Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Mihail Kogalniceanu

    Viaţa lui A. Hrisoverghi

    Alexandru Hrisoverghi ca şi Andrei Chénier, modelul său, murind nu lăsase decât un nume făgăduit slavei: în viaţă, talentul său nu fusese cunoscut decât prin o singură odă: Ruinele cetăţii Neamţul. Puţini prieteni ştiau că poetul mai avea şi alte compuneri; dar, nefiind date la lumină, ele rămăseseră străine la cea mai mare parte a publicului. După moartea lui, familia sa, încurcată în proţesuri, nu putu să se îndeletnicească cu tipărirea scrierilor rămase; de-abia acum şase ani după ce l-am pierdut, frate-său cel mai mic, dl Manolachi Hrisoverghi, a găsit vreme să împlinească dorinţa obştească prin publicarea acestei ediţii, care cuprinde toate operele poetului, atât cele originale cât şi cele traduse. Recunoştinţa tuturor iubitorilor de poezie naţională îi este dinainte câşigată.

    Această colecţie este mică. Puţine bucăţi pot găsi har înaintea unei aspre critici; dar trebuie gândit cât de scurtă a fost şi viaţa autorului şi cât de puţin împrejurările, nenorocirile şi durerile l-au lăsat slobod, pentru ca să poată cultiva poezia, pe care el o iubea atâta! Spre a-l dezvinovăţi de lenevire, să ne fie, dar, iertat de a da o idee repede despre viaţa sa.

    A. Hrisoverghi s-a născut în laşi, la 27 februarie l8ll; el era al doilea născut din patru fii ai vornicului Neculai Hrisoverghi, ce se trăgea din o familie veche, venită de mai multe veacuri din Constantinopol în Moldavia şi care figură în lista ce ne dă domnul Dimitrie Cantemir de familiile boiereşti ale ţării noastre, cele mai cunoscute din vremea sa.

    Hrisoverghi nu se mândrea nicidecum de această deşartă nobleţe; el avea destul merit personal, fără să aibă trebuinţă şi de cel de la părinţi. El trăia tocmai într-o vreme când în toate zilele i se înfăţişau pilde că virtutea şi meritul pot fi şi fără strămoşi. Armiile ruseşti, care cuprindeau destui bărbaţi mari suiţi aşa de sus din aşa de jos, fiind în Moldavia, rupseseră vălul prejudecăţilor care ne ascundeau civilizaţia Europei şi ne puseseră în contact cu ideile drepte şi liberale ale Apusului. Atunce aristocraţia primi cea întâi lovire, şi astăzi nu mai suntem departe de pieirea ei cu totul. În adevăr, înţeleptul principiu, adoptat de către Reglement, şi după care fieştecare moldovan poate să ocupe slujbe publice şi apoi să primească şi ranguri răsplătitoare, trebuie neapărat să sporească din zi în zi numărul boierilor; o aristocraţie însă care tot urmează a se înmulţi va sfârşi negreşit a se amesteca şi a face una cu norodul. Pe de altă parte, aristocraţia până acum a putut ţinea, pentru că păstra asupra celor mici superioritatea banilor, a puterii şi a educaţiei, care toate astăzi încep a se răspândi şi în celelalte stări. Aşadar, trecerea bogăţiilor, şi prin urmare şi a puterii, de la cei puţini la cei mulţi, de la cei mari la cei mici, împrăştierea în clasele mai de jos a luminilor şi a ideilor, care până deunăzi erau monopolul numai al boierilor celor mari, toate aceste reforme ne vestesc în puţin ziua frumoasă când aristocraţia naşterii va pieri, făcând loc aristocraţiei meritului, singura aristocraţie ce de acum va mai fi putincioasă. Şi această revoluţie pacinică, fără sânge şi cu totul în folosul omenirii şi al regeneraţiei lumii, o vor săvârşi-o vaporul şi tipariul, propoveduitorii cei mai puternici ai civilizaţiei. Tipariul va omorî prejudecăţile, va împrăştia în norod luminile şi ştiinţele morale, politice şi sociale, iar vaporul, oborând depărtările, va amesteca oamenii din toate ţările şi din toate stările, le va împărtăşi ideile nouă, va da în mâna obştiei descoperirile geniului şi, prin urmare, va nivela toate clasele societăţii.

    Educaţia lui A. Hrisoverghi fu nenorocirea, cum zice un biograf al lui1. La 1818, când era de-abia de şapte ani, pierdu pe tată-său. Patru ani în urmă, la 1821, trebui să lase cu familia sa locurile unde văzuse ziua şi să fugă în Basarabia, pentru că atunce izbucnise Eteria în patria sa. Moldovenii, deprinşi la jug prin o tiranie de mai mult de un veac şi amestecând în aceeaşi ură pe prigonitorii lor şi pe eterişti, nu vrură să se pătrundă de adevărul că planul lui Rigas, afară de slobozenia Greciei, cuprindea şi dezrobirea tuturor popoarelor creştine din Turcia; ei, dar, fură surzi la chemarea de frăţie ce li se făcu şi se ţinură departe de această revoluţie, pe care nu o credeau că ar fi pentru naţionalitatea lor. De nu către patrie, dar negreşit către Poartă, ei rămaseră credincioşi; însă oştile turceşti, intrând în principat, nu făcură deosebire între vinovaţi şi nevinovaţi şi bieţii locuitori, părăsiţi de acei ce ar fi trebuit să stea să-i apere în primejdie, plătiră cu viaţa şi cu averea lor o prea mare credinţă către sultan. Însă măcar că românii nu ştiură a se folosi de prilej, totuşi Eteria, în rezultatele sale, le fu folositoare; îi deprinse iarăşi cu cuvântul leuqera slobozenie pe care-l uitaseră de mai mult de un veac; şi mavroforii le dădură pildă cum trebuie să moară pentru patrie. Revoluţiei, dar, de la 1821 îi suntem datori cu cel întâi impuls ce am primit spre a ne îndrepta în căile patriotismului şi a civilizaţiei!

    În vremea acea plină de nenorociri pentru biata patria noastră, tânărul Hrisoverghi începu a lua cele întâi principii de limba grecească veche, de la un dascăl din Chişinău, anume Constantin. Învăţătura sa fu superficială; dar aceasta nu fu din vina sa, ci din lipsa aşăzământurilor de instrucţie, ce se simţea atunce în Moldavia. Domnii fanarioţi, deşi într-un duh străin naţionalităţii româneşti, tot făcură mult pentru luminarea poporului; Mavrocordaţii, Ghiculeştii, Ipsilanţii, Muruzeştii, Călimăheştii, Suţeştii întemeiară în Iaşi şi mai în toate târgurile ţinutale şcoli domneşti, din care au ieşit mai mulţi bărbaţi însemnaţi pe vremea lor, ce figură cu cinste în istoria şi în literatura noastră. Dar toate acele izvoare de luminare pieriră la 1821, cu cel de pe urmă domn fanariot, Mihail Suţul; şi, până la 1828, Moldavia fu cu totul lipsită de şcoli, căci de-abia în cel de pe urmă an al domniei sale loan Sturza vv. se îngriji a restatornici Jimnaziul Vasilian, în Trei-Ierarhi. În toată acea vreme, învăţătura se da sau în pansioane private, sau cu ceasul, de nişte oameni care cei mai mulţi nici nu fuseseră pregătiţi pentru nobila sarcină de a fi luminătorii junimii; numai nevoia îi silise a fi profesori şi a arăta nişte cunoştinţe ce ei singuri nu înţelegeau. Toată instrucţia pentru tineri se mărginea atunce întru a-şi bate capul vro zece ani cu limba grecească, fără în sfârşit a o putea înţelege încă, şi pentru a învăţa a vorbi franţuzeşte. Asemene obiceiul de a-şi desăvârşi educaţia în ţările luminate a Europei nu se primise încă de către tineri. Hrisoverghi, dar, se folosi numai de îndemânările ce găsi în patria sa şi urmă şi el metodul primit atunce obşteşte de toţi dascălii. După ce doi ani întregi învăţă τό Αλφάβητό, τό Όχτώηχον, έι τήν Άποθήχην τών παιδών, la 1824 se întoarse din Basarabia în patria sa, în care liniştea se aşezase în sfârşit. Ajungând în laşi, familia sa îl puse la anul următor în pansionul grecesc al părintelui singhel, care, cu al lui Kiriac, era cele de căpetenii izvoare de învăţătură pe atunce. În acel pansion, tânărul nostru poet urmă metodul obicinuit, adică trei ani întregi învăţă gramatica τού Пάπα Εύϋυμίου şi tălmăci de rost din Έλληιχά ον άπλά fabulele lui Esop, cuvântul Sfântului Vasile pentru post, Νεχπιοί διάλογοι τοϋ Λουχιανοϋ cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur pentru închinăciune, Ήρωδιανός, Epistolariul lui Sinesie şi ceva din Θουχυδίδης. Rămăşiţa cursului de învăţături era Δημοσθένης, Σοφώχλης, Εύριπίδης şi Όμηρος; de aceştii, Hrisoverghi nu se folosi, pentru că la 1827, ieşind de la părintele singhel, intră în pansionul lui Muton, francez, om destul de învăţat pentru atunce, care, predându-i principiile limbii franceze, îl puse în stare de a citi cărţile moderne şi folositoare scrise în această limbă şi de a putea, prin mijlocirea lor, câştiga ceva idei despre geografie, istorie, literatură şi poezie moderne, care în pansioanele greceşti nici nu se pomeneau. La 1829, după ce învăţă destul de bine limba şi literatura franceză, Hrisoverghi lăsă pansionul lui Muton şi mai luă acasă câtăva vreme lecţii de la Franguli, unul din cei mai buni profesori greci de pe atunce şi care se deosebea prin un metod simplu şi raţional de ceilalţi dascăli. Acesta îl făcu cunoscut cu frumuseţile literaturii clasice a elinilor, şi prin citirea lui Euripidie, Sofocle şi Omer dezveli în el duhul poeziei. Franguli fu cel de pe urmă profesor al lui. Hrisoverghi se apropia acum de douăzeci de ani; vremea îi venise ca să lase îndeletnicirile adolescentului şi să intre în luptele bărbatului.

    Familia sa era cu totul încurcată în proţesuri, de la moartea părintelui său. Într-o aşa fragedă vârstă, el fu, dar, silit să caute interesurile casei care-l chema, fu silit să se lupte, cum zice dl Negruzzi, cu cursele şicanei şi cu nedreptăţile oamenilor; să bată la uşa celor mari el care nu ştia ce este linguşirea şi minciuna ca să poată dobândi dreptăţile sale.

    În anul 1830, se publică porunca înformării oştirii naţionale, sub nume de strajă pământească. Entuziasmul care se aţâţă atunce nu se poate astăzi descrie. Din toate părţile, din toate stările, junimea alergă la arme, pe care moldovenii uitaseră de a le purta de mai mult de un veac. A. Hrisoverghi era tânăr şi poet; în formarea miliţiei el vedea o eră nouă pentru ţara sa; şi ar fi fost el vrednic să cânte patria, dacă n-ar fi îmbrăţişat tot ce putea contribui la regeneraţia ei? Măcar că nevoile familiei sale cereau toată vremea sa, totuşi el fu unul din cei întâi care încinse sabia în cavaleria Moldaviei. Dar, în puţin, iluziile sale se pierdură: miliţia nu putea să-i deie slava ce dorea şi aştepta. Tot ca Andrei Chénier, el se făcuse oştean şi, tot ca şi dânsul, el se dezgustă de viaţa monotonă a ofiţerilor în vreme de pace; pe de altă parte, nevoile casei sale îl chemau numaidecât; căci, afară de supărările judecăţilor, într-această vreme pierduse doi fraţi şi el rămase acum singurul sprijin a maică-sa şi a unui frate încă mic în vrâstă. Aşadar, la sfârşitul anului 1832, el reintră în viaţa privată, urmat de părerile de rău ale şefilor şi tovarăşilor săi, de care era preţuit şi iubit.

    În noua sa poziţie, Hrisoverghi întrebuinţă cea mai mare parte a vremii sale în dezbaterea nesfârşitelor proţesuri a familiei, iar ceasurile slobode le petrecea în îndeplinirea studiilor, care, cum am zis, îi erau superficiale. Închipuirea sa cea vie cerea impresii vii; aceste le avu în citirea romanticilor francezi şi mai cu deosebire în Andrei Chénier, în a căruia viaţă găsea atâte asemănări cu însuşi a sa viaţă; scrierile acestor autori dezveliră în el încă mai mult simţăciunea adâncă ce o avea din fire şi pe care acum o arătă în prieteşug şi amor tocmai în vrâsta când în vine circulează foc în loc de sânge, când tot porul răsuflă energie şi putere, când tot gândul în cap este cinste şi slavă, el era silit să trăiască în nelucrare, nevăzând nici în arme, nici în vreo altă carieră slava de care era beat, sau macăr chipul de a se face folositor patriei sale. Se dedu, dar, cultului sexului frumos; şi aşa amorul, simtiment care are atâta analogie cu poezia, îi stăpâni toate mişcările inimii.

    Însă boala, care în sfârşit îl şi coborî fără vreme în mormânt, începuse de pe atunce a i se arăta ameninţătoare; era dintâi nişte colici cumplite. Doctorii îi sfătuiră mişcarea şi aerul curat. Această împrejurare şi o speculaţie ce vroia să facă cu boi îl îndemnară, la august 1833, să întreprindă o călătorie în Turcia, până la Adrianopol. Viaţa patriarhală a bulgarilor, obiceiurile lor atât de deosebite de ale altor naţii mai civilizate şi prin urmare mai prozaice, priveliştea măreaţă a Balcanilor plini încă de suvenirele biruinţelor ruseşti, toată acea natură primitivă lăsă în memoria lui întipăriri neşterse şi deşteptă în el geniul poetic.

    După întoarcerea sa în Moldova, publică, în 1834, cea întâi compunere a sa: Oda ruinelor Cetăţii Neamţu. Această odă avu o înrâurire ce rareori poezia capătă în ţara noastră. Locuitorii din Neamţ, negândind nici la respectul ce tot omul trebuie să aibă pentru antichităţile patriei, nici la strigările ce vandalismul stârneşte orişiunde se află bărbaţi ce-şi iubesc slava strămoşească, ci povăţuiţi numai de un mârşav interes, se sileau care din care să şteargă de pe faţa pământului cetatea lui Ştefan, şi, cu pietrele scoase, să ridice zidiri în târgul lor. Între toţi, unul, anume Beli-Bou, se deosebea prin furia sa cea dărâmătoare; acesta, numai din pietrele trase din zidurile pe care odată se înfăţişasă Elena, ridică un ratoş întreg, cel mai mare din Neamţ. Hrisoverghi, auzind de această nelegiuire, exaltat de o sfântă ură asupra barbarilor ce necinsteau numele de român, într-o singură noapte compuse frumoasa odă în care strigă:


    O, fraţilor moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă,
    Veacurilor viitoare nu gândiţi că-i să daţi samă?
    Şi puteţi cu sânge rece privi ace dărâmare?
    Nu opriţi barbara faptă, nu nălţaţi toti o strigare?
    .................................................................
    Iară voi care păcatul nu vă sumeţiţi a-l face,
    Ci patimii vă-nchinaţi, cugetul poate vă tace?
    Lăcomia de voi însuşi şi de a voastră avere
    Bucure-se, aibă parte, stăpâneasc-o în putere,
    Iar blestemul cu-a sa mână în firea toată să săpe
    A voastre nume urâte! ş. c...


    Entuziasmul ce aceste frumoase şi energice versuri aţâţară fu obştesc. Las' că ocârmuirea de-ndată, aspru, opri barbara faptă, cum zice poetul, dar tot publicul se simţi electrizat. Literatura, în Moldova, pe atunce de-abia incepuse a renvia, dar slabă, neînsemnată şi alcătuită numai din proaste traducţii sau imitaţii şi mai rele încă de originaluri străine; poezia era mai mult în formă, în cuvinte, decât în idei. Mitologia părăginită, afectaţia şi conţetele italieneşti erau de modă; la fieştecare rând a compunerilor din vremea aceea nu găseşti decât muze şi iar muze, Apolon, Orfeos, Belona, când Mars, când Aris, Aheron, Dafnis, Tirsis şi toţi zeii din Olimp şi Tartar. Toate acele compuneri erau ode imitate, versuri anacreontice, imne, fabule şi mai ales sonete, felul de poezie favorit al Orfeilor care ne asurzeau urechile pe atunce. În Ţara Românească poezia avea mai multă nervă şi începuse a se îndrepta după gustul naţional; multe bucăţi de o adevărată poezie se şi publicară de Văcăreşti, Eliad, Cârlova; cele întâi cercări a lui Alexandrescu ieşiseră asemene de sub tipar şi vesteau românilor un mare poet. Dar, din nenorocire, scrierile lor sau nu pătrunseseră încă în Moldavia, sau erau cunoscute numai de un mic număr de cititori; Milcovul este o stavilă destul de mare, care încă astăzi opreşte sau cel puţin întârzie sloboda trecere a rodurilor duhului din o ţară în alta. Publicul nostru, dar, nu cunoştea decât pe autorii moldoveni, care, din pricina mediocrităţii lor, lăsau pe cititor rece, căci nu aveau nimică cu ce să-l intereseze. Cu atâta mai mare fu senzaţia produsă de Hrisoverghi prin ideile sale drepte şi patriotice, prin versurile sale câteodată aspre şi nesupuse regulilor versificaţiei, dar totdeauna energice, fireşti, uimitoare, pline de o graţie deosebită în mai multe locuri şi toate scrise intr-un ton simplu şi lesne de înţeles.

    Negreşit că poetul nostru, îndemnat prin via îmbrăţoşare ce primi cea întâi a sa compunere, ar fi urmat în cariera trasă lui de către geniu şi s-ar fi silit sa câştige slava literară la care-i era dat să ajungă; dar un amor viu, mare, vecinic, de vreme ce se sfârşi numai cu viaţa sa, veni de-l răpi ocupaţiilor sale. El era tânăr, frumos, avea tot ce poate plăcea unei femei, socotea că avea încă multe zile de trăit; toate aceste îi pot sluji de dezvinovăţire, pentru că conteni de a lucra pentru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai luă condeiul în mână, aceasta o făcu numai pentru ca să slăvească pe aceea care-i realizase toate voluptăţile ce visase în nopţile sale de tânăr. Viaţa noastră este atât de scurtă, atât de monotonă, atât de plină de supărări şi de necazuri, încât, când ni se înfăţişază un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi dacă l-am lăsa să treacă, fără să ne bucurăm de dânsul. Inima lui Hrisoverghi era plină de iluzii, precum sufletul îi era plin de poezie; şi precum el era adevărat poet, asemene era şi adevărat simţitor. Când el iubea, iubea din toate puterile sufletului, şi lumea pentru dânsul se mărginea în amoreza sa. Amorul nou ce simţi fu mai ales hotărâtor pentru dânsul; această plăcută şi misterioasă legătură avu o prea mare înrâurire asupra vieţii sale ca să o putem trece sub tăcere, fără însă a o dezveli mai mult decât ne iartă cuviinţa. Era o femeie tânără, frumoasă, cu o închipuire vie, ce-şi păstrase încă toate iluziile copilăriei sale şi care, tremurând la cuvintele de foc ale tânărului poet, îi răspunsese: iubeşte-mă, fii norocit; fă-ţi un nume strălucit între oameni, ca să mă acoperi şi pe mine cu slava ta. Hrisoverghi află idealul eroinelor ce văzuse în Byron, Dumas şi în atâţia romancieri; el ciştigă un suflet ca să-i înţeleagă sufletul, o inimă pentru inima sa, o stea pentru orizonul său. El uită, dar, tot, slavă, cinstiri, viitor, ca să trăiască numai pentru iubita sa. De aceea, mai în toate poeziile ce pe atunce a compus sau a tradus, el nu-ţi arată decât starea inimii sale; îl vezi când vesel, pentru că-i fericit atunce chipul ei îl vede în cristalul pârăului, numele ei îl aude în murmura naturii, glasul ei în adierea zefirului; când trist, pentru că ceasul întâlnirii întârzie a veni; când deznădăjduit, blestemând cerul şi pământul, pentru că o prepune necredincioasă; îi hotărât să fugă, să o lase, îi pare rău că a jertfit pentru dânsa pân' şi slava ce ar fi putut s-o câştige, se căieşte de zilele ce a pierdut; şi strigă:


    Nici o zi din ale mele vrun suvenir n-au lăsat;
    Numele meu încă este sub umbră acufundat.


    Şi, după puţin, uită tot şi îşi aduce numai aminte de fericirea ce a gustat, se întoarce iarăsi la picioarele ei, mai blând, mai supus decât totdeauna, zicându-i:


    Te iubesc, s-au sfârşit toate; dragostea margini nu are;
    Te iubesc îi rugăciunea ce înalţ către altare!


    Negreşit, bătrânii, filozofii sau acei care n-au simţit fericirea de a fi iubit de o femeie ce-ţi vorbeşte şi simţurilor şi inimii vor zice că amorul nu trebuie să înjosească pe om, că poetul, a cărui menire este de a iubi numai idealitatea, nu trebuie să-şi piardă vremea întru o dragoste simţuală şi că numai oamenii de rând îngenunchează înaintea unei femei. La aceste, mulţi între care şi eu sunt de o altă socotinţă; ei zic că nimică nu poate în lume îndemna la fapte mari, înseta pentru slavă, deştepta geniul, mai mult decât femeia, fiinţa cea mai poetică; şi când n-am numi decât pe Petrarca, Dante, Tasso, a căror capodopere le-au fost insuflate prin amor, încă am dezvinovăţi pe Hrisoverghi că s-a dedat unei fericiri pentru care noi, tinerii, în vremile monotone şi triste în care trăim, n-ar trebui să-l mustrăm, ci încă să-l pizmuim.

    Dar, precât poezia sporeşte încântările amorului, tot atât şi amorul deşteaptă gustul poeziei. Hrisoverghi, mulţumit de fericirea sa, era dator publicului, sieşi, să nu-şi adoarmă geniul într-o vinovată trândăvie, ci să se silească a agonisi slava ce o iubea ca un adevărat poet. Luă, dar, iarăşi condeiul; şi aşa compuse Oda pentru venirea î. s. domnului stăpânitor în care cea întâi strofă mai ales este minunată —, bucăţile originale O viţă de păr, Ei şi traducţiile Lampa cu Adaosul făcut de dânsul, Neera, Mina, care toate vădesc senzaţiile inimii sale, şi mai ales drama lui Alexandru Dumas, Antoni, în care el vedea, ca într-o oglindă, toate desfătările, toate tulburările şî îndoielile, toate nălucirile şi deznădăjduirile amorului, ce el singur le simţea. Negreşit că talentul său s-ar fi dezvelit, s-ar fi copt, cu cât ar fi înaintit în vrârstă; negreşit că reputaţia sa din zi în zi s-ar fi întemeiat pe adevărate titluri; dar slujba în care intră şi boala de care am vorbit, arătându-i-se iaraşi, nu-l lăsară multă vreme slobod, ca să-şi urmeze îndeletnicirile poetice de care se apucase de nou.

    După venirea î. s. domnului stăpânitor din Constantinopol, bucurându-se cu toţi moldovenii pentru aşezarea unui guvern naţional şi pentru existenţa politică închezăşluită ţării prin numirea unui domn pământean, A. Hrisoverghi se hotărî a intra de nou în slujbele statului. La 16 august 1834, el îmbrăţoşă iarăşi cariera militară, ca lieutenant şi adiotant al hatmanului, şi tot în acelaşi an, la 24 decembrie, înălţimea-sa îl numi domnesc adiotant. În acest de pe urmă post, el câştigă în curând încrederea prinţului, fu orânduit în mai multe însărcinări importante şi, pentru bunele sale slujbe, la 1 ianuarie 1836 fu numit căpitan.

    Dar boala care-l rodea înlăuntru nu-l lăsă să-şi urmeze cariera. Zdravăna sa constituţie luptase mai multă vreme împotriva răului; însă el se grăbea să trăiască şi de aceea nu ştia ce este paza şi dieta. El era înşelat prin puterea sporitoare a duhului său; şi aşa nu-şi cunoscu starea decât când nu mai era chip de a o îndrepta. În luna lui februarie 1836, la un bal măscuit, dat de curtea Iaşilor, tocmai la acela în care o damă însemnată zicea lui Hrisoverghi, îmbrăcat într-un bogat costum de templier: "Eşti frumos ca un soare" — la acel bal, el avu nenorocire să răcească tare şi nu se păzi. A doua zi, pe o vreme viscoloasă, se duse la Pribeşti, întru o comisie la care era rânduit: după câteva zile se întoarse de acolo rău cu totul şi de atunce nu mai văzu zi bună. Boala se complică şi doftorii singuri nu mai fură în stare de a o cunoaşte; neputându-i folosi, îl sfătuiră să caute ajutor străin. La 2 iunie 1836 el se porni cu frate-său la Viena; doftorii de acolo îl trimiseră la băile de Işel. Cura aceasta, asemene, nu-i prii, şi aşa, tot în acelaşi an, în octom brie, se întoarse în Moldova, mai slab încă decât se dusese şi numai cu micul folos ce poate aduce un aer curat şi un trai departe de intrigile şi de tulburările lumii. Puţin după sosirea sa în Iaşi, pică la pat, din care nu se mai sculă decât ca să meargă la groapă. Boala se făcu mai ameninţătoare decât totdeauna; puterea trupească era pierdută şi, văzându-l în acea ticăloasă stare, nimene n-ar fi putut crede că avea dinaintea sa unul din cei mai frumoşi tineri din Moldova; el ajunsese a fi numai umbra sa. Moartea sa fu precedată de luni de nedormire şi de dureri, în care însă îşi păstrase toată agerimea duhului şi toată veselia caracterului. Dimpotrivă, cu cât puterile trupeşti îi scădeau, cu atâta facultăţile intelectuale îi sporeau; numai dacă avea vreun minut de odihnă, îndată lua condeiul sau dicta altuia; şi aşa, slab, bolnav, la două degete de moarte, compuse câteva fragmente de poezie, ce sunt adevărate scântei de geniu. Dar suferinţele din zi în zi se înmulţeau, şi aşa, în 9 martie 1837, pe la patru ceasuri de dimineaţă, îşi dădu sufletul, fără agonie, dar cu căinţă că murea tânăr, plin de viitor şi că nu putuse adeveri nădejdile ce compatrioţii puseseră în el. Cu câteva ceasuri înaintea morţii el făcuse aceste versuri:


    Gata a lăsa viaţa, plâng, suspin nemângăiat,
    A tristelor mele zile nădejdea s-a-mprăştiat.
    C-o privire tânjitoare mi-e drag a mă mai uita
    La fericirile lumii ce nu le-am putut gusta.


    A. Hrisoverghi, întovărăşit la locaşul său de pe urmă de fraţii cei de arme şi de toată tinerimea, s-a îngropat lângă tată-său, în biserica Sf. Neculai de la Deal. Tocmai după moartea sa, la autopsia ce i se făcu, doftorii cunoscură că boala-i fusese oftica la măduva spinării sau, cum se zice cu terminul tehnic, tabes dorsalis.

    Aşa muri, de-abia de 26 ani, acest tânăr favorit al muzelor, ridicat prea devreme veacului, pe care negreşit că, venind într-o vârstă mai coaptă, l-ar fi îmbogăţit şi strălucit cu producţiile geniului său. El era de o talie naltă, bine proporţionată; figura sa smolită era frumoasă şi bărbătească; fizionomia sa atât de expresivă, încât, dacă o vedea cineva o dată, nu o mai putea uita; înfăţişarea sa era slobodă şi plăcută. Însuşirile inimii nu-i erau în nimică mai jos decât ale trupului. Patria o iubea mai mult decât viaţa; ideile sale erau liberale şi potrivite cu veacul; prejudecăţile nu l-au avut niciodată de partizan. Sufetul său era îndurător şi deschis la toate întipăririle nobile; şi pentru prietenii săi el era de miere, cum zice un proverb românesc. Părerile noastre de rău că l-am pierdut cu atâta trebuie să fie mai mari, cu cât vedem în ce lipsă se află patria noastră de bărbaţi cu însuşirile lui.

    Nu ne rămâne acum decât a arunca o mică ochire asupra acestei ediţii, ce cuprinde toate scrierile lui A. Hrisoverghi, afară de traducţia dramei Antoni, care, în acelaşi an după moartea lui, s-a publicat la Bucureşti, în tipografia lui Eliad. Cele mai multe din bucăţile poetice ce se cuprind în această colecţie nu sunt decât nişte eschise, nişte cercări neîndeplinite; după opinia noastră, Fragmentele sunt cele mai vrednice de însemnat; multe din aceste sunt adevărate ţanduri de pietre scumpe. Autorul singur cunoştea greşelile şi neîndeplinirile lucrărilor sale; pe bucăţelele de hârtie împrăştiate, pe care el le scrisese, se văd în mai multe locuri versuri subliniate, cuvinte şterse, semne de îndoială. Negreşit că criticii vor găsi ades ideea rău înfăţişată, noima neînţeleasă, expresiile nu prea alese, rima rău păzită. Noi singuri mărturisim că privim aceste poezii nu ca modeluri de perfecţie, ci numai ca o dovadă că tânărul avea geniu şi ca o probă de ce ar fi putut face, dacă nu l-ar fi răpit moartea aşa de timpuriu, căci, înainte de toate, trebuie gândit că ele n-au petrecut din cariera omenească decât vârsta patimilor. Iar acelora care, fără a lua samă la împrejurări, s-ar sili a arăta numai greşelile lui Hrisoverghi, le vom zice tot acele cuvinte ce şi biograful lui Andrei Chénier le adresează criticilor poetului francez, mort asemene în floarea tinereţii: "Dacă vroiţi de la dânsul o corecţie absolută, duceţi-vă de-l cereţi mormântului, care s-a închis asupra lui la vâstă de douăzeci şi şase de ani. Iar până atunce, nu pretindeţi de la rodul timpuriu picat înainte de a se coace, prin lovirea fulgerului, dulceaţa poamelor de toamnă!"

    1 ianuarie 1843

    Note

    1. Precuvântarea dlui C. Negruzzi la Antoni, dramă tradusă de A. Hrisoverghi, Bucureşti, tipografia lui Eliad, 1837.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA