Editura Global Info / Literatură

Panait Cerna

Dura lex

I

Ca un artist de-a pururi nemulţumit de sine,
De mii de ani natura, în setea de mai bine,
Se luptă să deschidă desăvârşirii cale ─
Şi tot mai mult împarte din darurile sale:

Dă sufletului aripi şi trupului vigoare,
Femeii frumuseţe, iar geniului scântei ─
Şi pas cu pas se-nalţă eterna creatoare,
Visând să dea luminii un neam de semizei...

Dar uneori, de muncă, maestrul obosit e:
Privirea cade-n neguri şi dalta e săracă;
Furat de somnul minţii, ca un copil se joacă,
Durând din lut vremelnic făpturi neisprăvite.

Apoi le pleacă legii de fier: Cei slabi să piară,
Să nu le dea vieaţa nimic din câte-or cere!...
Dar a venit un geniu al milei, o fecioară,
Ş-a fost înduioşată de-a lor îngenunchere.

Ea vrea să nu mai plângă în întuneric nime,
În orice ochi să vadă surâsul fericirii;
Din toţi să facă vulturi setoşi de înălţime ─
Să vindece cruzimea şi rătăcirea firii...

Şi peste tot norodul ce-a fost menit la-nfrângeri
Ea îşi ridică dreapta: "Aş vrea să nu mai sângeri...
Atâtea inimi urcă pe scările cereşti
Şi numai tu rămas-ai ţarinei să slujeşti...

Sus fruntea! E o lume ce n-ai văzut-o încă:
Vieaţa năvăleşte cu furia dintâi,
Iar cerul, tot, surâde din pacea lui adâncă ─
Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!....

Făclia vieţii tale primească iar lumină!
Prea timpuriu o stinge destinul nempăcat!
Ai numai o vieaţă, şi ar fi fost păcat
Să mori făr-a cunoaşte comoara ei deplină...

O, dragii mei prieteni! Luptaţi, cântaţi, iubiţi...
Să faceţi o virtute din setea de plăcere!
Rămâneţi pururi veseli ─ nebuni şi fericiţi ─
Drept mulţumire, zâna numai atât vă cere..."

II

Cum cată pruncul mâna să şi-o poarte,
Spre tot ce vede: chipuri, năluciri,
Că pentru el nimica nu-i departe
De dulce-amăgitoarele-i priviri;
Aşa râvneau la strălucirea toată
Copiii slabi ai neclintitei firi;
Abia născuţi la vieaţa-adevărată,
Cereau pe frunţi cununi nemuritoare,
Doreau avânt ca vulturii, măreţii, ─
Un freamăt lung de guri, nerăbdătoare
Să soarbă până-n fund paharul vieţii...

Dar braţele-n curând cad obosite...
Departe-au fost fugarele lumine!
Iar roade, ce păreau că vin de sine,
Acum cer să fie cucerite...
În braţ şi-n suflet, li-i puterea ─ moartă,
Căci blestemul cel vechi şi azi îl poartă;
Dar în trudiţii ochi, în grai, în vine,
Trăieşte pururi dorul de mai bine...
"Din milă ne-ai clădit o lume dragă,
Dar înţelesul ei ni se ascunde;
Căci încă n-am cules o roză-ntreagă,
Iar de-am râvnit la cer ─ aripi, de unde?
Puternic curge al vieţii dar,
Comori curate ne aţin cărarea;
Ci-n veci păşim spre ele în zadar,
Căci fug mereu, cum se strămută zarea...
Nădejdea-n tine ni-a rămas, divino!
De nu poţi tu, ce duh ne-ar ajuta?
Ucigătoarea noastră sete-alin-o,
Sau dă-ne tot din îndurarea ta...

Ca o statuie-n veci nedezvălită
Ne-apare fericirea, doamna vieţii,
Dorită pururi, pururi tăinuită ─
Îndură-te, şi rupe-i vălul feţii...

Mulţi înecaţi de-a ei lumină nouă,
Piciorul drept plecându-l în ţărână,
Vom ţine strâns cu braţele-amândouă
Genunchii tăi de marmură, o, zână!
Iar ochii umezi vor căta la tine ─
Va fi o clipă de-adorări senine
Pe care lutul nu o poate spune;
Doar câţiva fericiţi o zic din strune ─
Noi n-avem decât lacrimi şi suspine..."

Iar Ea, cu vocea-n lacrimi înecată:
"De n-ar fi margini în puterea mea!...
V-am arătat lumina-adevărată ─
Luptaţi acum, s-ajungeţi pân la ea!...

Un veac întreg cu voi de aş rămâne
Şi de v-aş da tot cerul, stea cu stea,
Un adevăr veţi înţelege mâne,
Că fericirea tot nu voi putea:

E o copilă dulce şi curată,
C-o lacrimă în ochii ei cereşti
De toţi s-ascunde, rareori s-arată:
Atunci când singur tu o cucereşti..."

III

...Iar tânguirea lor creştea furtună ─
Nici zâna nu putea s-o mai aline;
Ş-au recăzut în oarba lor genună
Acei ce n-au putut trăi prin sine...
Au sfâşiat şi sufletul copilei ─
Cât bine semănase ea pe cale!
Şi numai flori cernite, numai jale
A răsărit din lacrimile milei...
Zeiţă, tu, eternă bunătate,
De-i întâlni, în lunga ta cărare,
Robi şi nevolnici, suflete-nserate,
Treci înainte, lasă-i în uitare!...
Fiinţa lor, de când a fost creată,
Robie şi-ntuneric numai strâns-a;
Dar este lină şi neturburată,
Nici o dorinţă nu veghează-ntr-însa ─
Să nu-i trezeşti!...

În temniţi, prin zăbrele,
Străbate raza-ndepărtate-i stele:
Se pare că un duh prin sfinte sfere
Coboră-n casa morţii mângâiere...
O geniu luminos! Ar fi mai bine
Să-i uiţi pe-acei ce s-au uitat pe sine...
De ce le chemi trecutu-n amintire
Cu mângâierea ta?
De ce să-nvii cu slaba-ţi licărire
Nebuna, vechea dragoste de viaţă,
Când nu au drept la ea?
Retrage-ţi mângâierea ce-i înghiaţă!
Apui, apui mai repede, o, stea!...

Sămănătorul, IV, nr. 39, 25 septembrie 1905

TE-AR MAI PUTEA INTERESA