Ştefan Octavian Iosif

Revedere

De la fereastră, din vagon,
Văd satul alb sclipind în zare...
Un şuier lung... Tresar mişcat...
Simt inima bătîndu-mi tare.

Văd poarta ţărnii... Turnul vechi...
O casă... două... toate ninse!
Şi gara... lume... Uite-ai mei!
M-aşteaptă toţi cu braţe-ntinse...

E mult de cînd nu ne-am văzut,
E-atîta haz şi bucurie!
Doar numai frăţiorul mic
Se uită lung: nu mai mă ştie...

În ochii lui naivi şi mari
Citesc un gînd, o dulce teamă...
Şi parc-ar vrea să-ntrebe-ncet:
„Cine-i urîtul ăsta, mamă?...”