păduchii cu adevărat…

Pe jos, pe asfaltul peronului, printre sâmburii de dovleci, văzu de asemenea mişcându-se o linie albă… Păduchi… E îngrozitor…

Închise ochii. I se părea că toată lumea e cuprinsă de păduchi… Îi vedea parcă mari, uriaşi, mişcând alene picioarele multe, de abia târându-şi pântecele late, scârboase…

Îl cuprinse o frică stranie, pe care n-a simţit-o niciodată în cele mai crâncene lupte… I se păru că i se urcă pe cizme, pe haine, că-l înfăşoară în lanţurile lor de picioare şi pântece îngrozitoare. Şi totuşi nu se putea mişca din loc…

— Vino băiete, că nu mai pot, murmură către ordonanţa ce venea încărcat. Haidem, să ieşim d-aici, din iadul acesta murdar.

În trăsură se mai potoli. De-acu în câteva minute e acasă.. Of, ce uşurare!… Coşul era ridicat; nu vedea nimic. Nici nu voia să vază. Acuma parcă-i era frică să nu dea cu ochii de ceva ca că-i tremure iarăşi inima. Stătu strâns în fundul birjei, cu ochii închişi, numărând clipele, căutând să ghicească străzile pe unde trece trăsura. Voia să-şi alunge din minte îngrijorarea. Ce-i pasă lui că alţii suferă? Are câteva zile de fericire în faţă, trebuie să le exploateze. El cât a suferit pe când alţii huzureau?

Nici nu-şi dădu astfel seama cum se pomeni acasă, în braţele mamei sale bătrâne care-i luase capul între mâini şi-l săruta nesăţioasă pe păr, pe frunte, pe obraji, plângând şi murmurând neîncetat.

— Dragul mamii… viteazul mamii drag…

Tatăl său privea mişcat, cu faţa luminată de un zâmbet de bucurie mare, cu barba albă tremurând, bătând din palme din când în când şi zicând cu un glas muiat de lacrămi:

— Destul… Ei… Măi lasă-l… Uite, Doamne, cum s-a vârtoşit băiatul. Destul!…

În cele din urmă îl smulse din braţele bătrânei, îi strânse mâna privindu-l drept în ochi, vrând să păstreze o demnitate gravă şi mută. Dar în clipa următoare uită tot, îl cuprinse în braţe şi izbucni într-un hohot de plâns…

Vreun sfert de ceas trecu numai cu interjecţii de emoţii şi de bucurie. Pe urmă se mulcomiră toţi trei, iar bătrânul pomeni să-i aducă ceva să se desmorţească băiatul. Mama alergă, deşi ar fi vrut să stea să-l descoase la repezeală de tot ce-a păţit în atâtea luni de primejdii.

— Întâi să te odineşti, să te faci comod, să-ţi vii în fire şi apoi să ne povesteşti tot, zi cu zi, ceas cu ceas! hotărî tatăl.

— Stai, stai, nu începe până nu vin şi eu! strigă mama care intrase după zahamiţă.

De-abia acuma bătrânul se puse să-l examineze mai bine. Văzându-i decoraţiile, se sculă în picioare, solemn.

— Ei, iaca, mie nici nu mai e nevoie să-mi povesteşti nimic… Alea din piept mi-au spus tot… Bravo! De-acu pot să mor liniştit!… Aşa te-am vrut…

Totuşi când mama sosi cu ceaiul aburind şi când Turcoman începu, în fraze repezi, să schiţeze crâmpeiele de război pe care le-a trăit, bătrânul îşi uită mereu-mereu ţigara, încât trebui s-o aprinză de vreo câteva ori şi în cele din urmă s-o arunce necăjit că-i proastă.

Dar în sfârşit veni vremea cinei, apoi vremea culcării.

— Să nu uităm, zise bătrânul, că băiatul a îndurat destule. Eu ştiu ce-i războiul… Acuma să-l lăsăm să se odihnească.

Odaia lui era păstrată întocmai cum o lăsase. Părinţii lui îl conduse, mama singură îi făcuse patul, îngrijise de toate.

— Vezi, ce egoist m-am făcut, le zice Turcoman, cu un glas parcă le-ar fi cerut iertare. Am torăit numai despre mine şi nici nu v-am întrebat câte-aţi suferit d-voastră?

— Am suferit, dar ce-are a face cu greutăţile voastre, murmură bătrânul.

Mama însă, cuprinsă parcă de-o îngrijorare mare, începu să se plângă.

— Ne mănâncă, păduchii, bradul mamii drag… Ce-i aici să ferească Dumnezeu pe toată lumea… Cu miile se prăpădesc şi leac nu-i. Vai de sufletul nostru… Încotro te-ntorci numai de ei dai… Ne prăpădesc, şi ne omoară…

Turcoman avu o înfiorare. Bătrânul păru a o fi simţit, căci interveni:

— Aş, nu te uita la femei… Ele-s fricoase… De, boale de război. Omul se fereşte, se păzeşte şi trece.

— Să te păzeşti, dragul mamii, să ai mare grije, adăogă mama înfricoşată.

Turcoman rămase singur, căzu pe gânduri o clipă… Dar apoi îşi reveni repede.

— Bah, parcă-s copil! Cum aud de păduchi, cum mă moleşesc. Am devenit chiar ridicol!

Îşi aşeză revolverul pe mescioara de noapte, îşi potrivi puţin prin casă lucrurile. Căldura din odaie îl cuprinse în braţele ei moi. Se simţea fericit. O, de câte ori n-a văzut el în suflet odăiţa aceasta, cu pătuceanul curat, cu lumina dulce în clipele când aţipea pe câmpuri sau prin cine ştie ce corturi şi noroaie. Becurile luminau vioaie odaia, împrăştiind parcă o dragoste de viaţă care-i pătrundea în toate fibrele. De-abia aici îşi dădea seama ce înseamnă viaţa şi în acelaşi timp ce urâtă e moartea.

Stătu în mijlocul odăii, cu braţele încrucişate pe piept, cu ochii în lumina electrică, sorbind-o şi dându-şi vânt gândurilor. Cum nu i-a fost frică de moarte niciodată? Iată, acuma îşi aduce aminte că niciodată nu s-a gândit la moarte. În încăierările cele mai crâncene se gândea la toate-n lume, numai la moarte nu. Îşi amintea cum într-un atac cu baionete, în mijlocul prăbuşirii generale, îşi ferea mereu capul ca să nu-l lovească vreun pat de puşcă şi cum se gândea într-una numai să nu rămână şchiop. Acuma se spăimânta gândindu-se de câte ori l-a împrejmuit moartea, de câte ori viaţa-i atârna numai de-un fir de păr… Azi, dacă întâmplarea nu l-ar fi ferit, ar zăcea poate în cine ştie ce noroi, fără un semn la căpătâi…

Îl cuprinse brusc o groază de moarte. Se cutremură şi începu să umble de ici-colo. Zâmbi:

— Dac-ar fi aşa, nimeni n-ar mai pleca la război… Asta-i laşitate… La-şi-ta-te!… Parcă nu tot trebuie să mori odată şi odată?

Dar în suflet groaza îi rămase, gonindu-i toate gândurile generoase, învârtindu-i în creier numai crâmpeie de frică. Nu mai voia să moară. Trebuie să trăiască… Viaţa e atât de frumoasă! Trebuie, trebuie să trăiască! îi tremura inima. În suflet i se ivi un chip drăgălaş:

— Dina! şopti dânsul înfrigurat.

Era o fată blândă şi dulce. Nu erau logodiţi şi totuşi în adâncul inimei Dina stăpânea suverană. Mâine dimineaţă o va revedea!… Cum are să se bucure!… Dac-ar fi murit, n-ar mai fi văzut-o niciodată… Cum să moară? Nu se poate să moară!

Îi râdea inima de plăcerea vieţii.

Se dezbrăcă încet, vesel, cu toate gândurile la ziua de mâine, la Dina, la viaţă. Se apropie de pat, îşi aruncă ochii pe aşternutul ca zăpada. Apoi deodată încremeni. Pe pernă, într-un colţ, un punct cenuşiu, nemişcat şi totuşi ameninţător.

— Ce-i asta?

Se uită. Erau trei păduchi, strânşi grămadă, puşi parcă înadins la pândă. Cum se uita la ei, lui Turcoman i se părea că că-l sfidează. Se repezi nebuneşte şi-i strivi cu greaţă.

— De unde? De unde? se căzni dânsul răsturnând tot patul, căutând cearceafele, plapoma, pernele.
Dar nu mai găsi nimic. În cele din urmă râse. Atâta groază pentru nimic. I-o fi adus chiar el că doar a călătorit împreună cu milioane de asemenea lighioane. Ce trebuie să se gândească numai decât la cine ştie ce?

Dimineaţa se sculă devreme. Voia să plece îndată la Dina. Cel dintâi drum să-l facă la ea… Îmbrăcându-se îi căzură ochii iar pe pat şi deodată iar încremeni. Pe pernă, în acelaşi loc, zări iarăşi punctul cenuşiu. Acuma însă parcă păduchii se lingeau pe bot, parcă râdeau batjocoritor spre dânsul.

— Mă urmăresc lighioanele! murmură el, simţind deodată o căldură tăioasă în tot corpul.

Îi strivi însă iarăşi.

Dar nu mai putea sta în odaie. Se înăbuşea, îl cuprinse o frică ciudată, ca şi când o mână nevăzută l-ar fi înşfăcat de gât cu furie să-l zugrume. Vrea aer şi scăpare de groaza care-l înlănţuieşte ca pe-o babă idioată.

Ieşi încet în curtea largă, care vara era o adevărată grădină, iar acuma părea murdară din pricina zăpezii îngheţate şi topite şi înnoroiate. Respiră lung şi sorbi din ochi lumea care-i era acuma nespus de dragă şi pentru care simţea o teamă cumplită. Aerul însă era greu, plin de umezeală; nourii pluteau jos şi dintr-înşii se scurgea o ceaţă nevăzută care însă îi apăsa pieptul ca o povară. Ordonanţa, în fundul curţii îi curăţa hainele fluierând bucuros şi încetând brusc văzându-l. Turcoman vru să-i vorbească, sperând să-i fure ceva din veselie. Îi zise însă morocănos:

— Ei, să bagi de seamă, băiete, cu hainele…

— Trăiţi, don’ căpitan, am găsit destule lighioane…

Turcoman se înfurie, dar nu răspunse. Simţea că-l strânge ceva de gât şi ieşi pe poartă în stradă să plece prin oraş să-şi alunge din creier gândurile apăsătoare.

Oraşul dormea ca un bolnav, de-abia respirând. Ici-colo câte-un fum subţire fâlfâia greoi din coşuri. Gara, cu nenumărate vagoane înşirate de-a valma…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA