Ştefan Octavian Iosif

Reînviere

Plutesc în aer glasuri fermecate,
Vestindu-mi pretutindeni primăvara!
Văzduhul scînteiază sub povara
Mărgăritarelor din cer picate...

Fugiţi departe, griji întunecate!
Vreau să trăiesc din zori şi pînă seara,
Şi vreau să cînt! Vreau să mă-mbăt de para
Eternă a iubirii nesecate.

Ca ciocîrlia ce-n văzduh s-avîntă,
Şi-acolo-n cer se leagănă şi cîntă
Pîn' ce-ameţeşte iar, căzînd pe lanuri;

Aşa-n pornirea sfintelor elanuri
Se-nalţă sufletu-mi spre tine, Soare!
Şi cade iar din slăvi ameţitoare...

Iubesc, şi-mi pare că-i întîia oară!
Un tainic dor de viaţă mă îmbie.
Simt inima bătîndu-mi tot mai vie
Atunci cînd eu credeam că vrea să moară.

Uimit, dezgrop din suflet o comoară
Ce-ar fi pierit cu mine-n veşnicie;
Natura-ntreagă astăzi reînvie,
Mai falnică decît odinioară...

Veghează în noi porniri de viaţă nouă
Şi nici nu ştim cum izbucnesc deodată
Din depărtate-ascunse-adînci izvoare...

De-acum pot chiar să mor... Nu-mi fuse oare
Cea mai înaltă fericire dată?...
Puteri dumnezeieşti, osana vouă!