Ştefan Petică

O, ceasul trist al renunţării

O, ceasul trist al renunţării
Pe frunţi a pus melancolii,
Şi-n glas fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.

E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfârşite
Sau e durere viitoare
Căzând pe visuri chinuite?

Ah, de-am fi mers pe drumul vieţii
În mâini cu albe flori de crini
Pierduţi în zarea dimineţei
Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii,

Ci tu rămâi figura clară
Şi albă-n rochia ta pală:
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristeţă ideală,

La care-n calea depărtată
În întunerec mă închin
Nălţînd privirea-ntunecată
De trist şi dornic pelerin.