Editura Global Info / Literatură

Nicolae Gane

Privighetoarea Socolei

I

Eleonora era o fată frumoasă cu ochi negri, fărmăcători, care se furişau pe nesimţite în inimă. Faţa ei era întotdeauna veselă şi sufletul ei fără grijă. Nimene nu ştie istoria ei de la început. Unii zic că ea a fost măritată cu un negustor bătrân şi gelos, într-un fund de provincie oarecare, unde, nemaiputând trăi cu nesuferitul ei păzitor, îl lăsă într-o bună dimineaţă singur cu gelozia sa şi răsări deodată în mijlocul Iaşului ca ghiocelul în câmpie. Alţii susţin că de mică copilă ea fu aruncată într-o monăstire, unde crescu evlavioasă într-o atmosferă de rugăciuni şi de tămâie, dar că, în momentul când era să primească darul călugăriei, un spirit rău îi şopti două vorbe la ureche şi ea dispăru din monăstire ca prin minune, lăsând să creadă pe cuvioasele sale surori că Dumnezeu a ridicat-o în ceruri cu trup cu tot. Astfel de vorbe se răspândeau pe sama ei. E rău când nu se ştie originea cuiva, mai cu seamă a fetelor frumoase. În lume sunt multe limbi rele, dispuse a cârti, şi puţine urechi, dispuse a nu crede. Tot ce ştim noi este că Eleonora era cea mai drăgălaşă fiinţă ce-a putut să vadă Iaşul în zidurile sale. Ziua ea lucra la o modistă pe strada mare şi noaptea se retrăgea la dânsa acasă, o căsuţă mică şi albă pe strada Socolei, unde îşi petrecea viaţa ca pasările; se culca cântând, se scula cântând, şi voacea ei argintie, răsunând prin geamurile ferestrelor, trezea adeseori vecinătatea din somn, aşa încât babele răutăcioase o numeau tricoliciul de noapte, iar băieţii, privighetoarea Socolei.

Eleonora era o fiinţă ciudată şi plină de contraziceri. În ochiul ei, deşi ar fi putut ceti cineva o inimă nestricată şi un fond de multă bunătate, totuşi aceste scumpe comori se ascundeau sub un văl de neiertată uşurătate. Astfel, ea nu depărta de la sine nici pe unul din tinerii ce-şi făceau o glorie de a o compromite; unuia arunca o ochire, altuia un zâmbet, celuilalt o strânsătură de mână şi, risipitoare ca copilul cel darnic, ea împărţea la toţi câte ceva din graţiile sale, numai inima ei nu lua parte la acest joc nebunatic al tinereţelor sale.

Eleonora, această păsăruică, cântând şi cochetând, ajunse în scurt timp a fi copila de modă a Iaşului. Ea părăsi lucrul de la modistă şi se mută în centrul târgului. Modesta ei cameră, unde odinioară cea mai preţioasă mobilă era o mică oglingioară, dinaintea căreia îşi peptăna părul său lung şi negru, se prefăcu acum într-o locuinţă elegantă plină de obiecte de artă, ce erau atâtea daruri primite de la atâtea inimi suspinătoare. Şi cu toate aceste, Eleonora nu părea a fi mai fericită decât înainte.

Ar fi luat-o cineva drept o femeie sătulă de toate deşărtăciunile vieţii, sau drept un copil neştiutor de osebirea ce este între lipsă şi avere. Ea singură nu-şi putea da samă de ce se petrecea în sine. Cu cât înainta mai mult pe această cale de plăceri, cu atât inima ei se închidea mai tare. Adeseori când, ameţită de vuietul vieţii, ea se uita în jurul ei la turma de curtezani ce stăteau gata să depuie la picioarele ei şi punga şi amorul lor, ea se simţea singură şi parcă îi părea rău atunci după vesela ei sărăcie, pe când nu avea alt linguşitor decât oglingioara cea mică care o îngâna dimineaţa aşa de drăgălaş.

Eleonora lua uneori parte la prânzuri şi supčle, şi amesteca cântecul ei cu sunetul paharelor. Fumul şampaniei o râdica la entuziasm. Atunci ea scotea din piept note necunoscute ce îmbătau auzul, şi ochii ei se aprindeau ca nişte diamanţi. Când Eleonora era tristă, ea semăna cu o floare ce se pleacă sub povara picăturilor de rouă, însă astfel de momente erau rari şi treceau răpede cum trec nourii zburători pe un ceri vecinic senin. Între inima şi simţurile ei nu era nici o legătură; ea cheltuia pe cele din urmă, fără să ştie că posedă pe cea dintăi, şi numai cântecul îi destăinuia uneori că este ceva în pieptul ei, mai presus de simţiri care n-a vorbit încă, şi atunci Eleonora devenea tristă.

Eleonora era generoasă. Când vreunul dintre amici săi, care compuneau obicinuit cercul ei de petrecere, era în lipsă, sau bolnav, nu era mână mai darnică decât a ei, nici păzitoare mai neobosită lângă căpătâiul lui. Ce-i păsa ei de lume? Ea râdea de lumea care râdea de dânsa. Natura o făcuse să cânte şi să râdă, şi ea îşi îndeplinea menirea ei.

Când Eleonora se preumbla pe jos în costum scurt, care lăsa să se vadă nişte picioruşe mici şi sprintene ce abia atingeau pământul, nu era trecător care să nu-şi întoarcă capul după ea; iar când era în trăsură, gătită cum ştia ea să se gătească, nu era regină care ar fi putut să i se puie alăturea. Cochetă şi naivă, uşoară şi nepăsătoare, şi totdeauna veselă: iată Eleonora. Era un flutur atras de orice miros, un capriciu legănat de toţi zefirii.

Doi ani trecură, şi Eleonora nu pierdu roşaţa din faţă, nici veselia din ochi. S-ar fi zis că în fiecare dimineaţă ea reîntinereşte. Pieptul ei nu cunoştea suspinul. Ea plutea în viaţă cum pluteşte scoica fragedă pe mare, ale cărei valuri o mână orişiunde, dar nu o cufundă. Ea intrase pe poarta cea mare a lumii, pe unde atâţia intră şi atâţia se pierd; pe dânsa însă o întâmpinase la prag plăcerea şi-o luase drept fiică, frumuseţa şi-o luase drept soră, norocul şi-o luase drept stăpână. Negreşit că un moralist cârtitor, cu fruntea posomorâtă, ar fi avut ce bănui contra nebuniilor Eleonorei; cu toate aceste, ea nu avea conştiinţa că face vreun rău. Ea trăia şi credea că astfel se trăieşte. Ea nu ştia că virtutea începe acolo unde se sfârşesc plăcerile, şi că morala e un câmp pustiu unde nu creşte iarbă verde. Ea se văzu înconjurată de toate plăcerile ce îmbată vârsta de douăzeci de ani şi le sorbea pe toate plătindu-le cu tinereţea şi ochii săi frumoşi. Eleonora făcea răul ce face parfumul rozei, care se pierde, fiindcă toţi se îmbată de el.

II

Eleonora era înconjurată de tinerimea aleasă a Iaşului. Era în cerinţele timpului de a fi primit în salonul ei şi o datorie de a-i face curte. Dar dintre toţi cel mai îndărătnic curtezan şi mai fără noroc era Iancu, un tânăr nalt şi uscăcios, cu părul lins, cu ochelari pe nas, foarte duios în vorbe şi foarte îngrijit în îmbrăcăminte. Dacă fiecare dintre amicii Eleonorei izbutea să capete câte ceva din favorurile ei, el însă nu izbutea la nimic, şi invidia îl frământa adânc în inimă. El ura pe toţi amicii Eleonorei, iar pe dânsa o ura şi mai mult, căci era om rău şi se simţea atins în mândria lui de neizbândă. Nimic însă din cele ce se petreceau în sufletul lui nu se oglindea pe faţă-i. El avea una din acele figuri de ceară cărora împrejurările ştiu totdeauna să le deie înfăţişarea ce trebuie. Lângă Eleonora era amorez pănă la culme, lângă tovarăşii săi amic pănă la moarte.

— Eleonoro, zise el într-una din zile, găsind-o singură şi luându-i mâna să o sărute, pentru ce această mână se întinde aşa de uşor la alţii şi aşa de greu la mine?

— Ţi se pare, răspunse ea.

— O! Eu nu mă înşel; eu văd prea bine că sunt cel din urmă ales al inimii tale, şi când ai şti cât mă face să sufăr această nedreptate. Eleonoro! De ce nu mă iubeşti?... Eu te-aş face aşa de fericită cum...

— Ha! ha! ha! îl întrerupse Eleonora cu un lung hohot de râs. Iar ai venit la mine posomorât ca vremea cea rea. Nu ştii tu că inima mea este închisă la iubire?... Eu din amor culeg numai plăcerea, acolo unde cred că o găsesc, iar suferinţa, dorul, chinul şi celelalte le las pentru nişte nebuni ca tine. Socoteşti tu că paserea intră de bunăvoie în cuşcă?

— Dar ce să fac, să pot atrage şi eu măcar una din privirile tale?

— Să-mi vorbeşti mai puţin de amor, şi să nu fii aşa de gelos.

Ea însă nu ştia cât venin îngrămădeau cuvintele ei nepăsătoare în inima celui ce-i vorbea de amor.

În acel moment s-auzi sunând clopoţelul şi servitoarea Mariţa anunţă pe junele Iorgu, întovărăşit de-un alt june necunoscut.

— Bună ziua, Eleonoro! strigă Iorgu, care, intrând în odaie, depuse o sărutare cu zgomot pe fruntea ei. Dă-mi voie să-ţi prezint pe vărul meu Petru, un provincial ruşinos ca o fată mare. El a ieşit din cărţi ca să între în lume; te rog să-l numeri între amicii tăi. Poate vei izbuti să faci ceva dintr-ânsul.

Această prezentare originală puse pe junele Petru în mare încurcătură. Însă Eleonora, veselă că se vedea acum scăpată de tristul ei adorator, care nu-i vorbea decât de bani şi de inima lui, ponegrind pe toţi ceilalţi, întinse mâna noului-venit cu aceeaşi familiaritate ca şi când l-ar fi cunoscut de-o sută de ani, şi-i zise cu cel mai dulce zâmbet:

— Îmi pare bine de cunoştinţa dumitale, domnul meu, şi pentru ca să o întărim mai bine, îmi vei da braţul să mergem la preumblare; mă înăduş în casă. Iorgule, aşa-i că o să mă întovărăşeşti?... Dar tu, Iancule, ce te faci?

— Eu, zise el... Eu, foarte mulţumesc; am o întâlnire tocmai acuma pentru o afacere oarecare, şi, după ce făcu două-trei închinăciuni foarte adânci, ieşi din casă urmat de ceilalţi.

Eleonora şi Petru mergeau înainte, iar Iorgu, nepăsător cum era, mergea şuierând mai în urmă, se oprea la fiecare fereastră prin care zărea vreo fată frumuşică, şi astfel nu putea s-audă convorbirea tovarăşilor săi.

Braţul Eleonorei, care se vedea rotund şi trandafiriu prin horbota transparentă a hainei sale, se răzăma cald pe braţul lui Petru, iar acesta, cu sângele iute, cum e omul la vârsta de 22 ani, nu ştia ce să gândească de această fiinţă care avea atâta libertate în vorbă şi atâta lumină în ochi. Ei vorbiră multe de toate. Începură cu lucruri nepăsătoare, cum se începe totdeauna, trecură apoi la frumuseţele de ţară, în mijlocul cărora Petru îşi petrecuse anii copilăriei, şi ajunseră cu încetul la amor. Cine nu ştie cât de nesecat este şi unde te duce acest izvor nesfârşit de convorbire. Amorul, zice lumea, e o costişă înflorită pe care luneci răpede, căci la fiecare pas întâlneşti câte o minune. Eleonora, deprinsă a asculta graiul prefăcut şi fanfaron al tinerilor ieşeni, fu surprinsă să găsească în acest june nou-venit un izvor de idei nouă şi de simţiri curate. Iar Petru, fărmăcat de ochii Eleonorei, vorbea vorbe inspirate ce răsunau ca o muzică în urechea ei.

"Este ea oare un înger sau un diavol?" gândea Petru.

"Este el oare visul ce am visat?" gândea Eleonora; şi de frică să nu-şi trădeze taina gândurilor lor, ei nu îndrăzneau să se uite unul la altul. Când însă, împinşi de o putere neînvinsă, ei se priveau un moment ochi în ochi... atunci inimile lor se strângeau de-o dulce şi nespusă uimire.

Ei se preumblară pănă în noapte şi s-ar fi preumblat mult încă, dacă voacea ironică a lui Iorgu nu i-ar fi chemat la realitate.

— He! tinerilor, strigă el, am obosit alergând după voi. E vreme să ne ducem pe-acasă. Nu te credeam, Petrule, aşa bun de gură.

Eleonora tăcu; când veni momentul despărţirii, mânile lor se strânseră fără voie şi ochii lor se priviră adânc. Noaptea şi unul şi altul avură somnul neliniştit. Petru se sculă la miezul nopţii, deschise fereastra de la odaie, unde i se păru că se înăduşă, şi privi mult la stelele ce sclipeau pe ceri stele aşa frumoase el nu mai privise. Iar Eleonora avu visuri curioase; i se păru că se află într-o grădină încântată plină de pomi roditori şi de paseri cântătoare, însă fiecare pom ce se legăna, fiecare pasere ce zbura, lua rând pe rând felurite forme fantastice, pănă când pe nesimţite se prefăcea în nişte ochi mari şi lucitori ce sămănau a fi ochii lui Petru. Apoi toate păreau că-i râd şi i se închină; iar ea plutea într-o lumină azurie, fără să atingă pământul, şi auzea glasuri dulci ce nu mai auzise.

A doua zi, când lumina zilei o deşteptă, ea se sculă tristă şi-i păru rău după visul de noapte. Ce se petrecea oare cu Eleonora?...

Pentru prima oară ea se uită cu înfiorare în jurul ei. Statui de bronz, şaluri de Persia, porcelane de China, toate aceste câştiguri ale momentelor ei de uitare îi făcură groază. I se păru că ele se uită cu dispreţ în trecutul ei şi, de furie, ea sfărmă un vas scump ce sta pe masă, martur de greşelele sale.

— Ce-mi sunteţi voi bune, strigă ea, dacă nu mă puteţi face fericită?... Ea simţea în inima ei că se deşteaptă o lume nouă plină de parfum şi de visuri ce o îmbătau, dinaintea cărora trecutul se pierdea negru, ca o noapte fără somn.

A doua zi, când Petru veni la dânsa, o găsi palidă, iar el nu mai avea focul de ieri, glasul său tremura, privirea sa era sfiicioasă.

III

Frumoasă a fost odinioară grădina Socolei, dar mai frumoase sunt astăzi ruinele frumuseţei sale. Părăsită cum este, ea ne înfăţişază îndoitul mister al decăderii omeneşti şi al naturei eterne.

Chioşcurile sale căzute, sfincşii săi ştirbaţi de vânturi ne deşteaptă splendoarea unei domnii trecute, pe când aleele sale întunecoase şi părăginite ne vorbesc de pustiul codrului. Era o sară frumoasă. Luna plină zâmbea de sus printre nourii creţi şi argintii şi răspândea pe iarbă brazde de lumină.

Dar ce zgomot se aude colo sub cel tei frumos?... E o masă întinsă, împodobită cu argint şi cu cristaluri, în jurul căreia se vede şezând toată junimea aleasă a Iaşului şi în capul ei, Eleonora. Eleonora astă dată nu avea pe dânsa nici catifea, nici mătăsuri, ci o simplă rochie de cit care lăsa să se vadă frumoasele forme ale braţelor şi umerelor ei, iar pe braţe şi la gât nici o podoabă, nici un diamant. Ea redevenise cum era pe când o numea lumea privighetoarea Socolei; căci amorul nu iubeşte podoabele lumeşti.

Lumea cârtitoare însă tălmăcea în rău această schimbare a Eleonorei.

— A început să-i placă florile de câmp, zicea un june la urechea vecinului său, voind să facă spirit.

— Farmecul noutăţii, răspunse celalalt. Astăzi Petru, mâne altul.

"Dar rândul meu când va fi oare?" gândea cu ciudă Iancu care vorbea puţin, dar observa mult.

— Un cântec ne trebuie, Eleonoro, ca să înveselim această masă, zise Iorgu, cântecul inimii tale, şi acest pahar îl voi deşărta întreg în sănătatea ta.

— Bravo!... strigară toţi. Cântecul inimii tale vrem să-l auzim!

Eleonora nu aşteptă să fie mult rugată. Aerul răcoros, luna plină, farmecul nopţii, toate aceste înălţase simţurile ei şi voacea ei începu să sune printre frunze. Dar cine poate spune ce cântec a cântat Eleonora? Era un cântec neauzit, spus cu cuvinte de foc şi cântat cu voace de înger. Ea se urcă pănă la acele note arzătoare ce numai amorul şi durerea le cunoaşte, şi, răpită cum era în valurile melodiei, ea îşi aţinti ochii în ochii lui Petru care văzu în această privire tot sufletul ei... Eleonora iubea...Luna privi de sus acest amor născut sub aripa ei de lumină şi păru că-l binecuvântează. "E un vânt care va trece", ziceau unii necrezători, dar ei se înşelau, căci vântul era furtună.

Din acea zi ea închise uşa nebuniilor lumii, lăsând pe prag un trecut plin de vuiet şi de plăceri, care disparu răpede, căci el nu luă cu sine nici o parte din inima ei. Ea se aruncă în această patimă cu toată speranţa şi, încrederea unui suflet fecioresc; şi neştiutoare cum era de fericirile ce cuprinde în sine întăiul amor, ea le sorbea pe toate şi se mira cum mai încăpeau în inima ei.

Un an întreg ei duseră împreună o viaţă de uitare şi zilele lor treceau răpede cum trec zilele fericiţilor. Într-o zi însă Petru veni la Eleonora cam trist.

— Ce ai, iubitule? zise ea cu un glas înduioşat.

— Eu, răspunse el după o pauză, eu... n-am nimic. Am atâta că mă tem să nu te pot face destul de fericită.

— Ha, zise ea împrejurându-i grumazul cu braţele sale, pot eu să fiu mai fericită decât aşa?

— Visul e frumos, deşteptarea e amară!

— Ce vrei să zici, Petru? Vorbele tale mă îngheaţă, niciodată nu te-am văzut aşa.

— Voi să zic că amorul e un copil dulce, dar schimbăcios; mâne poate tu nu vei mai găsi în mine acel om pe care astăzi îl iubeşti. Lumea cu plăcerile ei te recheamă neîncetat; putea-voi eu să-i ţin totdeauna locul în inima ta?

— Alungă aceste gânduri, iubite, şi-nseninează-ţi privirea. Nu vezi tu în ochii mei că eu nu te pot uita? Pentru ce această necredinţă în fericirea noastră?

Petru vedea în adevăr strălucind în ochii ei amorul cel mai adânc, dar aceasta nu-l însenina, căci sufletul său nu era senin.

— Soarta! soarta! esclamă el, multe poate să distrugă. Nu vezi tu afară aer, spaţiu, libertate, lumea care se mişcă cu înmiitele ei comori de plăceri şi fericiri; toate aceste, pe care tu le-ai părăsit pentru mine, conspiră acuma contra noastră; căci multe legături te leagă încă de lume, Eleonoro!

— Voi rupe acele legături, răspunse Eleonora, am pentru mine amorul, şi el, care îmi dă fericirea, îmi va da şi puterea. Lumea, zici tu, conspiră contra noastră. Ce-mi pasă mie de dânsa? Am eu oare să-i cer ceva? Cât am fost în lume, ea mi-a dat totul, şi am fost săracă; astăzi când m-am retras de dânsa, sunt bogată, căci te am pe tine, şi am totul. O! dar tu ai dreptate să te îndoieşti de mine. Trecutul meu este un martur greu în contra mea. Am greşit mult, în adevăr, dar în ziua în care te-am iubit pe tine, am primit un nou botez care m-a spălat de toate. Petru, crede-mă; mai curând va înceta să-mi bată inima în piept decât să încetez eu de a te iubi.

Aceste cuvinte rostite cu accentul durerii înduioşară pe Petru; el o coprinse în braţe şi pacea fu încheiată prin un sărutat.

Cu toate aceste, vorbele lui Petru, deşi puteau fi zise fără scop în nişte momente de tristeţă care ades nasc fără cauze în mijlocul celei mai mari fericiri, totuşi făcură întipărire asupra Eleonorei. O nelinişte îi rămase în suflet. De atunci i se părea necontenit că Petru e trist şi gânditor. Era aceasta părere sau realitate? Nu ştim. Ea însă se puse a-l cerceta pe furiş; fiecare mişcare, fiecare vorbă a lui Petru căuta să o esplice; însă de ce observa mai mult, de ce mai mult se rătăcea în cugetări.

"Nu cumva îmi ascunde el ceva?"... gândea ea în sine; şi ideea că legăturile lumii pot să-l despartă odată de dânsa îi strângea inima grozav.

"Ah! ba! zise ea, învingându-şi temerea. Petru nu mă va lăsa! El e bun, ş-apoi găsi-va el alta care să-l iubească ca mine?"

Dar vai! În zadar Eleonora căuta să alunge gândurile ce o împresurau. Îndoiala intrase ca şărpele în inima ei şi-i alungase somnul de la ochi şi surâsul de pe buze. Ea începea acum să cunoască partea cea mai amară a iubirii, durerea!

Într-unul din acele momente de tristeţă, servitoarea Mariţa îi anunţă pe Iancu.

— Să intre, zise ea.

Iancu nu fusese la dânsa de multă vreme, şi, deşi acest om îi era foarte displăcut, totuşi ea simţea acum trebuinţă să comunice cu cineva; singurătatea o apăsa.

— Mă scuzaţi, domnişoară, că vă neliniştesc cu prezenţa mea, zise Iancu cu un aer plin de dulceaţă. Dorinţa de-a vă revedea după un timp aşa de îndelungat a fost mai puternică în mine decât teama de a vă supăra. Totodată am a vă remite ceva din partea lui Petru, care se roagă să-l iertaţi că, fiind prea ocupat, n-a putut veni singur.

Aceste zise, el băgă mâna în buzunar, scoase un plic pe care îl dădu Eleonorei cu o mulţămire ce nu o putea ascunde.

Eleonora se îngălbeni ca ceara; iată scrisoarea ce conţine acel plic:

"Scumpa mea,
Dumnezeu voieşte să ne despartă. Peste câteva zile eu mă însor. Adă-ţi aminte de fericirile noastre din trecut şi te rog nu mă blăstăma!
Petru"

Iancu observă toate mişcările figurei ei, însă ce slabă oglindă e figura, când e vorba să reproducă o durere aşa de mare!... Numai cel ce sufere ştie cât de nesfârşită e suferinţa sa, dar nu o poate spune, nici arăta.

— Lasă-mă singură, domnule, zise ea, am trebuinţă de linişte.

— Iartă-mă, Eleonoro, că ţi-am pricinuit fără să vreu această durere. Mâni va trece supărarea ta cum trec toate în lume... şi... la revedere!

IV

Eleonora rămase împietrită. Multă vreme ea nu putu să-şi revină în simţiri, stând într-o stare desăvârşită de amorţire, ca şi când ar fi părăsit-o chiar puterea de-a suferi. Ea ceti şi receti de-o sută de ori scrisoarea care-i desfăşurase adevărul, până când vederea i se întunecă şi noima cuvintelor i se pierdu în minte. Deodată ea tresări; se duse cu paşi repezi la biurou şi începu a scrie. De mult însă ce era grăbită, mâna-i tremura. Într-o jumătate de oară ea scrise vro zece mici epistole. Apoi sună, şi servitoarea Mariţa se prezintă înaintea ei.

— Trimite îndată pe-un om cu aceste scrisori să le ducă la adresa lor, şi tu vino îndărăpt, căci am trebuinţă de tine.

Într-o clipă Mariţa îndeplini ordinele stăpânei sale.

— Acuma, vino să-mi pepteni părul cum ştii tu mai bine.Vreu să fiu frumoasă, înţelegi tu, frumoasă.
O! n-am trebuinţă să-mi dau multă osteneală pentru aceasta.

Să-mi pregăteşti apoi rochia cea albă cu flori de aur, şi pe cap să-mi pui un văl de gaz prins în o ghirlandă de lăcrămioare.

Mariţa deschise nişte ochi mari, plini de mirare.

— Ce mă priveşti aşa, nu înţelegi?

— Drept să vă spun, nu înţeleg.

— Ei bine! află că astăzi mă mărit!

— Domnişoara se mărită!... strigă Mariţa ai carei obraji se aprinseră de bucurie. Dmnişoara se mărită... O! ce bine-mi pare!... Degrabă, degrabă la oglindă, am să vă fac frumoasă cum n-a mai fost mireasă în Iaşi. Bine-mi spunea mie gândul... Dar... am să vă fac eu o rugăminte.

— Spune.

— Dacă vă veţi mărita, vă rog să nu mă părăsiţi. Eu nu vreu să mă despart de buna mea stăpână. Vreu să vă văd în casa voastră deplin fericită şi eu să vă slujesc cât voi trăi.

— N-aibi nici o grijă, Mariţă. Eu am gândit la tine. Tu vei avea partea cea mai mare a fericirii. Iată aceste diamante, zise ea arătândui o casetă plină de odoare, ţi le dau ţie... Ele îţi vor asigura traiul pentru totdeauna, şi, dacă vei voi să te măriţi, ele îţi vor fi zestrea. Noi însă vom trebui să ne despărţim, căci aşa cere soarta. Eu trec de acuma în altă viaţă, unde tu nu mă poţi urma.

Mariţa se uita la caseta cu odoare şi i se luau ochii; ea nu putea să creadă că atâta bogăţie este a ei. Ameţită, ea se aruncă la picioarele Eleonorei, înşirând cuvinte neînţelese de mulţumire.

— Destul, Mariţo, îi zise Eleonora; eu trebuie să mă îmbrac mai curând; vremea trece şi oaspeţii mă aşteaptă la nuntă. Grăbeşte.

Mariţa începu să-i împletească părul cel de abanos. Ce schimbare în biata Eleonora! Ea se uita în oglindă şi nu se mai cunoştea. Faţa ei era îmbătrânită. Scump a mai plătit greşalele tinereţelor sale, căci le-a plătit cu preţul fericirii. Amorul, care i-a pus în inimă comorile virtuţii, i-a pus totodată pe cap cununa de martir.

— Domnişoară! şi unde faceţi nunta? o întrebă Mariţa cu sfială.

— Sub teiul cel mare din grădina Socolei. Vreu ca nunta mea să fie aşa de frumoasă, încât vestea să-i meargă în toată lumea.

— Aveţi dreptate, domnişoară; şi eu înţeleg ca d-voastră. Nunta trebuie să fie nuntă. Dar mirele vostru, aşa-i că e domnul Petru? Cine altul ar putea să ieie o mireasă aşa de bună şi frumoasă?

— Mirele meu e Petru zici tu?... Şi tot sângele i se grămădi în inimă. Dar e Petru, lui vreu să-i închin sufletul meu pentru vecie. Mă însoţesc cu dânsul pe viaţă şi dincolo de viaţă, pentru ca totdeauna să pot fi lângă el şi nici o putere omenească să nu mă mai poată despărţi. Vreu să-l apăr de răle; să-i îndulcesc visurile de noapte, şi el să nu ştie de unde-i vine binele, şi să ştie numai cât l-am iubit. Vreu ca sufletul meu, revărsat în sufletul lui, să plutească în fericire ca doi luceferi în zori, şi lumea pe care o blăstăm să se uite cu invidie la noi.

— Şi eu să nu fiu să vă văd!... zise Mariţa ai cărei ochi nu se întorceau de la casetă.

Eleonora, era acum gata... Ea avea toate podoabele de mireasă. Haine albe, lăcrămioare pe cap şi lacrămi în ochi... Dar unde se ducea Eleonora? Ce gânduri avea ea?

Ea porni cu grăbire spre uşă, ajunsă pe prag, ea se opri şi chemă pe Mariţa.

— Vino să te sărut, Mariţo, zise ea, depuind o sărutare pe frunte-i. Când vei fi fericită, să-ţi aduci aminte de stăpâna ta care şi-a adus aminte de tine.

Apoi ea ieşi, se aruncă în trăsura ce sta afară şi plecă la Socola. Acolo o aştepta o masă mare, bogată, întinsă sub acelaş tei unde cu un an mai înainte ea îşi cântase cântecul inimii sale. Aceiaşi tineri care fusese atunci, erau şi acum invitaţi, afară de Petru care lipsea.

La sosirea ei un ura zgomotos făcu să clocotească văile de primprejur.

— Privighetoarea Socolei! Tu nu erai menită să tânjeşti la umbră, strigară cu toţii. Bine-ai venit iarăşi între noi!...

— Am venit între voi, că-mi era dor să vă văd. Într-un an multe s-au petrecut. V-am chemat pe voi, care mă ştiţi cum eram, să mă vedeţi cum sunt. Un cântec m-a dus dintre voi acum un an, un cântec mă readuce, dar acesta e cel mai frumos şi cel mai din urmă.

— Eleonoro! Ce vorbe vorbeşti tu? ziseră unii.

— Eleonoro! Ce haine porţi tu? ziseră alţii.

— Sunt mireasă, nu mă vedeţi? O să-mi jucaţi astăzi la nuntă, sub acest tei care a umbrit întăiul meu amor...Dar acum iubesc pe-un altul. Acesta e mirele meu. O! când aţi şti cât e de frumos!... Ochii lui sunt adânci ca albastrul ceriului şi sărutul lui dulce ca sărutul lui Dumnezeu.

Şi un grozav surâs încreţi buzele ei. Ea vărsă apoi şampanie în paharul fiecăruia, dar în paharul ei aruncă un praf pe furiş.

— Voi care aţi încunjurat tinereţele mele, nu vă puteam lăsa, fără să-mi iau ziua bună de la voi.

— Ce fel ziua bună, strigară cu toţii.

— Dar, ziua bună, căci acest pahar îl beau în sănătatea mirelui meu.

Eleonora era palidă ca ceara. Ea ciocni paharul cu amicii ei, apoi îl sorbi fără să se răsufle.

— În sfârşit! zise ea, nu e greu de a trece pragul vieţii, când nefericirea te duce de mână. Acum lăsaţi-mă să-mi cânt încă o dată cântecul inimii mele.

Toţi tăcură, şi ea începu să cânte; dar astă dată cântecul ei era înfricoşat, strident, era cântecul despărţirii. Fiecare notă era blăstem ce arunca lumii pe care o părăsea. Cântând, ea întrevăzu prin minte toate fazele tinereţei sale plină de rătăciri şi de căinţe, de amor şi de durere, şi toate aceste se risipeau acum ca un vis al dimineţei. Vis amar; deşteptare mai amară!

Când Eleonora sfârşi de cântat, ea căzu obosită pe scaun. Ochii ei străluceau ca sticla.

— L-am iubit, zise ea cu o voace întreruptă şi am fost fericită... Ce-mi trebuie mai mult?... Nu mi-a fost scris să fiu stăpână pe soarta lui. El nu-i ca mine orfan în lume; el are tată şi mamă şi o logodnică care-l cheamă; iar eu n-aveam dreptul să-l răpesc din braţele lor şi să mă pun umbră soarelui ce-i străluceşte în viitor... Ah! simt că mă arde aice, zise ea, puind mâna pe piept, şi capul mi se învârteşte.

— Eleonoro! Ce este?... ziseră amicii ei, încunjurând-o. Tu suferi; mânile tale sunt răci, buzele tale sunt vinete?

— Nu-i nimic, răspunse ea. Sunt foarte bine. Ia vedeţi colo, arătă ea spre răsărit, cât e de frumos! Acolo mi se deschide lumea unde totdeauna e primăvară. Acolo am să fiu mireasa lui.

Ochii Eleonorei se acoperiră de-o ceaţă; voacea începu să i se stângă.

— Rămâneţi sănătoşi, voi care m-aţi învăţat să râd!... zise ea uitându-se la amicii ei. Acuma ştiu să şi plâng. Rămâi sănătoasă, tu viaţă, în care am gustat mult dulce şi mult amar!... şi voi ape limpezi a Socolei, copaci, verdeaţă, rămâneţi sănătoşi! De-acum înainte veţi desfăta ochi mai fericiţi decât ai mei... Iar tu, Petrule, tu, care în curând vei strânge mâna miresei tale... te iert.

La aceste de pe urmă cuvinte Eleonora muri.

Lacrimi curgeau din toţi ochii la vederea acestei nenorocite fiinţe care a trecut prin lume răpede cum trec stelele ce cad din ceri; numai singur Iancu sta răce, cu faţa de marmură şi cu sufletul de gheaţă.

Convorbiri literare, anul IV, nr. 7, 1 iunie 1870

TE-AR MAI PUTEA INTERESA