Editura Global Info / Literatură

Mihai Eminescu

Un roman

În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala
C-un aer plin de miros, molatec, de argint
În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare
Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit;
Ei nu vor să-nţeleagă zimbirile-i amare,
Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

Au unde merge-n gându-i?... În valea lui natală
În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund
Unde izvoarele-albe murmure dulci esală
Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să revadă colibele de paie
Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval,
Când luna pintre nouri, regina cea bălaie,
Se ridica pin codrii din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică,
În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori…

Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare,
Unde ale lui zile din raze le-a ţesut,
Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare
Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea poveşti, ştia cât fuse
Tovarăşă în viaţă-i, pe el l-a învăţat
Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcile-nmiitul al păsărilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o monâstire de ceară pentru trai.

De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase
O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător; —
A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă
Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă rezimată,
Privea uimit în râul ce spumega amar
Şi asvârlea vre-o piatră în apa-nvolburată…
Râdea, cânta degeaba — plângea chiar în zădar.

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată
Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi,
Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată
Cu flori glabene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.

Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase
Împlu adormitoare tot aerul cel cald,
Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase,
Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare
Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.

Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec —
A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă
Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,
El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă
Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

Ah! de aş fi — ea strigă — o pasăre măiastră
Cu penele de aur, ca păsările-n rai,
La Sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră
Cu ciocul — şi i-aş zice cu rugătorul grai:

Să-mi dea un măr, în care închis să fie-o lume,
Palat de-argint în lunci şi-n codri înfundat,
Ş-un Făt-Frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge şi din lapte ficior de împărat…

Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă; —
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă;
De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna...

Apoi şi-aduse aminte — era o zi frumoasă…
El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă,
Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este — şi chipul ei cel blând,
Surisul ei cel timid şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată
Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori
Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată
Şedea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori…

Da, ghicitori... enigme! Ah, ce ştia pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce
El vedea zine albe cu părul de-aur roş.

Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare
El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci
Când raţele sălbatice încreţeau apa clară
Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.

.........................................................

Trecură ani. E noapte. În camera bogată
Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ,
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.

Culcată jumătate copila cu tristeţă
Zâmbeşte. Plete lunge pe umerii-i cobor
Şi cad pe albe perini. Iar buzele ei creţe
Arată nu amorul, ci setea de amor.

Ochii-i mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură,
Brumată ca lucirea unui mărgăritar,
Pe braţe de zapadă, pe sinii albi ce fură
A candelei lumină mai rar… şi tot mai rar..

Picioarele ei mice ating covorul moale
Şi chinuie papucii de-atlas cari stau jos.
L-a patului ei mărgini, cu fruntea-n a ei poale
E în genunche dânsul... se uită-ntunecos.

Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării adânci ce-arată slab.
În ochii mari şi negri o îndoială trece
Ce fulgerează-n taină spre-a se ascunde-n grab'.

Şi mâna-i tremurândă boţeşte învoluntară
Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir',
În jurul gurei sale e o trăsură-amară
Şi o zimbire crudă pe buzele-i subţiri.

— Nu te iubesc? zici crudo — ce zici îţi pare-o şagă...
Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,
Să storc din oceane amărăciunea-ntreagă
Şi într-o picătură s-o beau... să nebunesc?

O vrei?... A crea unul din visurile tale
Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,
Şi-n clipa mea — ce secoli ai veciniciei sale
Abia putur-a face — aceea să fac eu.

Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână
În cer şi dânsul negru deşert să fie iar?
Ca sus pământ să fie întins fără lumină
Şi ale lui întinderi, cu gândul meu să le-ar.

Iar jos să cobor mândru a cerului grădină,
Cu sori nălţaţi pe lugeri, cu lune-n crenge verzi;
Iar tu să treci — un înger — încinsă cu lumină
Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.

Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte,
Astfel de strălucită să fie faţa ta,
Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte
Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte
Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,

De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă
Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori
Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe
Să suie stânci pe stânce... ş-un munte să înhaţe
Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori…

Şi de-ai muri, iubito — căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere... atuncea cu amar
Aş stinge c-o gândire sistemele solare,
Aş grămădi din ele o piramidă mare,
Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar:

Figura-ţi de minune. — Şi-n noaptea cea pustie
În caos fără stele, în vecinicul nimic
M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie,
Cu viaţa mea, sfărmată de-o lungă nebunie,
Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.

Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită
Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi,
Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită
Cometul să-l privească în calea lui greşită
Neliniştind în zboru-i veciile întregi.

Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,
Ce exilat din ceruri e prin blestemul său
Etern-anomalie în lumea liniştită
Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită
Acela să fiu eu! —

TE-AR MAI PUTEA INTERESA