| Editura Global Info / Literatură |
Panait Cerna
Lui Leo Tolstoi
Dormi în mândra ta poiană, împăcat cu Dumnezeu!
Odihneşte printre umbre, idol sufletului meu...
Cum vegheai de blând la vatra inimii universale
Şi-o rugai să nu se stingă!... Tolstoi, pace umbrei tale!
Azi, la groapa ta Pământul şade gânditor şi cată,
Cum să-nchege iar tiparul ce-a pierit cu tine-odată.
Şade gânditor Pământul şi se-ntreabă, se-nfioară:
Cine-i va mai duce-o parte din a crucii lui povară?
Cine va veni să surpe de pe tronu-i trinitatea
Veşnic lacomă de jertfe: foamea, fierul, nedreptatea?
Ah, ce braţ va fi puternic să vâneze-această fiară,
Care i-a supus grumazul şi din fugă îl doboară?...
Iată, s-a lăsat amurgul pe colină şi pe vale...
Un pribeag, pierdut în umbră, cântă strămoşeasca jale.
Deodată-i curmă glasul semnul unui nou mormânt;
Se descopere şi cade la pământ, cu suflet frânt:
"Pâinea inimii flămânde şi vestmântul celor goi,
Fie-ţi bun pământul, tată, cum ai fost şi tu cu noi!
Cel din urmă strop de suflet a plecat cu tine-odată —
Ne-ai lăsat săraci pe lume şi cu suferinţa toată..."
*
De când a mijit în tină cea dintâi scânteie-naltă,
Două vechi surori se ceartă şi se-mbună laolaltă:
Cea mai mare e Durerea, iar Nădejdea-i cea mezină —
Una geamănă cu noaptea, alta floare de lumină...
Roza veşnic-a vieţii tot din mâinile lor iese:
Una-i pregăteşte spinii, alta florile îi ţese —
Harnic ţese flori la haina Amăgirii ce nu minte,
Şi, dansând divine dansuri între spade şi morminte,
Dând drumeţilor veciei a veciei sfântă rază!...
Geniu-nalt! Ruini sunt astăzi inimile tuturora!
Cain nenăscut, Durerea, îşi ucide-n taină sora,
Şi din aripile-i negre fâlfâind peste morminte
Stinge pentru totdeauna ochiul candelei cei sfinte...
...Şi sufletu-mi ce-odată nu ştia ce-i suferinţa
Trist, scânteie cu scânteie, destrămatu-s-a credinţa.
Cea din urmă pâlpâire moare-n pieptul meu învins,
Speriind în juru-mi noaptea, ca opaiţul pe stins...
Cum să mă apropii oare de copiii suferinţei
Şi să şterg din ochii veştezi lacrimile umilinţei?
Când un frate-al meu se stinge şi privirea lui îmi cere
O nădejde ce nu moare, un cuvânt de mângâiere,
Eu să-i spun ce bun e omul şi ce milostiv e cerul?
În atâtea răni de veacuri să ating, cucernic, fierul?
Ori să spun: De-acum se stinge chinul tău de totdeauna,
De-acum n-ai să sângeri, frate; de acum trecu furtuna...
De acum şi până-apune cel din urmă soare-al lumii.
Vei dormi, dormi în pace, ca un prunc la sânul mumii.
Iată tot ce-ţi mai rămâne dincolo de-a vieţii ceaţă:
Ăsta-i cerul, asta-i plata, asta-i veşnica viaţă!
Tolstoi, Tolstoi! Cea mai mare mângâiere-a omenirii
A ajuns să fie astăzi visul orb al nimicirii...
Despecetluieşte-o clipă gura negrului mormânt!
Spune că trăieşti şi astăzi... că n-ai fost numai pământ...
Dacă ştii acuma taina pentru care plânge huma.
Din albastrele ţinuturi, unde ai un tron acuma
Ca o rază care vine în noroi să strălucească,
Lasă sufletul tău, tată, pân-la noi, să rătăcească
Şi să spună-n ceasuri grele: "Este, Unul ce, veghează!
Om învins de necredinţă! El te are-n a lui pază!
El te-aude, când nu poate suferinţa ta să geamă
El te vede, când se-aşterne peste ochiul tău maramă
El veghează lângă tine la un foc umil de sfeşnic
Şi te cheamă către Dânsul, cu surâsul lui cel veşnic —
Iar când cad pe-a tale oase bulgării la-nmormântare,
El te strânge cald în braţe, să-ţi dea veşnica suflare."
...Dar la plânsetele lumii taci chiar tu, ce ne-ai iubit!
Ah, de când se învârteşte ăst pământ nefericit,
Aiurit oprindu-şi ochii, când pe cer, când pe morminte,
Omul sângeră şi-ntreabă... iară morţii tac-nainte.
*
Om nebun! întrebi zadarnic... Veşnica Putere mută
Pentru un suspin de-o clipă căile nu şi le mută.
Tu ai vrea să ştii din leagăn taina vieţii şi a morţii?
Vrei să smulgi tot adevărul care doarme-n pumnul sorţii?
Om nebun, adoarme-ţi setea şi aşteaptă pân-la moarte —
A lui veşnică putere lutul n-ar putea s-o poarte...
Mergi şi luptă fără murmur, pân-ţi-e calea isprăvită!
Darnică şi înţeleaptă şi în sine prea mărită
E Puterea fără margini care a găsit cu cale
Singur tu să fii pe lume creatorul soartei tale...
Azi în slăvile albastre îngerii nu mai coboară,
Şi Iacov nu mai trăeşte să dureze altă scară —
Singur se găseşte omul între marginile-aceste:
Mântuirea sa într-însul, moartea tot într-însul este.
Omul e-o dumnezeire ce se caută pe sine,
Dar se vede împărţită şi se crede că-i alt cine...
Căci în toţi e-un singur suflet, dar acela nu se vede —
Alţii o să înţeleagă ce azi ochiul nu mai crede.
Alţii vor pricepe-odată, când s-o răzbuna furtuna,
Că acela ce răpune cu răpusul este una —
Şi vor scrie-adânc în inimi, după veacuri de mizerii,
Că-n iubire fără margini este marginea durerii!...
Convorbiri literare, an XIV, ianuarie 1911
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
