Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Dac-a vrea Dumnezeu

— Ştii una, măi femeie? zise Pîrvu, înjugînd boii la car.

— Oi şti, dacă mi-i spune, răspunse femeia.

— Boii noştri sunt bătrîni, abia mai pot roade colţul ierbei; merg în scădere. M-am gîndit să-i vînd şi cu parte din banii ce-oi prinde pe dînşii să cumpăr o păreche de juncanaşi tineri; iar cealaltă parte s-o păstrăm pentru gospodăria noastră; bani albi pentru zile negre. Ce zici şi tu?

— Ştiu şi eu?

— Cum aşa? N-ai nici o socotinţă în capul tău? Bine-i să-i vînd, ori nu-i bine?

— Bine, dac-a vrea Dumnezeu.

— Ce fel: dac-a vrea Dumnezeu? Ce are să se amestece Dumnezeu la vînzarea boilor noştri?

— Iaca are.

— Măi femeie, nu fi şi tu forfăcătură? Suntem noi stăpîni pe boi sau nu? Avem dreptul să-i vindem sau n-avem? Răspunde!

— Suntem stăpîni, ş-avem dreptul, dac-a vrea Dumnezeu.

— O ţii una şi bună dac-a vrea Dumnezeu. Adică să fie numaidecît pe-a ta. Aşa mi se cade, dacă cer sfat de la un cap de muiere care nu ştie s-încurce două paie.

"Hăis, Prier, cea, Zorilă," zise el boilor răstit, învîrtind deasupra lor o vărguţă de alun şi urcîndu-se în car.

— Mă duc să-mi vînd boii la tîrg. Să ne vedem sănătoşi peste trei zile!

— Ne-om vedea, dac-a vrea Dumnezeu.

— Apoi nu spun eu ca femeia îndărăpnică te scoate din sărite? Iaca, zău, poţi cădè într-un păcat aşa pe nemîncate, atîta te cihăieşte cu gura… Hăis, Prier, cea, Zorilă!

Pîrvu ajunse la tîrg.

Acolo, mare înghesuială şi tămbălău, de nu puteai răzbate cu sufletul. Toate prăvăliile de pe strade, încărcate cu marfă nouă de Braşov, Lipsea şi Ţarigrad. Numai bani să fi avut cineva. Cîmpul vitelor, cît cuprindeai cu ochii roată împrejur, ticsit cu boi, cai, oi trasuri şi căruţe de toate soiurile, de toate preţurile. Apoi hamurării, olării, sticlării, locante la fiecare pas; şi o învălmăşală, şi o fertură de norod, şi strigăte de telali, şi pocnete de bici, şi nechezuri de cai, încît bietul Pîrvu nu mai ştia pe ce lume se găseşte. El îşi desjugă boii în iarmaroc, le aşternu o sarcină de fîn dinainte şi, aşezîndu-se în car cam într-un cot; se puse pe aşteptat muşterei. Se rotiră împrejurul lui doi-trei ovrei cu mînile în buzunare, foarte fuduli, care, cînd auziră de preţul boilor, dădură din umere şi plecară, dar şi Pîrvu nu era mai puţin fudul. Cu cît muşteriii îi despreţuiau marfa, cu atît el o urca mai sus. Venea de pildă un perciunat şi întreba:

— Bade, bade! Chite purale boii?

— Treizeci de galbeni zimţi şi fără bortă, răspundea el hotărît.

— Treizeci de galbăni pentru cine întreabă, dar pentru cine cumpără?

— Aista-i preţul, cui îi place; cui nu, iaca drumul.

Aşa se petrecu ziua în ciocniri de cuvinte, în tîrguieli fără ispravă; iar pe la întunecate, Pîrvu, ostenit de atîtea vorbe de clacă, se culcă în car ca toţi vînzătorii de boi ce se aflau în iarmaroc.

Cînd se deşteptă a doua zi… ce să vază? boii nicăiurea. Dă în sus, dă în jos; aleargă, Pîrvule, pe la prefect, subprefect, poliţai, primar… închină-te, Pîrvule, pe la toate icoanele… boii intraseră în pămînt. În sfîrşit, după trei zile de căutare, Pîrvu, care-şi cheltuise acum şi paraua de nafură, găsi boii într-o pădure, hămesiţi de foame, furaţi de-un cinstit negustor scăpat de curînd din temniţă, şi care aştepta numai noaptea să-i treacă peste hotar.

Cînd îşi aduse Pîrvu boii de funie în iarmaroc, îi clătina vîntul de slabi ce erau, iar lui i se părea că-i are de dar, întru atîta pierduse nădejdea de a-i mai găsi. El îi dădu în jumătate de preţ, fiindcă era acum pe la spartul tîrgului şi boii perduseră din faţa lor. Dar erau bani buni şi aceia, luaţi ca din drum, căci puţin a lipsit să rărnîie Pîrvu şi fără boi şi fără bani.

După ce a bătut palma cu negustorul şi a numărat zimţii unul cite unul, punîndu-i la brîu, într-o pungă de piele cu baiere, Pîrvu voi să plece acasă; dar, nefiind mult pănă-n sară şi temîndu-se să nu înnopteze pe drum, se hotărî să rămîie pănă a doua zi. Atras, deci, de o sluţenie de maimuţă ce sta în vîrful unui par şi de un paiaţ uns cu făină pe obraz, care bătea doba din răsputeri la uşa unui cort, chemînd norodul să vază „minunea minunilor”, „copilul zburător”, „calul năzdrăvan” şi „omul care înghite iartagane”, Pîrvu dădu cincizeci de bani şi intră la comedie. Toate au fost cum au fost: minunăţii nemţeşti, nu altceva: treceri prin cerc, frînturi de şele, iartagane înghiţite, şoareci înhămaţi, dar năzdrăvăniile calului le-au întrecut pe toate. Mă rog! Cum a ieşit calul de după perdea, s-a plecat în genunchi în faţa publicului în chip de „bine v-am găsit sănătoşi”. Apoi, punîndu-i-se ceasornicul dinainte, a arătat ceasurile fără greş, bătînd de atîtea ori cu copita în pămînt cîte ceasuri erau, şi, la întrebarea ce-i place mai bine: biciul sau grăunţele? a răspuns la bici scuturînd din cap, adică nu, şi la grăunţe plecînd din cap, adică da. Iar cînd paiaţul îl întrebă:

— Ia sama, murgule, şi-mi spune cine din toată lumea adunată aici e mai beţiv? calul se aşternu pe fugă, făcu cîteva roţi împrejur, se opri dinaintea unui om, îl mirosi, apoi fugi mai departe; mirosi pe un altul şi iar fugi, dar cînd ajunse dinaintea lui Pîrvu, pîrdalnica de vită stătu pe loc şi începu să bată din picioare.

— Nu cumva o fi aista? întrebă paiaţul.

Calul dădu din cap şi necheză.

Nici că mai încăpea vorbă, „aista-i”, răspunse calul în limba lui, aşa ca să-l înţeleagă şi copiii.

Rîdea lumea cu chef, rîdea şi Pîrvu, apoi cu toţii ieşiră mulţumiţi pentru cei cincizeci de bani daţi la intrare.

— Ascultă, Pîrvule, îi zise o cunoştinţă de-a lui din iarmaroc, vita cea de cal o fi spus sau nu adevărat, dar ştiu şi eu una adevărată.

— Ce?

— N-ai dat adalmaş pentru vînzarea boilor.

— Bine zici, adause un al doilea, asta nu-i cu cale între gospodari cinstiţi.

Pîrvu stătu un moment pe gînduri; pierduse jumătate de preţ la vînzare, mai cheltuise din pungă cu căutarea boilor, mai dăduse cincizeci de bani la comedie… ei… ce mai la deal la vale? Unde merge mia, meargă şi suta!

— Hai la adalmaş.

Plin de chef intră Pîrvu cu tovarăşii săi într-o crîşmă, şi acolo: „ţine, hine, na, cumătre!”, se prelungi adălmaşul pănă ce ochii lui Pîrvu se painjiniră de vedeau ca prin ciur. Încă două, trei pahare şi Pîrvu, vîjîit cu desăvîrşire, căzu sub masă, spre îndeplinirea proorociei calului. Mai zi că nu sunt şi dobitoace năzdrăvane!

A doua zi Pîrvu se deşteptă cu capul înfierbîntat şi cu ochii grei, în arestul poliţiei. Căută la brîu; dar găseşte, dacă ai ce!… Banii îşi căutaseră şi ei de drum cu punga cea cu baiere dimpreună.

Asta a fost o adevărată pacoste.

Pîrvu alergă iar la toate feţele cîrmuirii, se închină iar la toate icoanele, lăcrămînd după punga lui, însă banii, mai şireţi decît boii, ştiură să se ascundă mai bine.

După trei zile de zadarnică căutare, Pîrvu fu silit să-şi vînză şi carul pentru a-şi plăti datoriile la casa unde găzduise şi se întoarse acasă pe jos, prin colbul drumului, pleoştit ca vai de el, gîndind… adică negîndind nimic; ce era să se trudească a gîndi la lucruri ce nu se mai puteau întoarce!

— Cine-i acolo? strigă femeia lui Pîrvu, auzind în puterea nopţii o bătaie în uşă.

— Eu, bărbatu-tău, "dac-a vrea Dumnezeu!" răspunse bietul om pocăit.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA