| Editura Global Info / Literatură |
Ştefan Octavian Iosif
Cu genele plecate
În castelul dintre codri
Linişte-i ca în mormînt:
Nu s-a pomenit de-o vreme
Înăuntru-i rîs ori cînt.
Credincioşii casei umblă
Muţi în tainica tăcere,
Rar îşi fac un semn ori schimbă
Şoapte-n umbră de unghere,
Nu cumva să strice pacea
Doamnei triste, adorate,
Ce de-a pururi nu ridică
Genele ei lungi, plecate...
Tristă-i totdeauna doamna,
Palidă în neagra-i haină,
Şi cu nimeni nu grăieşte...
În castelul vechi e-o taină.
Însă cînd barbarul mîndru
Vine de la vînătoare,
Paşii grei şi glasu-i aspru
Lung vuiesc prin coridoare...
Toţi, înfioraţi, aleargă
De porunci să ţină seamă,
Umiliţi i se închină,
Galbeni, tremurînd de teamă.
Vai de-acei ce-i stau în cale
Cînd sprînceana i se-ncruntă,
În sălbateca-i privire
Sîngeră pedeapsa cruntă...
*
Numai doamna, numai dînsa,
Liniştită îl aşteaptă,
Buzele-i subţiri şi fine
Nu surîd, nu scot o şoaptă.
Numai ei, cînd îl zăreşte,
Inima nu i se bate,
Şi de-a pururi nu ridică
Genele ei lungi, plecate...
Uneori, sus, la fereastra
Din iatac, stă nemişcată;
Peste munţi, peste hotare
Caută îngîndurată...
Uneori încet se urcă
Sus, pe-ntunecata stîncă,
Şi, visînd, priveşte dusă
În prăpastia adîncă...
Tristă-i totdeauna doamna,
Palidă în neagra-i haină...
În castelul dintre codri,
În castelul vechi, e-o taină.
*
Amîndoi stau faţă-n faţă-n
Vechea sală strămoşească
— M-ai chemat?... întreabă doamna,
Mîndră, fără să-l privească.
El, c-un scrîşnet de mînie,
Palid prinde biciu-n mînă.
Face-un pas, vrînd s-o lovească
În pornirea lui păgînă...
Braţu-i cade... Întîlnise
Iar privirile-i pierdute
Pironindu-l doar o clipă...
Năbuşit, îngînă: — Du-te...
*
Miez de noapte bate straniu,
Răspunzînd din stîncă-n stîncă:
În castelul dintre codri,
În iatac, lumină-i încă.
N-are somn sărmana doamnă,
Negre amintiri o dor:
Inima-i însîngerată
Se-nfioară-n preajma lor...
Ochii ei lucesc mai negri,
Albă-i faţa ei ca varul;
Ea desface scrinul antic,
Trage-ncetinel saltarul,
Ce, rostogolind din umbră
Orbitorul lui tezaur
Joacă-n schinteieri sub para
Candelabrului de aur:
Diamante, şi rubine,
Şi topazuri, şi safire
Tremură în mii de ape
Şi se bat în strălucire...
Un inel e între pietre,
Un inel pătat de sînge...
Ea-l întoarce, şi-l priveşte...
Şi porneşte-ncet a plînge,
Iat-o scoborînd în umbră,
Ca o umbră de uşoară,
Scările de marmur albe,
Orice freamăt o-nfioară...
A trecut de pragul porţii...
Noaptea-i mută şi senină;
Pe prapastie răsare,
După stîncă, luna plină.
*
Două braţe, sus, pe stîncă,
Albe se înalţă-n lună,
Şi de-un ţipăt lung izbite,
Negurile-adînci răsună...
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
