Panait Cerna

Amor

Amor, drag copil cu toane,
Se-abătu şi pe la noi ─
Două aripi diafane
Fâlfâiau pe umeri goi...

Raza lunei visătoare
Din argint îi ţese straie,
...De ce fug din cale-i, oare,
Mândrele, numai văpaie?

Mai sfioase, mai şirete,
Îşi duc mâinile la faţă,
Dar, prin degete, cu sete,
Îl privesc, arzând de viaţă...

Numai o frumoasă, care
Pătimise pe-al lui rug,
Ocolea fără crezare.
Dulcele lui vicleşug:

"Cel ce-a pus puteri în tine,
Să aprinzi în inimi dorul,
De-ţi lua, copile, zborul
Şi-ţi da ochi era mai bine..."

Râde El: "Răutăcioasă!
Mă răneşte vorba-ţi grea ─
Ai noroc că eşti frumoasă;
Altfel, zău, m-aş mânia!

Dar... ca-n veci să nu-ţi învie
Zâmbetul cel nemilos,
Răzbunarea mea să fie:
Să-ntâlneşti pe Făt-Frumos..."

Şi, deodată, ea tresare,
Faţa ei răsfrânge foc ─
Un voinic în drum îi sare
Ş-o cuprinde de mijloc.

Mai de voie, mai cu sila,
Ea-l urmează pe cărări ─
De-a lui calde aiurări
Biruită-i iar copila.

Se trezesc săruturi mii,
Şi se zbat la gura-i mică:
Gingaşi pui de turturică
Prinşi la cuibul lor, de vii.

...Plâng de drag, îşi spun pe nume,
Lacomi sufletele-şi sorb
Şi se-nalţă peste lume,
Binecuvântând pe orb...

Însă zeul nestatornic
Lângă ei viclean se plimbă...
Pune mâinile pe ornic
Şi răpede-a vremii limbă.

Şi pe când ei se răsfaţă
În puterea lui măiastră,
El, suflând pe a lor faţă,
Îi aduce-n lumea noastră.

Zboară-apoi râzând, pribeagul,
Altora să-şi ducă para ─
A! De mi-ai călca tu pragul,
Cum ţi-aş smulge aripioara!...

Convorbiri literare, XLI, nr. 3, aprilie 1907