Editura Global Info / Literatură

Simion Florea Marian

Dodul şi tătarii

În partea despre răsărit a Cîmpulungului curge un rîu, care din moşi-strămoşi s-a numit Vale şi care se revarsă, nu departe de Podul Bucătarului, în Moldova.

La gura acestui rîu se afla în vechime un sătişor sau mai bine zis vre-o cîteva case depărtate una de alta, din care pricină atît rîul cît şi sătişorul s-au numit Valea-Caselor.

Valea, tot vale a rămas şi astăzi, ca şi mai nainte… nu s-a făcut nici mai mare nici mai mică, casele însă cu timpul s-au înmulţit şi s-au îndesit sătişorul s-a prefăcut în sat, iar locuitorii săi, voind ca satul lor să fie spre pildă altor sate, au durat pe vîrful unui dîmbuşor din mijlocul lui o şcoală.

În şcoala aceea, care era menită pentru învăţătură, deşteptarea şi luminarea tineretului, adeseori se adunau şi cei năintaţi în vîrstă şi mai cu samă aleşi şi cîrmuitorii satului ca să se sfătuiască şi să se înţeleagă nu numai despre treburile săteşti, ci şi despre mijloacele cum şi-ar putea mai lesne şi mai bine apăra moşia şi vetrele străbune de duşmani. Căci, vai doamne! mulţi duşmani au mai avut românii în viaţa lor; cînd ai sta să-i numeri, nu ştiu zău de le-ai mai da de capăt!

Unul din mulţimea acelor duşmani înverşunaţi şi ne-mpăcaţi, din pricina cărora avură foarte multe neplăceri, neajunsuri şi daune de suferit nu numai românii de la ţară, ci chiar şi cei de prin crierii munţilor, între care se numărau şi cei din Valea-Caselor, erau tătarii.

Tocmai cînd nici nu visau, atunci se trezeau şi românii din Valea-Caselor cu tătarii că vin ca nişte fiare sălbatice din jos despre Prisaca, şi cum intrau în sat, mînia lui Dumnezeu ce era… orişice le pica în mînă prădau şi luau cu dînşii. Şi dacă s-ar fi mulţămit numai cu atîa, poate că tot ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar ei nu se mulţumeau numai cu averea mişcătoare sau nemişcătoare a românilor, ci, de obicei, cum puneau mîna pe vre un bărbat mai îndrăzneţ, care nu se lăsa a fi umilit şi călcat în picioare, ci da piept cu dînşii, deauna mi ţi-l trimiteau pe ceealaltă lume, iar pre femei, fete şi băieţi îi lua şi-i duceau în robie în ţara lor, de unde numai singur Dumnezeu putea să-i scape.

Văzînd de la un timp românii din Valea-Caselor că nu e chip de răul acestor lifte rele şi nesăţioase, s-au adunat într-o zi iarăşi cu toţii la un loc ca să ţie sfat: cum şi prin ce fel de mijloace s-ar putea mai lesne apăra şi scăpa de dînşii. Şi după multă chibzuială şi socoteală hotărîră ca să facă o toacă, şi oricine va prinde mai întîi de veste, fie bărbat sau femee, tînăr sau bătrîn, că vin tătarii spre satul lor, să alerge degrabă la toacă, să prindă a toca şi a da prin aceasta întregului sat de ştire despre primejdia ce-i ameninţă.

Şi cum s-au sfătuit, aşa au şi făcut: ciopliră o toacă mare şi o aninară de un stîlp înalt îngropat în apropierea şcolii, pentru că de acolo, de pe dîmbuşorul acela, sunetul toacei se auzea în toate părţile, cît ţinea moşia lor.

Nu mult însă după sfatul acesta şi după aşezarea toacei iată că şi vine o ceată de tătari.

O nevastă, cu un copil de ţîţă în braţe şi cu o traistă plină de mîncare pe umăr, care o ducea bărbatului său, ce era dus la lucru în sus spre obîrşia Văii Caselor, văzând că pologul de tătari se apropie din ce în ce tot mai tare de sat, aruncă cine ştie unde traista, alergă degrabă la o răchită din apropiere, prinse una dintre crengele aceştia, îi rupse vîrful, băgă creanga în faşa copilului şi lăsîndu-l astfel spînzurat în aer, ca să nu dee ceva de dînsul, pînă ce se va întoarce îndărăpt ca să-l iee de acolo, alergă tot într-o fugă la toaca de lîngă şcoală şi cum ajunse prinse a toca de se răsunară toate văile şi dealurile de prin împrejurime. Toţi sătenii, dintre care partea cea mai mare era dusă la lucru pe Valea Caselor, unii însă pe dealul Hîga şi Cucoara, iară alţii dincolo de Moldova pe muntele Radu, precum şi pe văile din apropierea acestuia, cum auziră toaca sunînd, părăsiră lucrul, alergară din toate părţile, unii cu coase, alţii cu furci şi iarăşi alţii cu securi şi lănci, mai pe scurt fiecare cu ce a putut mai degrabă apuca în mînă şi ca o vijelie care răstoarnă pre cei mai înalţi şi mai puternici brazi, aşa se repeziră şi ei asupra tătarilor, care ajunsese acuma aproape de sat şi erau gata să intre într-însul ca să-l prade.

Tătarii, văzîndu-se pe neaşteptate înconjuraţi din toate părţile, stătură locului şi începură a se apăra ca nişte lei cînd sunt împiedecaţi de-aşi lua prada pe care şi-au pus ochii. În zădar li-a fost însă toată osteneala, căci fiind ceva mai puţini la număr, de cît românii, aceştia îi învinse şi-i omorîră pre toţi, afară de unul, care, nu ştiu cum s-a întîmplat, că a scăpat ca prin urechile acului.

Tătarul, rămas în viaţă, apucînd calea întoarsă, nu se opri nicăieri pînă ce nu ajunse în ţara sa, unde istorisi din fir în păr toate celea ce li s-au întîmplat fraţilor săi în Valea Caselor din munţii Bucovinei.

Auzind tătarii cei de-acasă despre nenorocirea fraţilor lor aşa de tare s-au înfuriat încît fără a mai sta mult pe gînduri, o mulţime de dînşii se porniră asupra românilor din Valea Caselor, şi cum ajunseră la starea locului deteră foc satului şi nu se urniră din loc pînă ce nu-l văzură că s-a prefăcut în cenuşă, iară pre românii, care au avut nenorocirea să cadă în mîinile lor, parte i-au omorît, parte i-au legat fedeleş cu mîinile la spate şi astfel apoi, mînîndu-i dinapoi cu bicele ca pe nişte vite, îi duseră cu dînşii în robie.

Românii, care au scăpat teferi din ghiarele tătarilor acestora şi anume cam la vr-o douăzeci familii, fugiră care încotro ca nişte pui de păturniche şi o samă dintre dînşii se ascunse prin desişul sihlelor de pe munţii Bodea şi Runcul Bodii, alţii prin fundoaele şi cotiturile întunecoase ale păreelor Izvorul Malului, Izvorul Alb şi Valea Sacă şi iarăşi alţii trecură Moldova şi se ascunseră pe muntele Radu, dealul Ciucoran, precum şi prin văile ce curg printre munţii şi dealurile din părţile acestea, ca Feliazul, Părăul Deii şi Corlăţenii. Mai pe scurt fiecare fugi şi se ascunse, unde cugeta că nu putea fi urmărit şi prins de tătari.

Însă tătarii nici în aceste locuri dosnice şi nestrăbătute nu le dete pace. Dimpotrivă ei îi prigoniră şi-aicea mai dehai decît pre nişte fiare sălbatice, şi pre care unde îl prindeau, acolo îi făceau sfîrşitul.

Românii fugari, văzînd că sunt urmăriţi de tătari, de frică ca nu cumva să fie prinşi, îmblară mai multe săptămîni după olaltă numai unul cîte unul prin păduri, şi când se întâlneau cîte doi sau mai mulţi inşi la un loc, de bucurie mare li se părea că au prins pe Dumnezeu de-un picior.

Mai pe urmă însă, retrăgindu-se tătarii de prin munţi, cei mai mulţi dintre dînşii ieşiră din ascunzişurile lor de mai nainte, se adunară iarăşi la un loc şi se aşezară la poalele Măgurei, în apropierea unei stânci mari, care s-a numit, mai tîrziu, Piatra Străjii.

De adunat s-au adunat, dar ce era să înceapă şi să facă ei acuma? Unde să locuiască şi cu ce să se nutrească, după ce din toată averea lor nu le rămase nemică alta, fără numai ceea ce aveau pe dînşii, ceea ce putură lua în grabă cînd au scăpat din ghiarele tătarilor. Să-şi cumpere pîine, n-aveau bani… să stee cu mîinile în şolduri pînă ce vor pieri de foame? nu le veniea la socoteală. Deci nu le rămase nemica alta de făcut, decît să-şi prindă deocamdată nevoia cu celea ce le vor putea lua de pe la alţi oameni mai avuţi de cît dînşii şi mai ales de pe la călătorii care treceau prin părţile acelea unde se aflau ei.

Între Piatra Străjii, despre care ne-a fost vorba, şi între muntele Municelul, care se află drept în faţa ei preste apa Moldovei, trebue să fi fost mai demult o strîmtură foarte îngustă. Chiar şi acuma nu se află între această piatră şi între muntele numit, mai mult decît două-trei sute de paşi, cu toate că Moldova, care trece printr-însa, fiind o apă foarte repede, şi mai ales cînd e mare, rupe în dreapta şi în stînga şi duce cu sine tot ce-i stă în cale.

Afară de aceasta trebue să mai amintesc încă şi aceea că în vechime nu erau prin munţi drumuri bătute, ca în ziua de azi, ci numai nişte cărări sau plaiuri, pe care îmbiau oamenii numai pe jos sau călare. Prin urmare un astfel de plai ducea şi prin strîmtură despre oare ni-i vorba. Iar plaiul acela, ale cărui urme se mai pot vedea încă şi astăzi, ducea tocmai pe sub coastele pietrii, care are o înălţime cam de vreo cincizeci de stînjeni şi oare în partea despre apă seamănă unui părete. Iar apa Moldovei, după cum spun bătrânii, curgea pe timpul acela tocmai pe lîngă gleznele pietrei. Drept aceea toţi călătorii, care veneau din sus, despre apus sau din jos, despre răsărit, trebuiau numaidecât să treacă pe plaiul acesta, căci prin un alt loc mai potrivit şi mai lesnicios nu aveau pe unde să treacă.

Aice, în strîmtura aceasta, se ţinură românii scăpaţi din ghiarele tătarilor prin un timp mai îndelungat, şi pre toţi călătorii, cîţi treceau printr-însa, îi opreau, îi dezbrăcau şi le lua tot ce aveau, lăsîndu-i adeseori, pre cei mai mulţi dintre dînşii, numai cu cămeşa.

Dornenii, adică românii din Dorna, care mergeau la ţară ca să-şi cumpere pîine, precum şi cei ce se întorceau îndărăpt de la ţară, fiind de mai multe ori opriţi în această strîmtură şi prădaţi de către aceşti oameni fără căpătăi, şi nemaiputînd suferi aceasta, se sculară într-o bună demineaţă, se porniră şi se duseră mai mulţi inşi la Suceava şi acolo se plînse lui Vodă, spunîndu-i cu deamăruntul toate celea ce li s-au întîmplat de un timp încoace. Totodată îl rugară ca să facă ce va face doară-i scapă de hoţii ce le aţin calea, că de nu le va veni întru ajutor şi nu-i va scăpa ei nu mai ştiu ce să facă şi cum să se mîntuiască de dînşii.

Vodă, ascultîndu-le plîngerea şi cugetînd că numărul făcătorilor de rele e cine ştie cît de mare, le-a dat trei sute de ostaşi ca să meargă cu dînşii şi să prindă hoţii.

Ostaşii mergînd unde li s-a spus că se ţin hoţii ascunşi şi încunjurîndu-i pe neaşteptate din toate părţile, îi prinseră, îi legară cot la cot şi astfel îi duseră apoi pre toţi la Suceava.

Vodă, cum a dat cu ochii de dînşii, începu mai întîi a-i mustra şi a-i batjocori pentru faptele lor cele rele. Îi luă apoi unul cîte unul la cercetare să vadă care dintre dînşii e cel mai vinovat şi care nu, anume ca pre fiecare să-l poată pedepsi amăsurat faptelor sale.

Mihai Dodul, cel mai înalt, mai spătos, mai tare, şi totodată cel mai îndrăzneţ dintre dînşii, care avea o ură nespus de mare asupra tătarilor şi din pricina aceea a fost şi unul dintre luptătorii cei mai aprigi şi mai crînceni împotriva lor, văzînd că treaba se îngroaşă şi că nici unul nu va putea scăpa cu obraz curat, îşi luă inima în dinţi şi zise:

— Să fie cu iertare, Măria Voastră!… Nu e vina noastră, e vina tătarilor, care ne-au adus la sapă de lemn. Dacă n-ar fi venit tătarii asupra noastră, dacă nu ne-ar fi aprins satul şi nu ne-ar fi nimicit tot ce am avut, atunci, fie Măria Voastră deplin încredinţat că am fi rămas oameni paşnici şi cinstiţi cum am fost şi mai nainte!…

Aici prinse apoi a istorisi toate ce li s-au întîmplat din minutul cînd s-au pus în cale ca să facă toaca şi pîn-ce au fost prinşi de ostaşi şi duşi înaintea lui vodă. După aceasta, urmînd mai departe, zise:

— Aşa fiind, ce puteam alta face… Să ne fi lăsat muierele şi copiii ca să piară de foame?… De buiecie sau de bună voie nu mai pradă nime, ci numai de nevoie, cînd vede că nu e alt mod de scăpare. Şi noi, Măria Ta, încă numai de frică ca să nu pierim de foame am fost nevoiţi să facem ceea ce am făcut… Dacă am avea loc, precum şi cele trebuincioase pentru susţinerea vieţii, atunci, capul mi-l dau, că nici unul dintre toţi cei-ce stau înaintea Măriei Tale n-ar prăda pre nime, ci cu toţii am munci şi ne-am cîştiga pîinea de toate zilele ca şi orcari alţi oameni cinstiţi şi de omenie. Şi drept dovadă cum că cele ce vi le spun acuma nu sunt numai nişte iscodituri şi apucături din partea mea, ca să putem scăpa de pedeapsa care ne aşteaptă, n-aveţi alta de făcut decît numai să cercetaţi şi să vă încredinţaţi, şi de-oi fi vorbit neadevăruri să-mi tăieţi limba… Pe malul drept al Moldovei, începînd din jos de Valea Caselor şi pînă spre Sadova şi strîmtura, unde am fost prinşi, este un cîmpuşor lung. Dacă Măria Voastră s-ar îndura de noi şi ne-ar dărui cîmpuşorul acela ca să ne facem case pe dînsul, atunci v-aţi încredinţa că nu suntem nişte făcători de rele, cum ne socotea lumea, ci nişte nefericiţi, pre care numai nevoia şi foamea i-au constrîns să ajungă, unde au ajuns.

Vodă ascultîndu-i cu luare aminte şi încredinţîndu-se din spusele lor, că întru adevăr n-au prădat de bună voie, ci fiindcă rămăsese ca vai de dînşii, în loc de pedeapsă le dărui cîmpuşorul, despre care îi vorbise Dodul, şi pe deasupra le mai dete încă şi bani şi pîine şi-i trimise îndărăpt dimpreună cu un sfetnic al său ca să-şi întemeeze alt sat, şi să fie oameni cinstiţi şi de omenie, cum au fost şi mai nainte cînd aveau casele lor.

Totodată porunci Vodă ca din ziua, în care va sosi sfetnicul cu dînşii în cîmpuşorul despre care i s-a spus, să puie cîte unul sau şi mai mulţi inşi, ca să stee de strajă în strîmtura dintre Măgură şi Muncel, ca în viitor să nu se mai întîmple prădăciuni. Afară de aceasta mai porunci el ca străjerii puşi acolo să fie îndătoriţi a păzi nu numai pre hoţii care s-ar ivi cu timpul pe-acolo, ci totodată şi pre toţi străinii, care ar trece prin acele părţi cu gînduri rele asupra locuitorilor şi a ţării.

Întorcîndu-se oamenii noştri îndărăpt, o parte dintre dînşii descălecară într-o sihlete mare de-a lungul Moldovei şi anume în partea de sus a Cîmpulungului de azi, care parte şi acuma se numeşte Sihla, iar ceealaltă parte a descălecat mai jos în cîmpuşorul cel lung şi satul ce s-a înfiinţat şi s-a mărit cu timpul în locul acesta s-a numit şi se mai numeşte şi în ziua de azi Cîmpulung.

Partea cea dintîi a descălecat în Sihlete mai mult de frica tătarilor, temîndu-se ca să nu fie aceştia iarăşi asupra lor şi să-i omoare. Dar atît aceştia cît şi ceialalţi, care au descălecat mai jos, din ziua descălecării nu numai că au început a fi oameni paşnici şi cinstiţi, cum au fost şi mai nainte, ci totodată s-au pus să stee de strajă lîngă piatra din strîmtoare, şi de-atuncea piatra aceia s-a numit Piatra Străjii.

Mihai Dodul însă n-a voit defel să descalece în Cîmpulung, ci el şi cu familia sa s-a dus în Valea Sacă şi anume într-o depărtare ca la o milă de Cîmpulung şi acolo, în fundul Văii Seci a descălecat într-o poiană, ce se află între păraele Valea Imaşului şi Părăul Săhăstriei. Şi el a făcut aceasta din pricină că, după cum spunea el adeseori, dacă ar fi să mai vie vreodată tătarii, el îi va vedea din poiană şi văzîndu-i nu va putea fi pe neaşteptate surprins şi măcelărit de dînşii.

Aici apoi, între cele două părie şi-a făcut el pe un dîmb o casă şi şi-a întemeiat cu timpul o gospodărie mare, cuprinzînd munţii Rarău şi Munceii pînă în Colbul şi în hotar cu Geamănul pînă în Opcină, care mai tîrziu s-a numit Opcina Flocească, iar munceii Munceii Dodului.

După ce s-a înmulţit familia lui Dodul, şi după ce s-a îmbogăţit aşa de tare, că prin toţi munţii nu mai era altă familie aşa de cuprinsă şi avută ca dînsa, a făcut ea, cu învoirea lui Vodă, şi o mănăstire mică, care s-a numit Mănăstirea sau Săhăstria Dodului şi care era într-o poiană, ce se numeşte azi Poiana Maricariului.

Unul dintre feciorii lui Dodul, anume Ion Dodul, era rupt bucăţică tatăl-său: înalt, spătos şi foarte tare, însă totodată şi foarte rînzos… tare, pentru că putea rădica un bou de patru ani în spate, şi cu cine ai fi voit cu acela se apuca la luptă şi-l învingea; rînzos, de mînia lui Dumnezeu, din câre pricină în viaţa lui nu s-a însurat, ci a rămas burlac, temîndu-se ca nu cumva însurînduse şi mîniindu-se vreodată pre soţia sa să intre într-un păcat cu dînsa, să se certe şi în mînie s-o lovească şi s-o omoare.

Acest Ion Dodul, auzind de la părintele său precum şi de la alţi români că tătarii cutrieră mai adeseori munţii, şi nu numai că-i pradă, luîndu-le toate celea, ci le răpesc încă şi nevestele şi copiii şi-i duc în prinsoare, şi-a pus în cap ca la cel dintîi prilej potrivit să le dee de hac.

Şi cum a gîndit aşa a şi făcut. Nu mult adică după aceasta, rînduit fiind şi el să stee de strajă lîngă Piatra Străjii, pe unde îndătinau de-a trece tătarii cînd se duceau spre Ardeal şi se înturnau înapoi, zise mînios:

— Lăsaţi-i pe mine, că mult nu vom mai trebui noi să stăm de strajă din pricina lor!… le-oi afla eu leacul!…

Şi cum a rostit cuvintele acestea a luat o suliţă mare, care şi-o făcuse de mai dinainte, a înţăpenit-o bine într-o prăjină lungă şi tare, şi astfel înarmat se porni apoi spre strîmtura dintre Piatra Străjii şi Muncel.

Pe timpul acesta, cînd a fost Ion Dodul rînduit de streajă, zice că apa Moldovei trecea aşa de aproape de stînca sau Piatra Străjii că săpase şi făcuse o genune foarte mare şi adîncă nu numai alături cu piatra, ci chiar şi sub dînsa.

Ion Dodul, cum a ajuns la starea locului, s-a pus tocmai în cornul din dos, adică despre Cîmpulung, al pietrii, şi aici lipit de stîncă stătu cu suliţa în mînă gata de a întîmpina cu dînsa în tot minutul pre tătarii care vor trece pe acolo.

Iată că nu mult după aceasta o ceată de tătari, care cu vre-o cîteva săptămîni mai nainte trecuse spre Ardeal şi acum se înturnau îndărăpt unii pedeştri iar alţii călări, cîntînd şi hălăcăind de răsunau munţii şi văile de prin împrejurime, ajungînd în apropierea strîmturii se înşirară unul cîte unul ca gîştele cînd se întorc seara sătule spre casă, şi astfel începură să treacă pe lîngă stîncă, căci nu era mai mult loc de trecut decît numai pentru un singur om.

Mai întîi au trecut tătarii pedeştri, iar după aceştia au început să treacă călăreţii.

Dodul, stînd lipit de coastele stîncii, ca şi cînd ar fi fost crescut acolo, care tătar cum trecea deauna-l şi străpungea cu suliţa şi-l împingea în genune.

Aşa a străpuns şi omorît el pre toţi tătarii pedeştri precum şi un rînd de călăreţi, căci şi pre aceştia, străpungîndu-i încă îi răsturna cu cai cu tot în genune.

Dela o vreme însă, băgînd de samă unul dintre tătarii călăreţi care venea cu o spadă -în gură şi cu musteţele legate după cap, că în dosul stîncii e cineva ascuns, care omoară pre înaintaşii săi şi-i răstoarnă în genune, a sărit ca fript de pe cal, s-a înturnat cu ceialalţi tătari, care mai rămăsese în viaţă, înapoi, şi repede a început a se sui pe Faţa Măgurei despre Pojorîta în sus, anume ca să încunjure stîncă, să puie mîna pe ucigaşul fărtaţilor săi şi cum îl va prinde să-i sucească gîtul ca la un pui de pasăre.

Dodul însă, la rîndul său, văzînd că nu mai vine nimene şi cugetînd că a străpuns şi aruncat acuma pre toţi tătarii în genune, şi că a scăpat pre români de dînşii, a apucat la deal spre Runcul Bodii pe o curmătură, ce se află între Piatra Străjii şi între o parte a Măgurei, ca să iasă în faţa Măgurei, şi acolo să se mai zvînteze şi odihnească puţin, căci străpungerea şi aruncarea tătarilor în genune îi dete foarte mult de lucru.

Pîn-ce au încunjurat tătarii Piatra Străjii şi au prins a se urca şi ei la deal pe Faţa Măgurei, Dodul era acuma hăt departe. Dînd însă cu ochii de tătari şi pricepîndu-se că aceştia îl urmăresc pre dînsul cu scop ca să-l prindă, nu mai stete locului ca să se odihnească, ci se scoborî tot într-o fugă spre Părăul Străjerilor, trecu părăul de cealaltă parte, intră în pădure, şi acolo, ascunzîndu-se, petrecu apoi o zi şi o noapte.

Tătarii, care aveau de gînd să-l prindă, ieşind în faţa Măgurei şi dînd acolo de o femeie păscînd nişte cîrlani o întrebară, zicînd:

— Lele, n-ai văzut pre cineva trecînd pe-aici?

— N-am văzut pre nime altul fără numai pre Ion Dodul din Valea Sacă, răspunse femeea, uitîndu-se lung şi plină de spaimă la dînşii.

— Dar nu ni-ai şti spune de unde venea şi încotro s-a dus.

— Venea din dosul Măgurei, unde a fost rînduit să stee de strajă lîngă colţul pietrei despre apa Moldovei, şi cred că s-a fi dus spre casă !

— Şi avea ceva în mînă, ori nu?

— Cum să nu aibă… avea o suliţă cît ziua de ieri de lungă!…

Tătarii, cînd auziră de numele Dodul, pare-că i-ai fi străpuns c-un fier roş prin inimă. Iar cînd li s-a mai spus că avea şi o suliţă, se făcură roşi ca racul de mînie, prea bine ştiind că nime altul, ci numai el trebuie să fi fost acela, care străpungea pre fărtaţii lor şi-i arunca în genune. Deci zise mai departe femeii:

— Vină degrabă cu noi şi ni-arată unde locuieşte!

— Bucuroasă m-aşi duce — răspunse femeia — dar n-am pe cine-mi lăsa cîrlanii. Însă dacă vreţi numaidecît să ştiţi unde şede, atunci nu e de neapărată trebuinţă ca să mă duc cu dumneavoastră pînă la dînsul acasă, ci numai pînă colo pe vîrful Runcului şi de acolo vă voi arăta casa în care locueşte!

Tătarii nu steteră mult pe gînduri, ci se porniră tot într-o fugă spre locul arătat de femee. Ajungînd pe Runc, femeea, care i-a condus pînă acolo, arătîndu-le Mănăstirea Dodului, care se vedea foarte bine de pe Runc, zise:

— Iacă colo e Mănăstirea Dodului, iară lîngă mănăstire e o casă şi casa aceea e casa lui Ion Dodul. Dacă voiţi numaidecît să-l aflaţi şi să faceţi cunoştinţă cu dînsul, n-aveţi alta ce face decît să vă duceţi pînă acolo, că de bună samă îl veţi afla acasă! Şi cum rosti cuvintele acestea se şi porni îndărăpt spre cîrlani, fiindu-i frică să stea mai mult de vorbă cu dînşii.

Dar şi tătarii, fiindu-le aminte mai mult de Dodul, decît de dînsa, n-o opriră, ci se porniră şi ei spre mănăstirea, care li-a fost arătată.

Călugării din Mănăstirea Dodului, cum prinse de veste că vin tătarii spre dînşii şi că nu sunt departe, părăsiră degrabă mănăstirea, fugiră care încotro îl duse ochii şi picioarele şi se ascunse în desişul pădurii din apropiere, fără să apuce a lua măcar cişceva cu dînşii.

Tătarii, ca dînşii, răutăcioşi şi foarte răzbunători, cum au ajuns la mănăstire, nici una nici două, îi şi deteră foc. Iar mănăstirea aprinzîndu-se şi neavînd cine s-o stingă, a ars dimpreună cu toate chiliile de pe lîngă dînsa pînă la pămînt aşa că azi numai urmele temeliei şi locul unde a stat se mai poate cunoaşte, deoarece nime nu s-a mai îngrijit de dînsa ca s-o rădice iarăşi la loc cum a fost, pentru că, călugării scăpînd numai cu sufletul şi cu ceea ce aveau pe dînşii, trecură şi se aşezară mai pe urmă la alte mănăstiri de prin apropiere.

După ce au dat foc mănăstirii, tătarii se duseră la casa Dodului dar pre aceasta n-au aprins-o, ci au căutat mai întîi să vadă de nu e Dodul ascuns într-însa, şi neaflîndu-l au lăsat-o că doară ar veni Dodul şi-ar putea pune mîna pe dînsul.

O lună întreagă stătură ei în apropierea acesteia aşteptînd că doară vor pune mîna pe Dodul, şi-n timpul acesta toate vitele atît a călugărilor cît şi ale lui Dodul le-au prins, le-au tăiat şi le-au mîncat.

Însă Dodul nu era aşa de bătut la cap, după cum cugetau tătarii, el nu-şi urîse încă zilele ca să se dee singur pe mîinele lor, ci el, cum a văzut că tătarii au aprins mănăstirea, s-a dus la un român anume Istrate Flocea, care avea casă pe Valea Străjerilor şi acolo a stat ca la o săptămână ascuns, mai pe urmă însă văzînd că tătarii nu se mai întorc de unde au venit, ieşi din ascunzişul său şi se porni pe nişte poteci şi irugi, care numai lui îi erau cunoscute, spre Cîmpulung, ca să afle ce aşteptau tătarii.

Tătarii mai stătură şi mai aşteptară o bucată de timp. În urmă însă văzînd că se apropie toamna şi că toată aşteptarea lor e zădarnică, că tot nu mai pot pune mîna pe Dodul, părăsiră Valea Sacă şi se porniră spre casă. Dar nu apucară a merge mult loc şi iată că o ceată de români, în frunte cu Ion Dodul şi cu fratele său Manole, căci Dodul avea un frate, îi încunjură din mai multe părţi şi cît ai scăpăra dintr-un amnar pre cei mai mulţi dintre dînşii mi ţi-i culcară la pămînt. Iar pre cei ce scăpară ca prin urechile acului din mîinile lor, nu-i mai urmăriră, ci îi lăsară să se ducă în pace în ţara lor, ca să aibă cine le povesti fraţilor celor de acasă cine e Dodul şi cum le merge celor ce au de-a face cu dînsul.

După ce s-au curăţat acuma de tătari, Ion Dodul, neavînd unde locui, s-a întors iarăşi la Istrate Flocea. Nu mult după aceea a venit şi fratele său Manole, care asemenea a petrecut un timp îndelungat la Istrate Flocea, iară mai pe urmă s-a căsătorit cu o fată de a acestuia.

După aceasta, amândoi fraţii, adecă atît Manole cît şi Ion, drept recunoştinţă şi mulţămită că Flocea i-a adăpostit în casa sa, cînd li-a fost lor mai greu, au părăsit numele lor de Dodul şi au primit numele Flocea.

De-atunci încoace urmaşii lui Dodul nu se numesc mai mult Dodeni, ci Floceni, după numele lui Istrate Flocea.

Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA