Editura Global Info / Literatură

Mihai Eminescu

Mureşanu

(Mureşanu singur într-o pădure. Pe o muche de deal o biserică veche c-un turn de piatră. Noapte, lună. Orologiul bisericei bate miezul nopţii.)

MUREŞANU

În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă
Se zbate miazănoaptea... iar prin a lumei vamă
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies
Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres,
Prin regia gândirei nenfiinţate trece
Şi moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;
Cu gând făr' de fiinţă a lumii frunte-atinge —
Îi minte fericirea, mizeria i-o stinge.
Când totul doarme-n zvonul izvorului de pace
Un ochi e treaz în noapte, o inimă nu tace.
Şi azi îndrept aceleaşi crude-ntrebări la soarte
Ş-asamăn întreolaltă viaţă şi cu moarte...
Şi-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
De mult a lumei vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors.
Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors
De mânile uscate a vremi-mbătrânite...
Şi clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite...
Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte
Noroc făr' de durere, viaţă făr- de moarte
Am pus de mult deoparte acele roase cărţi
Ce spun c-a vieţii file au veşnic două părţi,
Că făr' de lacrimi nu e nici ochiul cel mai vesel —
Acest noian gândirea-mi în sama altor lese-l;
Nimic din lumea asta cu ele nu se schimbă —
Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, ci mare.

Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni —
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-al vieţii lung amar.
Nu cer de fericire în lume să am parte,
Căci fericiri a lumii, închipuiri deşarte!
Viaţa noastră însă, oricât de neagră fie,
Ea împlineşte oare în lume vo solie?
E scop în viaţa noastră — vun scop al mântuirei?
Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirei?
A gândului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?
De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor,
Au sarcina vieţii purta-va mai uşor?
A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri
Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri?
Ai tu vro ţintă-n lume — amara ta suflare
Au face-l-va pe dânsul — de nu ferice — mare?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi
Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ.
Să nu zic despre nime ce despre om s-a zis:
Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!...
Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă,
Eu scormolesc în minte-mi a gândurilor lavă,
Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare
Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare...
— Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic —
Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic,
Supus doar ca nealţii la suferinţe grele,
Unind cu ele ştirea nimicniciei mele.
O, pârghie a lumii, ce torci al vremei fir,
Te chem cu desperare în pieptu-mi — cu delir,
Răspunde-mi cine-i suflet al lumei? Dumnezeul?
Orbirea? nepăsarea? E binele — e răul?
Tu taci!... şi piatra tace... şi tu eşti piatră... Bine,
Mi-oi chinui dar mintea — să răspund pentru tine.
   Orbirea? nepăsarea?... Nevinovat-orbire
Cât de frumos şi-anume tocmit-a a lui fire!
Creat-a lupul aprig el pentru mielul blând,
Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămând,
Natura-i fericire şi vecinic e în pace —
Şi leul şi cu taurul demult stau să se-mpace —
Iar omul, ce-i făptură aleasă, are-anume
Un creier şi un suflet — pentru dureri în lume;
Ce simplă nepăsare, nevinovat-orbire,
Concordie eternă, un rai de fericire. —
   Dar nu — ce zic? Tu blăstemi, poete... Cată bine,
Căci lumea e creată anume pentru bine.
N-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi,
De mii de ani nu sună legenda în urechi?
Nu vezi tu că virtutea găseşte-a ei răsplată,
Răsplată ce de oameni şi cer e-nvidiată?
Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.
Ţi-e îndemână-n 'nuntru, şi scapi de multe gânduri,
De gânduri fără noimă... Pentru aşa comoară
Treci însetat pe lângă a vieţii dulci izvoară...
Şi-atunci atuncea popii vorbit-au foarte drept:
Deşertăciuni sunt toate când moartea ţi-i în piept.
   Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi
Ce crudă răsplătire păstrat-ai celor răi?
Omoară fericirea unui popor,... alungă
A veacurilor pace pe vreme îndelungă
Şi eşti erou... Fii mândru, închipuit, dar cată
Ca nimeni să atingă fiinţa îngâmfată,
Atunci ai simţ de-onoare. Dispreţuieşte viaţa,
Înclină-te de sara şi până dimineaţa,
Trufaşule obscure — te crede sfânt ş-ales,
Un om din altă carne făcut — şi cu eres,
Poporul se-nchina-va chiar la a tale oase.
Învie, măguleşte tu patimi duşmănoase,
Invidia şi ura botează-le virtuţi,
Numeşte brav pe gâde, isteţi pe cei astuţi,
Din patimi a mulţimei fă scară de mărire,
Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor,
Din risipite roiuri atunci faci un popor.
Fii dinainte sigur, la rele el urma-va,
Cu sânge şi cenuşă pământul presăra-va.
Fereşte-te de una... Să te ferească ceriul
Ca-ntr-un moment de-uitare să li spui adevărul...
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre,
Vor risipi cenuşa iubitei tale vetre,
Şi te vei stinge mizer... de nimenea jălit...
   Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărţit
Pământul? — Proşti de-o parte, de alta cei şireţi.
Şi patimilor rele aceştiia dau preţ...
Nu merită nătângii să fie stăpâniţi,
Sau pentru o idee să fie ei jertfiţi?
Mai de dorit ce soarte pot ei să aibă-n lume
Decât să-i ducă-n lupte un mare, un sfânt nume?
Un nume! Ce-i mai mare decât un nume oare?
Pentru-un astfel de lucru se junghie popoare.
   În mână de vei prinde-a istoriilor carte,
În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte,
Vedea-vei cum sub ochi-ţi în plin se desfăşoară
Tot patime de laudă: că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire... Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidioasă, crudă, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a stăpânii pământul...
Căci răutăţii sale îi datoreşte-anume
Că-i spită-naltă-n scara fiinţelor din lume
Aceasta este taina în sufletul făpturei...
Ce plan adânc!... ce minte! ce ochi e colo sus!
Cum în sămânţa dulce a patimei a pus
Puterea de viaţă... Astfel frumosul plan
Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an
Spre vecinică-mplinire... Şi în ureche-mi bate:
Că sâmburele lumii e-eterna răutate!!
Cântaţi-o dar, popoară! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării...
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
„Că tot ce în lume e vrednic ca să piară..."
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.
Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare,
Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare...
Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,
Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!
   O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară
Şi lumea din adâncuri o scutură uşoară
Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n haos întins fără de fine,
Căzând negre şi stinse surpatele lumine.
       Neantul se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde.
Văzându-te strigarea-aş de-un dor nebun cuprins:
"Mărire ţie, Satan, de trei ori, ai învins!
Atuncea mă primeşte prin îngerii pieirei,
Mă-nvaţă şi pe mine cuvântul nimicirei
Adânc, demonic, rece. Ţi-o jur astă ştiinţă
Eu aş striga-o-n lume c-o cruntă uşurinţă...
Atunci negreşte, soare... Atunci să tremuri, cer...
Atuncea saluta-voi eternul adevăr...
Şi liber, mare, mândru prin condamnarea lui,
A cerurilor scară în zbor am să o sui...
Să strig cu răzbunarea pe buze-n lumi deşarte:
Te blastem, căci în lume de viaţă avui parte!!"
       (Fulgere)

"O, fulgeră-mă numai... o, joacă comedie
Comediant bătrâne cu glas de vijelie!
Nu vezi că nu poţi face tu vun mai mare bine
Decât pe vecinicie să mă omori pe mine?
Au vezi tu că eu tremur, dar vezi — mai cred în moarte —
Ai fi prea blând să ai tu în mână-ţi astă soarte.
Aş râde-atunci viaţa, muncind-o cu dispreţ.
Aş omorî în mine o sută de vieţi.
Muncind în mine însumi al firei orice nerv,
Pieirea cea eternă în pieptu-mi să o serv...
Dar, vai, tu ştii prea bine că n-am să mor pe veci —
Că vis e a ta moarte cu slabe mâni şi reci.
La sorţi va pune iarăşi prin lumile din cer
Durerea mea cumplită — un vecinic Ahasver —
Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară
Migraţiei eterne unealtă de ocară...
Puternice, bătrâne, gigante un pitic,
Căci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic."
   (El cade obosit pe un trunchi vechi şi-şi acoperă ochii cu mâna.
       S-aude o muzică dulce.)

VISURILE
(Sopran)

   Somn,
Tu al nopţilor domn!
Ne dă prin a gândului ceaţă
   Viaţă.

   Vezi,
Noi suntem tot tineri şi trezi,
Zidim într-o clipă din spume
   O lume.

   Lac,
Pe care în cânt se desfac
Cu dulci şi armonice glasuri
   Talazuri.

   Ştim,
Pustiul sub ochi să-l lăţim,
Mai este vro mână măiastră
   C-a noastră?

   Vin'
Şi dă-ni porunca ta lin,
Urma-vom fantastice planuri
   Prin ramuri!

SOMNUL
(basso)

Sună vânt prin frunzele uscate,
Lună, treci prin vârfuri de copaci,
   Tu, izvor întunecate,
Într-un cântec glasu-ţi şă-l desfaci.

Lună! Soră! pe-a lui frunte
Stai şi farmăcă gândirea,
Să trăiască-n vremi cărunte
Şi să-şi uite toată firea.

Du-l pe ţărmul vechi al mării,
Fă-l călugăr trist şi slab,
Îl închină lin uitării,
Dă vieţii alt prohab,
   Du-te! Du-te!

VÂNTUL
(Bariton)

   Plâng,
   Frâng,
Crengi uscate;
   Trec,
   Plec,
   Ramuri;
   Bat în geamuri
Cu-a mea mână fermecată.
Eu mă uit printre ferestre
Cum încunjur oameni masa
Şi cu degete măiestre
Eu li spariu toată casa:

Când ca lupul urlu jalnic,
Când ca mâţa-ncet eu miaun
Şi trezesc din vis motanul
Care toarce sub un scaun,
   Sunt
   Vânt,
   Plâng,
   Frâng
Sperios vo creang-uscată

IZVORUL
(tenor)

      Izvor,
   Din munte cobor,
Când vântul vo ramură farmă
   Fac larmă!

(Cerul se coboară. Armonie. Schimbare.)

SCENA I

Sara. Furtună

MUREŞANU

(singur)

Cum norii strigă jalnic şi marea sparge piatră
Şi tunete bătrâne pe-a ceriurilor vatră
Pocnesc cu-a lor ciocane, moşnegi şi falnici fauri,
Ei făuresc furtunei coroana ei de aur...
Se zvârcole în valuri marea cea sură-n veci
Şi în de stânci schelete, bătrâne, slabe, seci,
Ea aiurind loveşte.
      Colo şi-nalţă sur
Castelul lung şi rece fantasticul lui mur.
L-a fulgerelor fugă se văd bolţile sparte,
Iluminate găuri pe generaţii moarte...
Ah, în fereasta veche apare-ades, ades,
Un înger, o femeie cu chip aşa ales!
Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel
Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel
Şi pintre stânci de piatră se scutură de spume
Şi mişcă-nfuriată a valurilor lume...
(Un chip s-arată-n castel.)

Şi-n noaptea care urlă cu surda ei ureche,
Priveşte ca o lună din zidurile veche?
E ca şi când răsare în jur întunecată
De-a murilor colosuri, pin care se arată
Zugrăvind dulcea, trista, sura lor măreţie.
Coboară din ruine căci mă închin eu, ţie!
Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde —
Primeşte-o: e iubirea-mi, şi inima-mi şi-o-ntinde.
Cobori din înălţime: te-ador, te rog, te-nvoc
Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc.
(Chipul dispare.)

O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ţi dezmierd
Şi-n ochii mari albaştri fiinţa să mi-o pierd...
Te-ai dus! te-ai dus! o, mare, înghite-mă, mă sfarmă,
Îmi amăgeşte mintea cu-a valurilor larmă.

(El se urcă în luntre şi îi dă drumul pe mare.
Se-nsenină. S-aude glas de corn.)

REGELE SOMN

Răsună corn de aur şi împle noaptea clară
Cu chipuri rătăcite din lumea solitară
A codrilor... în cârduri veniţi, genii şăgalnici,
Ce-acum împleţi pământul cu sunetele jalnici,
Acum ascunşi în umbră sau tupilaţi sub foaie,
Pişcaţi picioarele-albe a fetelor bălaie,
Şi zimbrii zânei Dochii, pe frunţi cu stemă mare,
Şi voi, cai albi ai mării, cu coame de ninsoare...
Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme,
Zburaţi prin crenge negre ca străvezie iesme,
Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numa,
Pe corpuri albe haină de diamantină brumă
Să scănteie în umbră, să spânzure feeric —
Treceţi încet pin aer călcând pe întuneric.

(el se uită pe mare)

Din insule bogate sfâşiind apa, iese
O luntre cu vântrele ce spânzură, sumese.
Se legăn visătorii copaci de chiparos
Cu frunza lor cea neagră uitându-se în jos,
În ape... Iar prin crenge de-un verde-adânc de jale
Se-oglindă-n ap-albastră de aur portocale.
Şi parcă glas de clopot înfiorează sara;
Pe-a stâncilor lungi colţuri apusul se coboară;
Stau aurite-n aer... şi-a serei rumenire
Se-apleacă şi-nroşeşte a mării încreţire...
Şi insulele mândre şi de dumbrave pline
Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine,
Acoperite numai cu flori şi cu poiene
Urieşeşti... Acuma se-nchid a serei gene,
Apele devin sure... şi-n blânda lor cântare
Dispar ca sarcofage insulele în mare.

...................................................

Ce loc! Bătrâne stânce ridic-a lor schelete
De piatră, ce de valuri şi vântu-s sfâşiete.
Un templu în ruină de apă înecat
Pe jumătate... Stâlpii şi murul fărâmat
Stau în curând să cadă... Şi în astă ruină
Pin scorburi de părete, în neagra vizuină,
Trăieşte-acest călugăr... Apari, tu, lună-n cer
Şi fă din vis viaţă, din umbre adevăr!

(luna apare)

UNDELE
(cântă)

Noi, undele creţe,
   Venim, venim,
În stânci măreţe
   Izbim, izbim.
Ş-a noastră suflare
   E vânt! e vânt!
Dar naştem pe mare
   Un cânt, un cânt.

DELFINUL
(se-arată din apă un tânăr frumos)

   Ondină,
Cu ochi de albastră lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur
   De aur.

   Tu, pradă
Cu piepţii tăi dulci de zăpadă,
Te-oi prinde pe mare vrodată,
   Şirată!

   Atunce
Simţi-vei duioasele munce,
Cu care-al meu suflet în flamă
   Te cheamă.

ONDINA

   Delfine,
Tu crainic al mării regine,
De-ai fi credincios, cu iubire,
   Un mire;

   Voioasă
Urmare-aş privirea-ţi frumoasă,
Ţi-aş da sânul alb de zăpadă
   Ca pradă.

DELFINUL

   Ondină,
Tu dulce copilă, o, vină,
Nu vezi că Delfinul tău moare
   În mare?

ONDINA

   Vedea-vom!
Să cânte Sirena ruga-vom,
De nu vei iubi-o — îmi fură
   O gură!

   Atunce
O undă în braţe-ţi m-arunce,
Căci ştiu a iubi eu prea bine,
   Delfine.

   Ascultă!
De vreme-ndelungă şi multă
În sufletul meu eu te-am strâns —
   M-ai învins.

AMÂNDOI

Tu, ce eşti zeilor suroră gemene,
   Cu linul pas,
Nu are nimene un cânt să semene
   Cu al tău glas.

Spune-ne cântecul ce-n nopţi lunatice
   Adese-l cânţi,
Când luna tremură pin ceţi apatece,
   Pin codri sfinţi.

SIRENA

Vin' iubite! Congiura-voi
Cu-al meu braţ al tău grumaz
Şi lipi-voi a mea faţă
De-arzătorul tău obraz.

Vin', iubite, multe nume
Mângâioase îţi păstrez,
Visul vieţii mele este
Tu ferice să te vezi.

De ce-ntorci tu ochi-n laturi
De cuvântul meu gonit?
Nici visezi cât poţi în lume
Tu să fii de fericit.

Zi şi noapte stă la tine
Al meu gând nemângâiet,
Căci tot sufletu-mi te cere
Şi în gând te chem încet.

Vino, vino, mult iubite,
Pe-al meu sân să te dezmierd
Şi în ochii tăi cei negri
Eu privirea să mi-o pierd.

Să-mi pun gura la ureche
Şi să-ţi spun că te iubesc,
Că de drag ce-mi eşti, copile,
Eu din ochi te prăpădesc.
(Ondina şi-a lăsat visătoare capul pe spate, pe umărul lui Delfin, care o sărută.)

REGELE SOMN

A mării unde-albastre alunecă-nspumate
Şi fulgeră-n cadenţă... O, dulce voluptate
A nopţilor... Acuma văd luntrea de departe
Cum cu-al ei plisc în brazde pe unde le împarte.
Călugăru-i... În manta-i înfăşurat visează,
Al valurilor zgomot ţâşnind îl salutează
Şi lebede-argintoase pe planul mării-l trag,
— Pe frunte-i e-mpletită o ramură de fag —
Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei... pe-nmiirea a undelor senină
Se pare cum că este al mării Dumnezeu,
Blând îngânat de lebezi în mândrul visul său.
Din insulele sfinte străbat cântări ferice,
Noroc şi desperare le văd unite-aice...
Acum pe-un stan de piatră din luntre el coboară
Şi barba lui cea albă pe piept se desfăşoară,
Şi-n două despicată de vânt e răscolită...

(S-aude glasul)

CĂLUGĂRULUI
(basso)

Răsai din a ta noapte, copilă mult iubită.

(intră în scenă)

E un străin aice... şi ca mărgăritarul
E faţa lui cea albă, de-argint îi e talarul,
Pe umerii de marmur aripe se disfac,
Pe fruntea lui, în păru-i, flori roşie de mac...
Cine eşti tu, străine, cu negri ochi sub gene?

REGELE SOMN

Eu?... Eu sunt fericirea vieţii pământene.

CĂLUGĂRUL

Aicea nu ţi-e locul, norocul eu nu-l caut,
A lumii glasuri multe şi glasul tău eu n-aud...
Nu vezi tu, barba-mi albă şi ochii mei... şi gură —
Abia urmează încă a gândului măsură.
Eu nu cred în nimica şi nu cred blândei gure
Ce-mi minte fericirea... Te du! Te du aiure!

REGELE SOMN
(zâmbind)

Tu spui... Priveşte-n juru-ţi... lumea-i o feerie.
Te duc prin fericire şi inima-ţi n-o ştie,
Dar vezi... nu vezi tu colo... apare-un chip d-omăt...
Cu glasu-i ea te cheamă încet... tot mai încet...
Auzi! Vântu-n ruine şi undele se vaier,
De mâne diafane, nu vezi, duse prin aer,
Colo făclii de smoală, lumini de roşii torţii
Ce noaptea o pătează în trist lăcaşul morţii.
Adâncul întuneric îl taie, îl răreşte,
Şi fulgeră-n columne şi bolţile roşeşte.
Acum, acum ea iarăşi pin tremurânde facle
Coboară scări de piatră a uriaşei racle...

CĂLUGĂRUL
(în estas)

E albă... -n întuneric văd chipul ei lucind
Ca pe o tablă neagră o umbră de argint.
(Regele Somn dispare.)
Tu, taina nopţii mele, tu, blond copil din ceriuri,
Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri,
Oh, vino, vino iarăşi, ca să te strâng la piept,
Copil cu păr de aur, cu ochiul înţelept...
O, tu! Cum eşti frumoasă, cum te cobori din stele,
Mizeria-mi s-o cauţi şi dorul vieţii mele,
Un înger eşti, un suflet ce-i rătăcit demult,
Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult!
O, cine eşti? Îmi spune, de ce mă prinzi în braţe,
De ce zâmbirea lină e-amor şi e dulceaţă?
De ce cuvântul buzei e lamură de miere?
De ce-mi întinzi tu gura când sufletu-mi te cere?
Şi sânul tău de marmur laşi pradă gurei mele,
Şi buclele-ţi în valuri ca să mă joc cu ele?...
O, vin- a mea iubită! eu îngenunchi, mă-nchin,
Eu te ador cu moartea în suflet...

CHIPUL

       Vin! eu vin.
Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare,
Din noaptea nefiinţei înfiorat apare...
Acolo el de veacuri, de îngeri salutat
Trecea — un basmu palid — cu stele coronat.
Dar auzi o rugă, o dulce rugă — a ta!
La al tău glas de jale lumina tremura;
Chiar Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit
Ascultă blânda rugă, ce trece liniştit
Prin nopţile-nstelate — o muzică de vis —
Ce-nundă faţa-i veche cu-n dureros suris.
Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră
De cugetă lumi nouă — cum cugetă o liră
Eternele-i armonii... Ş-acele cânturi pline
De-amor, de inspirare, le îndreptai la mine
Şi am urmat cântării... fiinţa mea apare
Ş-aruncă umbra-i tristă pe fruntea ta cea mare.
Gândirile-ţi măreţe în gândul meu cuprind,
La sufletu-ţi de flacări eu sufletu-mi aprind...
Căci te iubesc... ce vrei tu? şi lacrima ta clară
Preface-eterna-mi noapte în dulce zi de vară.
Şi glasu-ţi ce pătrunde în doliu pân la cer
Îmi dă un trai... în dulcea-i durere, efemer...
O-ndelungeşte numai amorul tău cel sfânt,
Pe-a tale nopţi eu număr zilele-mi pe pământ...
A tale gânduri, visuri, dorinţi-s lumea mea,
Sunt umbră a cântării-ţi, o slabă umbr-abia,
O, mă iubeşte numai, te rog, cu fiinţa-ntreagă,
Precum o stea murindă la univers se roagă.

CĂLUGĂRUL

Când tu zâmbeşti eu tremur, când tu vorbeşti eu tac,
Eşti glas gândirei mele... gândirile-mi displac
De nu sunt ale tale... şi blăstem a mea minte
Că nu e ca şi tine, senină şi cuminte...
Oh, vino! Vin' ş-acuma... surâde-mi, ah, surâde,
Vorbeşte-ncet... la vorba-ţi eu ochii-mi voi închide,
Căci nu pot deodată cuprinde-a ta frumseţe...
De-aud... nu pot să caut zâmbirea blândei feţe,
De văd a ta cerească, armonic-arătare,
Urechea mea e surdă şi gura-mi glas nu are...
O, înger! stea din ceriuri... nemaigândită! scumpă!
O! sufletul din pieptu-mi spre tine să se rumpă
Ar vrea... Dar cine eşti tu? o, mişcă a ta buză —
Eşti îngeru-mi de pază, eşti Dumnezeu, eşti Muză?

CHIPUL

Nu cerceta zadarnic, nefericite... Taină
E frumuseţea vieţii-mi şi-a sufletului haină.
În taină e amoru-ţi... şi-n vecinic întuneric
Va rămânea fiinţa-mi pentru-al tău ochi himeric
Urmează-mă în luntrea ce dusă e de lebezi
Pe undele oceaniei, ce furtunoase, repezi,
Ne-or duce-n depărtare... N-auzi un jalnic ţipet?
Răsună lung din noaptea străvechiului Egipet.
(Ei intră-n luntre. Aceasta e trasă de lebede. Călugărul şade ţiind de mână Chipul, ce stă în picioare.)

REGELE SOMN

Nu ştii cine e dânsa? — Un capăt e de aţă,
Din sufletul naturii care ni dă viaţă;
În orice fiinţă este, deşi nu ştii, ascete.
Nu poţi să ştergi viaţa cu-al gândului burete...
Reneagă a ta viaţă, dispreţuieşte-o-n piept...
Din raze se încheagă şi-ţi vine înderept.
Renunţi la fericire? — dar ea-i un vecinic vis.
De fuge ziua — vine când ochii ţi-ai închis.
Oricât te scuturi, oame, nu-ţi poţi ieşi din piele,
Căci te fac jucăria zburdălniciei mele.
Acopere tu ziua cu-a gândului tău ceaţă —
Eu vecinic treaz, din visu-ţi voi face o viaţă.

(Cortina cade. S-aude de departe cântând:)

   Ondină
Cu ochii de dulce lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur
   De aur.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA