Octavian Goga

Oaspe vechi

Când zilele-mi mureau în urmă, sărace toate deopotrivă.
Tu, sfântă, minunată noapte, mi-ai fost de-a pururi milostivă.

Când te iveai, din pragul bolţii, cu albă pulbere de stele,
Durai o punte argintată la ferestruia casei mele.

Tu mă vedeai în braţe slabe îmbrăţişând trudita pernă,
Când visuri îmi goneau odihna cu-nfrigurarea lor eternă;

Tu mă găseai uitat şi singur şi — darnică ca totdeauna —
Între pereţii morţi şi umezi îmi trimiteai, podoabă, luna.

Cum cobora stăpâna blândă, făclie-n casă să-mi aprindă,
Se desluşea o lume-ntreagă închisă-n ciobul de oglindă...

Se-nfiripau lumini şi visuri, că te mirai chilia scundă
Cum poate-atât prisos de vraje în îngustimea ei s-ascundă...

Atunci, în pacea-nfiorată de năzuinţe fără nume,
Un copilaş cu ochii vineţi, senin ca rostul unei glume,

Se furişa încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte
Cu neastâmpărul albastru din căutătura lui cuminte.

Cu degetele moi şi albe pe ochi mă mângâia... pe frunte...
Râdea cu glasul lui de clopot când da de firele cărunte...

Îmi dezgropa poveşti uitate, şi cu făptura lui sprinţară
Îmi deştepta un zvon de frunze, un glas de cântec de la ţară.

Venea la mine busuiocul, veneau şi flori de sânziene,
De mână mă ducea copilul în ţări cu feţi şi cosânzene...

Cum trece vremea nendurată şi pururi cumpăna şi-o saltă...
M-a dăruit c-o mână soarta, dar m-a furat cu ceealaltă...

Azi încăperea mea e largă, dar noaptea-i mută şi săracă,
Stau singur şi aud aievea cum toate-n juru-mi prind să tacă.

Nu mă mai ştie vechiul oaspe... odată mi-a deschis pe-o clipă...
Şi nu m-a cunoscut, sărmanul... Cutremurat, s-a dus în pripă...

Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-l mai lasă...
Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine-n casă...