Editura Global Info / Literatură

Theodor Şerbănescu

În capelă

De arbori seculari umbrită, pe coasta muntelui cea frîntă,
Ca o gîndire blîndă-n suflet, se-nalţă blînd capela sfîntă.
Cu uşile deschise-n lături, ca braţe ce te cheamă-n ele,
Cu lumînările aprinse, ce par în umbra boltei stele; -
Ea stă-necată în tăcere, în pace şi-n singurătate...
La pragu-i se opresc desigur a lumii patimi vinovate.

Aice, are drept să intre acel ce plînge sau iubeşte:
Durerea vecinie îngenunche p-acela care pătimeşte,
La poalele Dumnezeirii, ce pare a-1 fi dat uitării...
Aice, îngerul iubirii, ce stă la uşile intrării,
P-acei ce se iubesc de mînă îi ia şi la altar îi duce
Să-i binecuvinteze-acel ce iubit-a ş-a murit pe cruce.

Aici, pe căi şerpuitoare, ne-aduse rătăcind iubirea.
Intrarăm. Nimeni înăuntru. Ce singură-i Dumnezeirea
În templele ce i se-nalţă ca şi în lumea ce-a creat!...
Intrînd, o clipă ne privirăm, şi lung şi cald ne-am sărutat.
Ş-a noastră lungă sărutare fu calda noastră rugăciune:
Cea mai pioasă înălţată la cer din buze de tăciune.

Sînt ani d-atunce şi a noastră iubire tînără e încă,
Săpîndu-ne în inimi brazdă tot mai adîncă... mai adîncă.
În lunga noastră suferinţă ne este mare fericirea;
Ca s-o măsor eu nu am alta decît... decît însăşi iubirea,
În care cred să mor odată ca credinciosu-ntr-a lui lege:
Decît viaţa fără tine, cu tine moartea aşi alege.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA