Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Cânele bălan

Ce poate fi mai vesel decât un şcolar în vacanţe! Îmi aduc aminte ca acuma, când profesorul mă chemă în salonul de aşteptare şi-mi dădu o scrisoare a cărei pecete purta nişte iniţiale binecunoscute mie, şi a cărei adresă era scrisă de-o mână asemine binecunoscută mie, mâna prietenului meu. Cu ce strângere de inimă deschisei scrisoarea! Prin ea mi se vestea că Constantin viziteul, o slugă veche şi credincioasă, sosise cu trăsura spre a mă duce la moşia părintească pentru timpul vacanţelor. Scrisoarea era scurtă, dar întovărăşită de câteva gavanoase cu dulceaţă, o cutie de rahat şi câţiva galbeni de cheltuială pe drum. Prin post-scriptum tatăl-meu îmi zicea să iau sama să nu răcesc.

O, dulci şi sfinte tinereţe! De mi-ar fi pus cineva la picioare comorile lumii, n-aş fi fost mai fericit decât gândind la călătoria ce aveam să fac pănă acasă, şi la cele două luni de vacanţe, două luni mari, nesfârşite, pline de desfătări.

Gavanoasele cu dulceţi mi le-a luat profesorul, deşi, în buimăceala mea, nu ţin minte să i le fi dat, însă el mi-a mulţămit; iar rahatul ştiu bine că l-am înghiţit cu camarazii mei. Apoi îmi aduc aminte cum Constantin viziteul a intrat în odaia unde îmi pregăteam lada, întrebându-mă:

— Gata eşti, cuconaşule?...

Iar eu, de bucurie, i-am sărit în gât, şi cu iuţeala cu care cad stropii de apă într-o cascadă, începui să-l întreb de tata, de frate, de baba Ilinca, de Balan, de casă, de grădină, de toate, în sfârşit, câte îmi trecuseră prin minte la primirea scrisorii, încât bietul om, simţindu-se aproape sugrumat şi neavând chip să-mi răspundă pe rând la toate întrebările, îmi zise numai aceste câteva cuvinte:

— Bine, bine... cuconaşule... toţi cu bine te aşteaptă; iar Balan e cu noi.

Mărturisesc că aceste cuvinte îmi merseră mai mult la inimă decât toate versurile şi discursurile oratorice ce învăţasem pe de rost în şcoală...

Ce om cumsecade era Constantin viziteul! Nasul lui cel mare, de care râdeam odată în copilăria mea, căci avea un negel tocmai pe vârf, îi şedea acum aşa de bine, încât nu era nas să-mi placă mai mult decât a lui. Toată faţa lui era înveselită de veselia ce simţeam eu. Şi ce frumoasă era trăsura în care aveam să călătoresc! O nadiceancă¹ pe dricuri care scutura de minune, cu roţile galbene, coşul verde şi capra neagră, atârnată în curăle; iar caii erau tot cei suri ai tată-meu; cai de nădejde, care se făcuse albi, dar care nu lăsau pe om la nevoie.

Îmi luai ziua bună de la toţi camarazii mei, şi de la Prâsnel, şi de la Ţuflic şi de la Poriu-împărat, şi de la Scormolici, şi de la Beşleagă, chemându-i pe fiecare după poreclă şi sărutându-i din toată inima; iar Poriu-împărat, care umbla cu o chivără de hârtie pe cap şi era cel mai mic dintre toţi, începu să plângă, când mă văzu suindu-mă în trăsură. Mă simţii foarte înduioşat de lacrămile lui, dar inima tinerilor e lesne uitătoare: abia trecusem poarta şi cu multă părere de rău uitai pe iubitul meu Poriu-împărat.

Am scăpat din vedere a spune că în momentul când vroii să mă urc în trăsură, mă pomenii deodată cu Balan care îmi puse, după obiceiul lui, amândouă labele pe piept, cercând numaidecât să mă lingă pe obraz şi, plesnind cu coada pe toţi câţi se îngrămădiseră în jurumi la ziua bună. În trăsură pusei pe Balan din a dreapta mea ca pe un prieten mai vechi al casei, şi, cum mergeam prin cotiturile uliţelor, mi se părea că sunt cel mai mare din oraş. Mă uitam cu mândrie la cei ce umblau pe jos strigând: "Alviţă, alune de Ţarigrad, marfă, mărunţişuri!" şi gândeam în gândul meu: "Voi vă duceţi fiecare după nevoile voastre, iar eu mă duc acasă!"... O! câte mari şi nenumărate bunuri cuprinde în sine cuvântul acasă!... Îmi era degrabă să ies din oraş ca să mă apropii mai curând de acel colţ al pământului care se numeşte acasă, unde aveam să petrec două luni după cheful meu, fără pedagogi cu ochii pânditori, fără clopotul cel supărăcios, care mă trezea în toate dimineţile din somn, fără latineasca şi greceasca care-mi făceau capul călindar. Acasă, fie zis în treacăt, mă mai aştepta şi Măriuca lui Moş Terinte, o fată oacheşă şi subţirică, care a crescut cu mine împreună şi care totdeauna plângea când plecam la sfârşitul vacanţelor. Ce dor îmi veni de Măriuca!... Atunci, simţind că nu mergem destul de repede, zisei lui Constantin să mai îndemne caii. Ei! Avem şi eu dragostele mele, căci doar îmi răsărise musteaţa şi eram acum om în tot locul.

Într-una din zile, îmi aduc aminte că priveam la seceriş; iar Măriuca, care înota în valurile grâului pănă la brâu, se apropie de mine şi mă întrebă încetişor:

— Când pleci, cuconaşule, de la noi?

— Mâini, răspunsei eu.

— Şi când te-ntorci?

— Peste şase luni.

— Ce mult e de astăzi pănă-n şase luni, adause ea cu un glas duios.

Aceste cuvinte nu-mi mai ieşeau din cap. Deschisei gura să întreb pe Constantin despre Măriuca, dar îmi veni o tusă care-mi curmă vorba. Apoi, îndreptându-mi glasul şi căutând să-l prefac pe cât se poate mai nepăsător, zisei:

— Dar Măriuca noastră, Constantine, ce mai face?

— Măriuca noastră e bine, mai bine decât totdeauna.

— Nu s-a mai măritat? întrebai eu glumind, spre a înlătura orice prepus din mintea lui Constantin, ştiind bine că una ca aceasta nu putea să se fi întâmplat.

— Ba să fiţi sănătoşi, cuconaşule, s-a măritat după dascălul Gheorghie de la strana dreaptă din sat.

Atunci sângele îmi năvăli în cap şi, dacă n-ar fi fost Balan lângă mine de gâtul căruia să mă sprijin, desigur aş fi căzut din trăsură. Am trecut un sat, două sate, mai multe păraie, mai multe lunci, fără să pot rosti un cuvânt; numai câte un oftat din vreme în vreme îmi ridica pieptul. Nu ştiu dacă Constantin viziteul va fi înţeles ceva, văzând răpedea mea schimbare, dar ştiu atâta că nu-mi mai păsa chiar de-ar fi înţeles. Ba era cât pe ce să mă jăluiesc lui în gura mare şi să-i spun tot ce aveam pe inimă, însă ruşinea mă opri, ruşinea de a mărturisi biruinţa dascălului Gheorghie asupra mea.

Va să zică Măriuca cea oacheşă şi subţirică, a cărei glas îl auzeam în toate sunetele, a cărei chip îl vedeam pretutindene, şi pe tablele de aritmetică, şi-n dicţionare, şi-n gramatici şi mai cu samă în inima mea, Măriuca, cea care suspina când plecam de-acasă, s-a măritat!... Prin urmare, ea nu... da! da! desigur ea nu m-a iubit.

Atunci simţeam în pieptu-mi o durere atât de sfâşietoare văzându-mă despreţuit de dânsa, încât mă credeam cel mai nenorocit om de pe lume. În zadar îmi cântau ciocârliile deasupra capului, în zadar Balan care pricepuse şi el, se vede, durerea mea căuta să mă lingă pe obraz în chip de mângăiere, în zadar se aşterneau dinaintea mea fânaţele înflorite şi lanurile de grâu, în zadar îmi curgeau păraiele limpezi de-a curmezişul drumului chemându-mă parcă anume să-mi răcoresc inima în unda lor, eram nesimţitor la toate, ba chiar îmi era ciudă să văd în juru-mi natura veselă şi zâmbitoare, când eu eram aşa de trist. Mersei aşa mai multe ceasuri cugetând, când la Măriuca cea drăgălaşă, oacheşă şi subţirică cu flori pe cap, care-mi zisese odinioară cu glas înduioşat: "Ce mult e de astăzi pănă-n şase luni"; când la Măriuca cea măritată pe care mi-o închipuiam acum încunjurată de copii, învârtind mămăliga, ghilind pânză la părău, sau făcând oblojele dascălului Gheorghie de la strana dreaptă!... La această din urmă închipuire, ce-i drept, simţeam potolindu-se întrucâtva flacăra amorului meu, dar în lupta ce se petrecea în mintea-mi tulburată, Măriuca cea drăgălaşă cu flori pe cap biruia uneori pe cealaltă Măriucă, cea cu oblojele, şi atuncea focul se aprindea iarăşi viu în inima mea.

Într-un rând strigătul cel obicinuit viziteiesc: tbrrrn... îmi răsună în urechi şi nadiceanca se opri dinaintea unei crâşme. Era soarele pe la miazăzi şi căldura nesuferită. Balan scotea o limbă de-un cot. Constantin viziteul îmi zise că avem de poposit un ceas. Ce-mi păsa mie de ceasul acela şi de toate ceasurile ce aveau să curgă în viitor! Aş fi putut să stau acolo, sau să merg înainte, sau să mă întorc îndărăt, îmi era totuna, căci nici o bucurie nu m-aştepta nicăirea când iată că un ţigan negru ca un fund ce ceaun, creţ la cap ca o oaie ţigaie şi slut ca Scaraoţchi, îmi ieşi înainte cu o scripcă în mână zicându-mi:

— Cuconaşule, mânca-ţi-aş ochii!... Să-ţi cânt un cântec pentr-un gologan.

Nu-i răspunsei nimic, căci tocmai atunci se petrecea în închipuirea mea lupta crâncenă între Măriuca cea cu flori pe cap şi Măriuca cea cu oblojele, luptă de la care atârna liniştea a două luni de vacanţe; însă el, de frică să nu piarză gologanul, începu să scârţâie cu arcuşul pe strune, fără să mai aştepte învoirea mea, şi în acelaşi timp prinse să cânte şi din gură cu nişte strâmbături aşa de ciudate, încât nu mă putui opri de a zâmbi cu tot amarul ce simţeam în mine. Bietul Balan, nedeprins cu asemene sunete ce-i supărau nervele, prinse şi el să hămăiască şi să urle de răsuna vecinătatea, ţiind astfel ison cântecul ţigănesc.

— Schimbă altul, strigă Constantin, astupându-şi urechile.

— Îndată, răspunse ţiganul; am să vă cânt un cântec de inimă albastră să vi se topească ochii în lacrimi:

Dragostea de fată mare
Ca fasola din căldare
Nici o vin'încoace n-are.

Mă simţii atins în onoare de această ironie a ţiganului care-şi rânjea dinţii şi se uita ţintă la mine, parc-ar fi gâcit necazul ce mă rodea; iar Balan, nemaiputându-şi stăpâni nervele, se răpezi ca o săgeată asupra obraznicului lăutar şi-şi înfipse colţii în antereul lui. Atunci începu o învălmăşeală groaznică, nu fără oarecari părţi comice, între ţigan şi câne. Ţiganul, se culca la pământ, când se ridica în sus, sau se învârtea împrejur ca un sfredel; când striga, scuipa asupra cânelui, apărânduse cu arcuşul, cu scripca, cu căciula, iar Balan hârâia ca un desperat şi scutura din cap aşa de vrăjmaş, încât îi spintecă antereul de la guler şi pănă la călcăie, fără să fi avut vreme Constantin sau eu să sărim în ajutorul lui. Paguba nu era mare, căci abia se mai ţinea în iţele ei învechita haină a lăutarului, sămănând mai mult a voloc decât a antereu, însă ţiganul nu era tocmai de părerea mea.

— Vai de mine, cuconaşule, strigă el după ce Balan se liniştise, ce mă ştiu eu face de acuma fără antereu? Iaca iarna e la uşă, cum o să stau cu spatele goale?

— A cui e vina, dacă stârneşti cânii cu cântecele tale? îi răspunsei eu.

Cuconaşule, mânca-ţ-aş găinile! Antereul meu plăteşte cât o moşie boierească, cum pot eu să rămân păgubaş de el, că doar nu l-am furat?

— Da mai ştiu eu?...

— Cuconaşule, mânca-ţ-aş curcanii! Plăteşte-mi antereul că te trag la judecată şi, pe Maica Precista, nu scapi cu căruţa şi telegarii de la ham.

Treaba începea să se încurce între ţigan şi mine, nu doar că ţiganul n-ar fi avut dreptate, însă despăgubirea ce pretindea era aşa de mare, încât pricina dintre noi într-adevăr nu se putea mântui decât prin judecată sau bătaie. Mă hotărâi deci pentru cel de pe urmă mijloc de a dezlega gâlceava, fiind mai grabnic şi mai potrivit cu onoarea mea de om în tot locul. Cine nu se crede viteaz la vârsta de şasesprezece ani!

— Ascultă, măi ţigane, îi zisei eu, apropiindu-mă de el cu paşi măreţi şi cu ochii plini de fulgerele mândriei, primeşte cât face întradevăr ruptura ta de antereu şi nu te obrăznici mai mult, căci te voi cârpi, sărmane, de-ţi vei culege singur măselele de pe jos.

În acelaşi timp făcui în aer şi mişcarea trebuitoare pentru a-mi îndeplini făgăduinţa.

— Auleu, cuconăşelule, mânca-te-aş fript şi împanat cu slănină!... Să te ferească maica de la care ai supt lapte să mă atingi cu degetul cel mic, că zău! crede-mă, voi mătura toţi câmpii cu trupuşorul matale! Iaca să-ţi arăt!

Şi atunci ca un tigru făcu o săritură îndărăt, îşi suflecă mânecile lăsând să se vază nişte muşchi zdraveni, de care însuşi profesorul meu de gimnastică s-ar fi minunat, şi când să se repadă asupra mea, care aşteptam să-l primesc în gazdă c-un pumn în pântece, lovitura binecunoscută camarazilor mei de la şcoală, iată că Constantin viziteul, care se mânia încet, dar, când să mânia, i se roşea chiar negelul de pe vârful nasului, se puse între mine şi ţigan arătând acestuia buza unui pistol cu două ţevii ce sta ascuns în buzunarul său. Atunci ca prin farmec ţiganul se tupilă la pământ şi începu să se gudure şi să se hlizească dinaintea mea, voind să mă încredinţeze că ameninţările lui de adineaorea fusese numai o şagă. E curios cum ţiganii se tem mai mult de pistol decât de orice altă armă de foc, căci pistolul, zic ei, având ţava scurtă, numaidecât te împroaşcă în obraz, iar de puşcă îşi închipuiesc că au timp să se ferească. Această idee sănătoasă e înrădăcinată în fiecare cap ţigănesc.

Văzând, deci, pe duşmanul meu sărutându-mi acum ciubotele cu feliurite linguşiri între care cuvintele: mânca-ţ-aş ochişorii cei frumoşi; mânca-ţ-aş obrăjeii cei rumeni; să trăieşti o mie de ani, luminate biezadea; să-ţi dea Dumnezeu de fiecare gologan câte o mie de galbeni, curgeau nesfârşite ca o ploaie cu grindină, îi aruncai la pământ preţul întreit al antereului său, iar ţiganul îmi sărută mâna pe amândouă feţele, şi târâindu-se pe brânci pănă la locul unde căzuse paralele, le puse în buzunar şi dispăru.

Aşadar, mulţămită pistolului lui Constantin viziteul, cearta se isprăvi cu bine în folosul ambelor părţi, căci, dacă ţiganul primi cu prisosinţă preţul antereului său sfâşiat de Balan, şi eu uitai o bună parte din durerea mea. Chipul Măriucăi cea cu flori pe cap era acum mai departe de mine într-o ceaţă azurie din care uneori abia îl puteam deosebi, şi, când se mai apropia, atunci ca prin minune se prefăcea în Mariuca cealaltă, în ochii căreia întâlneam o privire ce nu era nici de dragoste, nici de supărare, nici de căinţă, ci, o Doamne!... era, dacă nu mă înşel, de luare în râs. Parcă-mi zicea: Copilule, ce te-ai aprins aşa de iute?

Auzi!... Să-mi zică copil, mie, care ştiu merge călare, ştiu vâna, mie care sunt om în tot locul; aceasta era cea mai mare lovire ce mi se putea face. Fugi dinaintea mea, umbră necunoscătoare, care răsplăteşti cu bătaie de joc un amor aşa de fierbinte! Atunci umbra se mai depărta ceva în nourul ei azuriu luând forme mai plăcute ca să mă îmbuneze puţin, dar nu se depărta îndeajuns spre a o pierde cu totul din vedere. S-ar fi zis că se joacă cu mine înadins, ca uneori să mă mânie, alteori să mă îmblânzească.

După o oară bună de repaos Constantin viziteul înhămă iar caii; Balan şi eu ne suirăm în trăsură şi plecarăm. Începui acum să mă împac cu ciocârliile, cu păraiele, mai ales de când zării departe munţii de pe-un deal pe care-l urcasem în sudoarea cailor.

Priveliştea munţilor mi-a făcut totdeauna cea mai vie plăcere, fiindcă la poalele lor m-am născut şi pe dânşii mi-am preumblat cele întâi priviri copilăreşti. Îi revedeam acum iarăş cu o nespusă bucurie înşirându-se ca un lanţ de urieşi la marginea orizontului, mândri, tainici şi plini de doine. Iată colo Deleleul, pe vârful căruia de atâtea ori miam odihnit copoii în goana căprioarelor, iată Sihla păduratică, unde şi astăzi sălăşluieşte un bătrân sahastru uitat de moarte, cu barba pănă la genunchi, iată munţii Neamţului, marturi de vitejiile strămoşilor noştri; iată, colo mai în depărtare, şi Ceahlăul, împăratul Carpaţilor cu monastirea Durăul pe coaste şi cu Panaghia pe frunte, despicând falnic albastrul ceriului. Pe toţi îi ştiam aşa de bine, cu numele lor, cu ciobanii lor, ba ştiam chiar anume cutare brad, cutare stâncă, cutare potică unde se primejduise iarna vrun călător sau căzuse vreo fiară sălbatică în bătăile vânătoreşti, încât mi se reînfaţişă deodată întreg trecutul meu nedespărţit de acele locuri şi mă revăzui atunci ca prin vis, copil vesel şi fără grijă, precum eram în vremea aceea, iar nu ca acuma trădat şi amărât, cu viermele durerii în mine, pe care nu-l puteam smulge, deşi mă simţeam om în tot locul.

Dincoace de munţi curge de-a lungul şesului apa Moldovei, făcând nenumărate cotituri şi ostroave pintre luncile de sălcii, iar mai încoace, mai aproape de mine, şi-n dreapta şi-n stânga mea, se întindea câmpul în valuri nesfârşite de dâmburi şi vâlcele îmbrăcate cu sămănături, un adevărat rai de verdeaţă în care cântau, se jucau şi se iubeau un popor de gândaci şi păsărele. Dar ce atrăgea mai mult vederea mea era tot icoana Măriucăi cea oacheaşă cu flori pe cap, în nourul ei azuriu, care plutea zâmbitoare colo pe vârful Deleleului ca un soare nou zămislit din dragostea inimii mele. Însă astă dată vederea ei nu-mi inspira duşmănie ca mai înainte asupra celorlalte frumuseţi ale naturei; din contra, părea că o înfrăţire se statorniceşte între mine şi munţi şi văi şi ape. Chiar amintirea negrei sale trădări nu-mi făcea acum un rău aşa de mare, numai dacă aş fi fost sigur că scopul ei n-a fost vreodinioară de a mă lua în râs.

Dar această idee, când se deştepta în mine, îmi amăra sufletul, mai ales închipuindu-mi că împreună cu dânsa a trebuit să râdă negreşit şi prostaticul cel de dascălul Gheorghie de la strana dreaptă. Şi aveau dreptate să râdă, fie vorba între noi, căci am iubit-o fără să-i spun un cuvânt, ba tremuram ca frunza când se apropia de mine. Ah! dascălul Gheorghie de la strana dreptă, se vede că nu e aşa de prost precum credeam.

Astfel, împresurat de feliurite gânduri, înaintam mereu pe neştiute. Balan dormea lângă mine mulţămit de izbânda ce făcuse cu antereul ţiganului, Constantin viziteul când plesnea cu biciul în aer fără nici o conştiinţă de fapta sa, când îşi apără negelul de muşte, când picura de somn, iar caii, lăsaţi în voie, mergeau mersul lor, pănă când întrun târziu ne pomenirăm cu noaptea în cap. Pănă la casa părintească aveam de mers două zile întregi; prin urmare, trebuia să ne gândim la popasul de noapte.

— He! he! am trecut, fără să băgăm de samă, de curtea lui Talpan, unde era să tragem la gazdă, zise Constantin viziteul.

— Să ne întoarcem îndărăpt, îi răspunsei eu.

— Ba nu, cuconaşule, nu-i bine să ne întoarcem îndărăpt.

— Pentru ce?

— Pentru că, dă, se zice la noi cei proşti că nu-ţi merge bine dacă te întorci din drum, precum nici dacă întâlneşti popă, iepure sau cofă deşartă.

— Vorbă să fie! Haide înapoi, pe răspunderea mea.

— Iaca avem, cale de jumătate de ceas înainte, un ratuş² chiar în drum, unde ne putem foarte bine odihni.

— Nu, nu, voi să merg la curtea lui Talpan.

— Fie şi aşa, dacă porunciţi, zise Constantin scărpinându-se în cap, numai, dă! să nu fiu eu vinovat.

Constantin întoarse caii şi pe când înserase bine ajunserăm dinaintea curţii lui Talpan.

Curtea lui Talpan era cu două rânduri pe temelii înalte cu ferestre mici, cu acoperământul de şindilă, ascuţit după moda veche, şi zidită la o parte de drum, spre a nu fi oarecum în vederea trecătorilor.
Dinaintea casei se ridica un rând de plopi drepţi şi nalţi înşiraţi la linie, care în amurgul zilei păreau nişte fantasme. Ograda era mare, împrejmuită cu zid, înlăuntrul căreia se vedea o fântână cu roată şi o hulubărie, iar la poartă un zăvod voinic legat în lanţ.

Când ajunsei la scară vătaful curţei îmi ieşi înainte, şi, aflându-mi numele, îmi făcu cinstea să mă găzduiască în însăşi odaia stăpânului său, care, dimpreună cu soţia sa, era dus în străinătate. O femeie bătrână veni să mă slujească, însă mâna ei tremura astfel, încât, voind să aprindă o lumânare, stinse vro trei, patru chibrituri, în drumul de la cutie şi pănă la muc; a trebuit să-i vin eu în ajutor. Dar nu numai mâna, ci şi nasul şi barba şi toate cărnurile de pe dânsa tremurau întocmai ca nişte răcituri. S-ar fi zis că-i e frig de anii ce-i purta în spate. Fără voia mea, comparai figura fragedă şi vioaie a Măriucăi cu baba care mă slujea, şi un oftat îmi înecă pieptul. Baba îmi făcu aşternutul, îmi puse dinainte nişte uscături, un pui fript, ochiuri şi o gărăfioară cu vin, apoi se aşeză pe un scaun în fundul odăii şi mă privea cum mâncam.

— Mă iertaţi, cuconaşule, că m-am pus jos, îmi zise ea; îsuşi boierul îmi dă voie să şed dinaintea lui; căci sunt mai mult decât o slugă în casă. Boierul îmi zice: mamă Axinie.

— Şezi, şezi, mamă Axinie, de mine nu te îngriji. Şi, aşa cum şedea tremurând într-o jumătate de lumină în fundul odăii, începui să o observ mai bine. Era gârbovă şi uscată, cu o pestelcă dinainte, c-un smoc de chei la brâu şi la cap legată turceşte, c-un tulpan roş având în partea stângă un fionc bine alcătuit. Faţa îi strălucea ca o piele de săftian şi dintre ochii ei stinşi, pe jumătate închişi, răsărea un nas coroiet întors spre gură ca pliscul unei cocoveice. Iar gura-i fără dinţi abia se mai zărea dintre nas şi bărbie. "Dacă aceasta a fost vreodinioară frumoasă, gândii eu în mine, trebuie să fie foarte de mult de atunci". Întipărirea ce-mi făcu baba nu era bună, căci bătrâneţele adânci, văzute prea de aproape, ne aduc fiori şi un oarecare miros de mormânt.

În acelaş timp prinsei să observ şi odaia în care aveam să petrec noaptea. Toate erau vechi împrejurul meu. Scaunele erau de nuc, cu spatare nalte şi cu răzămători pentru mâni, sămănând mai mult a străni decât a scaune; crivatul³ asemenea era aşa de nalt, încât un copil nu s-ar fi putut sui în el; un ceasornic cu cuc care bătea jumătăţile şi sferturile era aninat deasupra unui scrin asemenea vechi, iar pe scrin ardeau două lumânări aşezate în nişte sfeşnice de argint de-o formă cum numai pe la biserici se văd. La ferestre spânzurau nişte perdele de adamască aninate în mici veriguţe ce se înşirau pe o vargă de fier. Într-un cuvânt, înfăţişarea odăii îmi amintea timpurile cele bătrâne despre care citisem numai prin cărţi. Dar ce mă interesea mai mult în îmbrăcămintea acestei odăi era un portret vechi de familie, zugrăvit în oloi şi afumat, care înfăţişa o cucoană bătrână cu zulufi dinainte, cu un moţoc deasupra capului, cu horbote împrejurul gâtului aşa de mari, încât capul ei părea aşezat pe o tipsie; însă, lucru curios, dacă i-ai fi scos zulufii, moţocul şi horbotele, ai fi zis că-i, bucăţică ruptă, baba care tremura pe scaun dinapoia mea.

Asemănarea era aşa de mare, încât era cât pe ce să mă scol şi să-i fac o închinăciune adâncă, cerându-mi iertare că am luat-o drept slugă.

— A cui e portretul acela? o întrebai eu cam cu îndoială.

— Saracan de mine! N-o cunoaşteţi? E sora boierului nostru.

— Trăieşte, ori a murit?

— Ba a murit, să nu spun minciuni, de zece ani. Ce moarte a mai avut!

— Ce moarte?

— Îţi va fi somn, cuconaşule, mai bine culcă-te decât să asculţi o istorie care nu-i prea veselă.

— Ba nu mi-e somn deloc şi doresc foarte mult să o ştiu.

Apoi, dacă-i aşa, de bună vreme ce eşti feciorul cuconului Petrache Voinea care e bun prietin cu boierul nostru, cuconul Grigore Talpan, şi de-a puterea fi rudenie de pe o nepoată de vară al doilea, apoi cred că nu fac vreun rău spunându-ţi această istorie:

Sunt şaptezeci de ani, ba nu, spun minciuni , sunt şaptezeci şi unu de ani şi două luni de când în această curte, precum o vezi, o ţigancă, care a fost frumoasă pe vremea ei, născu o fată. Acea fată, să nu bănuieşti, eram eu, şi, pot să zic fără păcat, că eram frumuşică în pelinci, de-ţi venea să mă sorbi într-o lingură de apă. Aşa spuneau toţi câţi m-au văzut. Trei zile după aceea cucoana Ana Talpan, stăpâna casei, născu şi ea o fată, care e cea din portret. Însă eu, fata ţigăncii, şi ea, fata cucoanei Ana Talpan, sămănam aşa de bine, că parcă eram două surori de gemene.

La aceste cuvinte baba se bătu peste gură zicând: "Taci, pârdalnică de gură, nu spune minciuni!"... Cum puteam fi surori, ea, fată de cucoană, şi eu, fată de ţigancă?! Însă era la mijloc o cimilitură; tatăl fetei cucoanei Ana Talpan se ştia cine-i; era, să nu spun minciuni, cuconul Miron Talpan, soţul cucoanei; iar tatăl meu nu se ştia cine-i, şi nici era voie să se ştie. Înţelegi acum?... Ba nu! Eşti un copil de-a puterea fi, şi nu poţi înţelege de aceste. Destul zis, că fata cucoanei Ana Talpan, duduca Safta, căci aşa i s-a dat numele de botez, tot creştea şi se făcea mai frumuşică, iar eu asemene creşteam şi nu zic că mă făceam mai frumuşică, dar zic că-i sămănam tot mai mult, n-ar fi de-o măsură. Parcă eram două picături de apă şi, de n-am fi fost îmbrăcate, ea în rochie de mătasă şi eu în catrinţă, nu ne-ar fi deosebit cineva una de alta. Însă, de ce creştea duduca Safta, de ce nu avea ochi să mă vază; iar fratele d-sale, boierul de astăzi, cuconul Grigorie Talpan, care s-a născut cu vreo doisprezece ani mai târziu, ba nu, spun minciuni, cu treisprezece ani şi o lună, când a deschis ochii în lume ne-a văzut pe amândouă măricele şi frumuşele, şi nu ştiu pentru ce şi cum, dar ne iubea pe amândouă deopotrivă ca pe surorile d-sale. Asemenea boierul cel bătrân, Dumnezeu să-l ierte, ne iubea deopotrivă ca pe fiicele sale, de-a puterea fi, şi din această pricină se certa adeseori cu soţia d-sale.

A voit Dumnezeu şi pe la nişte Paşti s-a săvârşit din viaţă cucoana Ana, Dumnezeu s-o ierte; şi nu mult după aceea, pe la Ispas, s-a săvârşit din viaţă şi cuconul Miron fie-i ţărna uşoară, că de multe ori mă ţinea pe braţe şi mă dezmierda pe ascuns; şi aşa rămaserăm numai noi trei: duduca Safta, cea din părete, cuconul Grigorie, boierul nostru de astăzi, şi eu. Adică eu, ce, mă mai număr între d-lor, adause ea bătându-se iarăşi peste gură. Cuconul Grigorie a luat moşia în stăpânire, a înfrumuseţat casa precum o vezi, a mărit grădina, a lărgit ţarinele cumpărând de la vecini, într-un cuvânt a îmbunătăţit şi înmulţit averea, căci e om priceput şi spornic la treabă. Nu că-l laud, dar aşa spun toţi câţi îl cunosc. Şi a voit Dumnezeu de s-a însurat acum douăzeci şi cinci de ani la Crăciun; aceasta o ţin minte ca ziua de ieri, căci la nunta d-sale m-am chefăluit, să nu bănuieşti; şi Dumnezeu i-a dăruit doi copilaşi care acum se află în nuntru⁴ la învăţătură. Iar duduca Safta, fie vorba între noi, tot a ales, păn ce n-a mai cules.

Treceau zilele, săptămânele şi anii, căci vremea trece, nu şuguieşte, adică noi trecem printr-însa, iar ea stă locului, şi duduca Safta îmbătrânea, şi, de ce îmbătrânea mai mult, de ce mai mult mă prigonea şi mă ura. Într-o zi, n-ar mai fi fost acea zi între zilele mele, pe când cuconul Grigorie şi soţia d-sale nu erau acasă, îmi găsi pricină de la te mieri ce, de la un rod de zahar⁵ care se zăhărise şi porunci să mă puie jos, Dumnezeu s-o ierte, şi singură cu mâna ei luă biciul şi mă bătu cu ură de soră şi peste cap, şi peste piept, şi peste şăle, pănă ce biciul îi căzu din mână de osteneală; şi tot m-ar fi bătut, de-ar fi avut putere, dar nu mai avea. Două luni am fost bolnavă de moarte, de-mi ţinuse lumânarea la cap, dar am avut zile şi am scăpat. Iar apoi, punct la anul, chiar în ziua de astăzi, miercuri, zise baba făcându-şi cruce, şi dacă nu mă-nşel chiar pe la ceasul acesta, ba nu, spun minciuni, cu două ceasuri mai târziu, adause ea, uitându-se la ceasornicul cu cuc, adică taman pe la miezul nopţii, pe când duduca Safta dormea mai bine, auzi sărmana o bătaie la uşă; o dată, de două ori, de trei ori. Ea nu voi să deschidă, dar uşa, deşi încuiată pe dinlăuntru, se deschise singură ca prin minune şi ce văzu!... Doamne, fereşte-mă de asemene întâmplare!... Văzu un sicriu care intră singur în odaie şi, după ce intră, capacul se ridică cu zgomot şi o umbră albă ieşi dinăuntru; şi umbra ceea cine era?... era însuşi ea, duduca Safta, aşa cum trebuie să fie acum pe ceea lume şi c-un bici în mână înaintă spre dânsa, şi începu s-o bată peste cap, peste piept, şi peste şăle, întocmai cum mă bătuse ea pe mine, pănă ce sărmana leşină de spaimă şi de durere. Apoi umbra şi sicriul se făcură nevăzute.

A două zi uşa se găsi tot încuiată pe dinăuntru; duduca Safta n-avea nici o vânătaie pe trup, dar avea nişte friguri aşa de straşnice, încât tremura cum tremur eu acuma, n-ar fi de-o măsură. Toţi credeau că are să moară. Doftorul, căruia duduca Safta îi destăinuise întâmplarea, nu dădea nădejde de îndreptare, cuconul Grigorie era foarte îngrijorat; însă a treia zi frigurile o părăsiră, rămânându-i numai slăbiciunea tremurului, iar a patra zi a fost deplin sănătoasă, şi sănătoasă a fost unsprezece luni şi douăzeci şi nouă de zile. Iar când s-a împlinit anul, punct la miezul nopţii, iarăşi s-a văzut pe sine ieşind din sicriu, şi iarăşi a suferit bătaia cea cumplită care-i pricinuise frigurile; şi aşa în fiecare an, în aceeaşi zi şi la acelaş ceas i se înfăţişa aceeaşi vedenie pănă când la al cincilea an o găsirăm a doua zi moartă în aşternut, Dumnezeu s-o ierte, sărmana, că eu păcătoasa de mult am iertat-o!...

Baba urmă mult timp pe tonul acesta amestecând mereu cuvintele: să nu spun minciuni, de-a puterea fi, Dumnezeu s-o ierte, n-ar fi de-o măsură, dar eu n-o mai auzeam; ochii mei erau pirponiţi pe portretul cel afumat şi, când mă întorsei într-un târziu, baba nu mai era. Răpede am încuiet uşa pe dinăuntru învârtind cheia de două ori în broască, m-am culcat, însă n-am stins amândouă lumânările, ci numai una, punând pe cealaltă lângă căpătăiul meu. Cui nu s-a înâtmplat să cază de somn înainte de a se culca şi îndată ce se pune în aşternut să-i fugă somnul, ca şi când i l-ar lua cineva cu mâna! Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Cu toate aceste, mă hotărâi cu orice preţ să dorm, căci aveam trebuinţă de repaus pentru călătoria de a doua zi, însă, tocmai când vrea cineva să doarmă, atunci nu poate. Mă învârteam în dreapta, mă învârteam în stânga, îmi aşezam perina în tot feliul şi, spre marea mea nemulţumire, mă simţeam deştept ca la miezul zilei. Când cineva nu doarme, ce face?... gândeşte, şi adeseori gândeşte fără voie la lucruri neplăcute. Astfel începură să mă împresoare şi pe mine feliurite gânduri care de care mai nepotrivite pentru un om ce doreşte somnul; când mi se părea că ţiganul cel cu scripca mă înşfacă în vârtoasele sale braţe şi mă aruncă peste crâşmă, când vedeam pe baba Axinia tremurând în colţul ei lângă sobă şi voind parcă să mă vrăjească, când îmi revenea în minte istoria duducăi Safta cea din portret, cu toate amănunţimile ei în care se înţelege că umbra şi sicriul aveau, în jocul închipuirii mele, partea cea mai însemnată; şi toate aceste mă turburau astfel, încât mai că aş pute zice că-mi era frică... Mie frică?... Auzi vorbă!... Eu, om în tot locul. Voiniceşte mă sculai şi stinsei lumânarea întorcându-mă cu faţa la părete, hotărât să alung din mintea mea o dată pentru totdeauna pe ţigan, pe babă şi pe duduca Safta.

După ce făcui această ispravă, îngrijit să nu mai am iarăşi vreo întâlnire cu aceste supărătoare fiinţi, începui să gândesc la tată-meu, la frate-meu, la Măriuca. Ah! Măriuca cea gingaşă cu flori pe cap!... Ce frumos suspina ea când plecam de acasă... Deodată auzii un zgomot deasupra scrinului, şi inima-mi sări din loc. Era uşa cucului de la ceasornic care se deschise cu vuiet, vestind că oarele au să sune. În adevăr unsprezece oare sunară şi cucul unsprezece ori cântă, apoi uşa iarăşi se închise. "O! cuc netrebnic!... gândii eu, să-mi alunge pe Măriuca tocmai când era să-mi zică: «Ce mult e de astăzi pănă în şase luni!»" Dar Măriuca se făcuse nevăzută în nourul ei azuriu; nici chiar pe Măriuca cea cu oblojele n-o mai găseam nicăiurea, deşi o căutam cu dor în toate ungherurile închipuirii mele.

De vreme ce şi Măriuca m-a părăsit, nu-mi rămâne decât să dorm, zisei eu, cu întreită putere de voinţă; şi, întors cum eram cu faţa la părete, mă acoperii cu plapoma pe cap.

Mi s-a întâmplat să aud în copilăria mea că odinioară un viteaz, care retezase trei capete de turci, s-a culcat noaptea într-o casă pustie şi i-a fost aşa de frică, încât pănă a doua zi a murit. I-a fost frică de ce?... ştiu eu? Deodată ideea pustiului, care este mai înfiorătoare decât toate, m-a cuprins. Şi eu sunt într-o casă pustie, îmi zisei: căci nu-i nici stăpânul casei, nici femeia lui, nici măcar o slugă de zare; nu-i decât o babă care samănă mai mult a stafie decât a fiinţă omenească. Vatavul are casa lui în sat, Constantin viziteul şi Balan dorm în şură.

O, ce na-ş fi dat să am pe Constantin sau măcar pe Balan lângă mine!... Bunul Balan! Cum l-aş fi lăsat să mă lingă pe obraz!... Apoi, făcându-mi singur curaj, începui să judec, nu fără cuvinte bine întemeiate, cum că nu e pustie casa lui Talpan. Pustii sunt numai casele cu ferestre sparte, cu ziduri ruinate, cu acopereminte risipite în care locuiesc buhnele; iar casa lui Talpan, mulţămită Domnului, nu e în rândul acelora. Însă cu cât mai mult voieşte cineva să scape de o idee, cu atâta ideea aceea se îndărăpniceşte a rămâne. Astfel, pustiul cu popoarele sale de năluci, nu-mi ieşea din minte, în ciuda temeiurilor ce-mi puneam înainte. O şuierătură de vânt ce auzii fără veste prin horn, întocmai ca un suspin de jale, mă făcu să cred un moment că sunt în mijlocul unei stepe, înconjurat de dihănii.

Toate aceste se petreceau pe când aveam capul sub plapomă. Din nenorocire însă, nu puteam să stau multă vreme aşa. Căldura, neastâmpărul, frica făcură să asud aşa de cumplit, încât, cu orice preţ, trebuia să mă descopăr pentru a nu muri înăduşit. Dar, spre a nu face multe mişcări, de frică să nu stârnesc dihăniile din stepă, prinsei să trag cu degetele picioarelor încet, încet plapoma în jos... când o! întâmplare!... o, ceas rău!... plapoma care din nebăgarea mea de samă avea un colţ ce atârna de pe pat în jos, lunecă de pe mine şi... deodată mă trezii gol, dezarmat şi prăpădit în mijlocul întunericului, expus la toate fantomele. Cui nu i s-a întâmplat una ca aceasta nu ştie ce vra să zică spaima. Îmi auzeam inima bătând mai tare decât limba ceasornicului cu cuc, şi răsuflarea mi se opri în piept. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură!... În acelaş timp văzui la fereastră în zarea lunei un ce alb, lung şi transparent, care se mişca necontenit şi a cărei forme se schimbau când în om, când în elefant, când în şarpe şi atunci în disperarea mea, nerămânându-mi altceva de făcut, decât sau să aprind lumânarea spre a mă încredinţa de realitatea acestei vedenii, sau să aştept soarta celui ce a retezat trei capete de turci, mă hotărâi, se înţelege, pentru cel dintăi mijloc, deşi nu aveam multă încredere în el. Cu mâna tremurândă aprinsei luimânarea şi... spre marea mea mângăiere văzui că năluca cea albă, lungă şi transparentă nu era decât un prosop aninat de fereastră, asupra căruia se revărsau prin geamuri palidele raze ale lunei.

Faţă cu această realitate, dinaintea căreia se risipiră pentru moment fantomele ce mă împresurau, mă simţii mai liniştit. Avui curajul să fac câţiva paşi prin odaie, fără însă să mă prea uit împrejurul meu, mă suii iarăşi în pat şi mă învălii numai pănă la gât, crezândumă astă dată în afară de orice primejdie. Începui chiar de bucurie să îngân un cântec în amintirea Măriucăi, dar glasul meu trezi între păreţii odăiei un ecò atât de ciudat, încât spaima năvăli iarăşi în inima mea; tot atunci, din nefericire, ochii mi se pironiră fără voie pe portretul cel afumat ce sta atârnat tocmai dinaintea crivatului meu. Şi... Dumnezeule, ce văzui!... m-apucă şi acum grozile morţii când gândesc... văzui cu ochii mei, treaz fiind ca ziua, văzui capul duducăi Saftei tremurând în privazul de lemn, parcă era capul viu a babei Axinia; şi tremura aşa de tare, încât şi zulufii şi moţocul, şi horbotele îi tremurau s-ar fi zis că era cuprinsă de frigurile morţii. Părul mi se ridică măciucă în vârful capului şi sudori răci îmi cuprinseră tot trupul. Acum nu mai era de şagă; simţeam, de groază, că-mi venea sufletul la gură. Să mă răpăd asupra portretului ca să-l pipăi, să mă încredinţezi de-i adevărat ce vedeam cu ochiii, nu puteam, fiindcă picioarele-mi erau paralizate; vrând-nevrând, trebuia să şed în pat dinaintea figurei hâde a duducăi Safta, care din ce în ce se strâmba şi tremura mai mult, şi a cărei ochi stinşi se pironeau asupra mea.

Toată istoria ce-mi spusese baba Axinia îmi reveni iarăşe în cap mai înspăimântătoare decât oricând; mii de fantome care de care mai slute, păreau că-mi încunjură patul... când deodată cucul ieşi din tainiţa sa şi cântă de douăsprezece ori. Era tocmai oara când secriul intrase în odaia duducăi Saftei, şi eu, vai! mă aflam chiar în casa ei, în aniversarea morţii ei, şi dinaintea portretului ei, care prin un farmec neînţeles, tremura precum a trebuit să tremure când a văzut uşa deschizându-se singură... Atunci!... o grozăvenie!... auzii o bătaie la uşă: una, două, trei...

În acest moment suprem picioarele mi se dezmorţiră, sângele, care pănă atunci fusese închegat în vinele mele, începu să circule cu străşnicie, ars sării drept în mijlocul odăii, căci în primejdia mare vine şi bărbăţia mare, şi c-un curaj desperat deschisei uşa...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Era cânele Balan care, scărpinându-se la ureche, lovea cu cotul piciorului în uşă. Dumnezeule, ce limbă omenescă ar putea să spuie bucuria ce simţii!... Mi se păru că din fundul iadului sunt ca prin încântec transportat în mijlocul fericirilor din rai. Umbra, sicriul, se făcură nevăzute; capul duducăi Saftei din portret încetă de a se clătina, sau poate că nici s-a clătinat vreodată; Balan, după ce mă linse de două ori pe obraz, se culcă lângă patul meu, iar eu dormii dus pănă se făcu ziua mare.

A doua zi, când mă deşteptai şi-mi adusei aminte de cele petrecute, simţii în mine foarte zdruncinată credinţa că sunt om în tot locul. Fiind însă că nici un rău în lume nu-i fără partea sa cea bună, apoi trebuie să mărturisesc că spaimele ce suferii mă făcură să uit pe Măriuca; iar Constantin viziteul, când află despre lupta mea cu nălucile îmi zise apărându-şi negelul de muşte:

— Spusu-v-am eu că nu-i bine să se-ntoarcă cineva din drum!...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA