Panait Cerna

Primăvara

Cu făptura ei de floare
Şi cu daruri noi,
Veşnica biruitoare
A sosit la noi.

Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Văl de argint ea are norii
Albi şi subţirei.

Naltă, mândră, stă-n picioare
În rădvan domnesc...
Gingaş chip de fată are
Braţul ─ voinicesc.

Viu struneşte-n aer zâna
Roibi hrăniţi cu jar;
Cai de vânt, scăpaţi din mâna
Cruntului Ghenar.

Bubuind înaintează
Pe un pod de nori,
Până iese-n drum de rază
Străjuit de flori...

La rădvanul ei, în soare,
Să priveşti nu poţi!
Ard la osii pietre rare ─
Fulgere la roţi.

Ferecaţi de caru-i de-aur
Vin, în pas zorit,
Crivăţ cel nebun şi Faur
Cel neisprăvit.

Ea-şi priveşte cu mândrie
Prinşii de război ─
Chiuie de bucurie
Roibilor apoi...

Şi rădvanul de lumină
Trece scăpărând ─
Brazi şi palteni i se-nchină,
Freamătă pe rând;

Apele i-aruncă perle,
Când o simt trecând;
Grauri se rotesc, şi mierle ─
O petrec cântând.

Fulgeră din zbor...
Sub roate Ia ce-i slab sau mort:
Sfarmă crengile uscate,
Rupe-al iernii tort.

Năruie pe unde trece
Cuiburile vechi ─
Şi cu sufletul petrece
Tinere perechi.

Peste ochii lor adie
Văluri de colori;
De la sânul ei, zglobie,
Le aruncă flori...

Flori de rug, flori de zăpadă,
Zboară-n lunci mereu ─
Ah, şi una fu să cadă
Drept la pieptul meu!

Semn zeiţa face-n pripă
Roibilor să stea ─
Ah, şi ei opresc o clipă
Drept la poarta mea!

"Fii la noi binevenită
Tu, regina mea!
Mâi, de-acu, la noi, iubită,
Nu te depărta!"

Ea mă mângâie, c-o mână...
─ Ţineţi-o, voi, sorţi! ─
Mult nu poate să rămână:
Sunt şi alte porţi!

Dus cu sufletul aiure,
O petrec în văi,
Peste vârfuri de pădure,
Pe cotite căi...

Dintr-un timp se-nalţă tare,
Urcă în tării...
După ea se iau în zare
Stol de ciocârlii.

Dar şi zborul lor se curmă,
Şi cântarea lor ─
Codrii verzi rămân în urmă,
Flori jelesc de dor...

Printre raze mii, nebuna
Se topeşte-n zbor ─
Păru-i fâlfâie totuna
Cu mătasea lor.

Convorbiri literare, XLIV, nr. 2, aprilie 1910