Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Vasile Alecsandri

    Iaşii în 1844

    Dlui M. Kogălniceanu

    Doreşti ca să-ţi trimit o descriere a Iaşilor. Iată dar că, pentru mulţumirea ta, mă hotărăsc a-mi scutura lenea şi a încăleca pe condei spre a întreprinde o primblare pitorească prin uliţele capitalei Moldovei. Te înştiinţez însă că această primblare am de gând să o fac fără a-mi întocmi dinainte un plan de drum, precum se obişnuieşte mai în toate voiajurile. Nu, eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică: de a se face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă până la ţelul propus, fără a se abate din cale şi fără a îndrăzni de a ieşi din rolul de maşină drumeaţă. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrâurire străină, urmează numai capriciilor vremelnice ale închipuirii şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărât.

    Adevăratul călător e acela care, când porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde l-a duce fantezia lui, astăzi spre răsărit, mâine spre apus, astăzi pe mare, mâine pe uscat. Iar cât pentru acela care se jertfeşte de bună voie unui ţel întocmit după harta geografică, acela îl socot un curier însărcinat de a se purta pe sineşi ca pe un pachet dintr-un loc într-altul.

    Pentru ca să nu intru dar în categoria plicurilor de poştă, dă-mi voie să urmez după placul meu şi să mă rătăcesc pe unde m-a duce condeiul. La aceasta mi-i zice poate că un bun călăreţ trebuie să ştie a stăpâni zburdările calului său; dar oi răspunde şi eu că din toate lighioanele lumii, condeiul este cel mai greu de cârmuit şi că ades e răsturnat cine vrea să-l înfrâneze.

    Ori şi din care parte vine străinul la Iaşi, vie despre Dunăre, despre Prut, sau despre Siret, i se înfăţişează de departe o panoramă măreaţă şi vrednică de a trage toată a lui luare-aminte. Pe coastele unor dealuri mici se întind pe malurile Bahluiului şi în faţa altor dealuri acoperite cu păduri şi cu vii romantice, el vede o adunătură curioasă de case mari, ce par a fi clădite unele deasupra altora, de turnuri bisericeşti ce răsar printre ele ca nişte catarguri nalte într-un port. Acele palaturi, fără arhitectură cunoscută, care, precum am zis, seamănă că se acaţără între ele pe spetele lor, sunt cea mai vie icoană a ambiţiei locuitorilor lor şi acele turnuri numeroase ce se ridică în văzduh par ca nişte uriaşi ce ar căta la ei cu multă mirare şi cu mare milă. Cu toate aceste, întrulocarea lor produce un efect plăcut străinului, şi oraşul întreg, înşirându-se în amfiteatru deasupra frumosului şes al Bahluiului, înformează un tablou original şi minunat cu zidirile sale albe, cu mulţimea sa de acopereminte în fier alb, ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui şi în sfârşit cu tot farmecul unei politii ce are două feţe, una orientală şi alta europenească.

    Alăturarea acestor două caractere deosebite, care dovedeşte atât de mult înrâurirea Europei asupra unei părţi dintre români, partea bogată şi privilegiată, şi lupta necontenită între ideile vechi şi noi nu era nicidecum tipărită pe faţa capitalei noastre cu vro câţiva ani mai în urmă. Atunci ea purta o fizionomie mai mult orientală; însă de când spiritele au început a se dezveli la razele civilizaţiei, o mare prefacere s-a ivit în toate, o schimbare repede s-a săvârşit atât în gusturile, cât şi în obiceiurile acelei mici părţi a societăţii româneşti de care am pomenit. Hainele lungi şi largi au dat rând straielor mai strâmte ale Europei; şlicul s-a închinat dinaintea pălăriei; ciubotele roşii şi galbene au dat pasul încălţămintelor de vax; divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante, şi în urmarea tuturor acestor noutăţi şi a mai multor alte ce s-au introdus cu moda, casele au trebuit negreşit să primească o formă străină şi potrivită cu natura ideilor de astăzi. Ele au început a se supune regulilor proporţiei, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi şi luminoase, cu balcoane desfăţate; au început a ieşi în faţa uliţelor, părăsind fundul ogrăzilor unde se ascundeau mai înainte, a se îngrădi cu ostreţe de lemn sau fier, dărâmând jos zăplazurile şi zidurile acele tari care le dau un aer de cetăţi; au început, într-un cuvânt, a se ridica pe planuri elegante şi plăcute ochilor.

    Aceste zidiri noi formează partea europenească a oraşului. Cât pentru cea orientală, ea este reprezentată prin o mulţime de hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu pereţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestrele mici şi chioare, cu streşinile putrede şi ascuţite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari şi pustii, cu grădinile pline de buruieni sălbatice şi cu ziduri groase primprejur. Cuiburi de buhne, locuinţe de stahii ce te înfiorează şi unde ţi se pare că vezi zăcând câte un matuf gârbov, cu ghigilic pe frunte, cu mătănii în mână şi care hârcâieşte, ocărând necontenit câteva ţigance zdremţeroase ce stau dinaintea lui.

    Mai adaugă la acest tablou câteva clopotniţe rotunde sau cvadrate, fără stil cunoscut, câteva cişmele cu înscrieri greceşti şi turceşti, şi vei avea o idee destul de lămurită despre acea parte a Iaşilor pe care o numesc orientală, neavând alt cuvânt ca să o botez mai bine.

    Acum, amestecă-le pe toate la un loc în închipuirea ta, aruncă-le ca nişte jucării dinaintea ochilor tăi, şi de vei produce un totul neregulat şi neobişnuit, atunci vei dobândi o icoană adevărată a capitalei noastre şi te vei încredinţa că nu este oraş în lume alcătuit de mai multe contrasturi. Iaşii este un teatru curios, decorat cu palaturi şi bordea lipite împreună; actorii lui sunt luxul şi sărăcia; iar comediie ce se joacă în toată ziua pe scena lui poartă deosebite titluri, precum:


    Cine-i mare, îi şi tare; cine-i mic, tot nimic,
    Şlicul şi pălăria, sau idei vechi şi idei noi.


    Un bătrân onorat, care a fost faţă la multe întâmpl[...]n îndelungata lui viaţă, a făcut observarea aceasta: că românul e ca ceara şi că primeşte foarte lesne toate întipăririle ce-i lasă vremea. — Românii, zicea el, se fac turci cu turcii, francezi cu francezii, englezi cu englezii. Ei astăzi poartă fracuri strâmte şi ciripesc bonjour şi bonsoir, pentru că aşa-i moda. În vremea turcilor ei purtau cealmale şi făceau temenele, zicând hojghioldum, safaghioldum. Sub domnii greci ei îşi încărcau capetele cu şlice şi din ţelebimu nu se scoteau. Cine ştie, de-or veni chinezii în ţară, dacă ei nu s-or face mandarini şi dacă nu s-or numi Cing-ching-tung-fo?"

    Această observare m-ar despera asupra caracterului nostru, dacă n-aş şti că ea se atinge numai de o mică parte a societăţii româneşti; căci ţăranii, care, slavă Domnului! alcătuiesc cel mai mare număr, nu şi-au părăsit niciodată obiceiurile, nici limba, nici portul, deşi tristele întâmplări ce au trecut peste ţară au apăsat mai mult asupra lor.

    Cuvintele acele însă ale bătrânului m-au adus a gândi la deosebitele caractere ce au trebuit să aibă Iaşii în urma deosebitelor prefaceri prin care au trecut locuitorii lui şi au trezit în mine dorinţa de a şti ce fizionomie a avut acest oraş în vremea dacilor? Ce schimbare a luat mai în urmă sub stăpânirea romanilor, pe când el se numea Municipium Jassiorum şi care a fost caracterul său original în epoca domnilor pământeni, când era adevărată politie românească, şi mai ales după mutarea scaunului domniei în el din Suceava sub Alexandru-vodă Lăpuşneanul.

    Aş dori, dar nu se poate zice un cântec vechi. Asemene sunt silit să zic şi eu în privirea acelor notiţe. Las dar în seama persoanelor cu răbdare ca să facă cercetări despre ele; cât pentru mine, acum deodată m-oi mulţumi a-ţi arăta Iaşii precum se găseşte în anul 1844.

    Dealul Repedea, care este în faţa Iaşilor, ne va sluji de punct de pornire în călătoria ce întreprindem. Iată-ne dar pe vârful lui, având dinaintea ochilor în depărtare capitala Moldovei, în dreapta şi în stânga munţi acoperiţi de vii îmbelşugate şi sub picioarele noastre şoseaua ce duce spre Galaţi şi care, şerpuind printre livezi vesele pân-în vale, se întinde ca o pânză albă pe şesul Bahluiului şi merge de se pierde în sânul târgului. Priveliştea de aici este una din cele mai frumoase şi mai minunate din ţările noastre, unde sunt atâte privelişti minunate şi frumoase. Nu oi descrie-o însă pentru ca să nu stric impresia ce are a simţi tot călătorul cu închipuire.

    Ne pornim: copacii din toate părţile îmi întind crengile lor încărcate de poame, dar fugarul meu, condeiul, nu mă lasă să mă supun îndemnului ce-mi fac. El a apucat la vale şi fuge ca un fulger, căci dealul Repedea nu poartă în zadar un nume atât de potrivit. Iată că trecem pe dinaintea Socolei, acest parc domnesc împodobit cu un palat elegant de vară, cu drumuri nisipite ce se pierd sub bolte de frunze, ca basinuri, cu mii de flori ce umplu văzduhul de miroase plăcute, şi unde societatea Iaşilor merge de se desfătează la umbra copacilor, gustând dulceaţa serilor de vară şi ascultând simfoniile muzicii militare.

    În faţa acestui parc, în stânga şoselei, zărim Seminariul Socolei, fabrică sfântă de popi, în care mulţime de tineri învaţă a câştiga potcap pentru ca să aibă drept de a scăpa sufletele creştineşti din ghearele mult poznaşului Scaraoţchi de cornorată pomenire.

    Încă câteva sute de pasuri şi am ajuns la sfârşitul văii. Acolo se începe acel vestit şes al Bahluiului ce se întinde cale de mai multe poşte între două şiruri de dealuri, şi care se duce de se uneşte cu şesurile Prutului, pentru ca să coboare împreună pânîn Dunăre. Aici dealurile Repedei şi al Socolei se despart fugind într-o parte şi-n alta; locul se deschide ca un port, şi şoseaua se înaintează în linie dreaptă pân-în oraş.

    Acum ne apropiem de Iaşi, lăsând în stânga valea Nebunei, ce se ascunde cu numeroasele ei livezi din dosul unui deal gol şi prăbuşit, pe a cărui culme se află ruinele Cetăţuiei. Această mică cetate a fost zidită la anul... de Duca Vodă şi s-a împotrivit adeseori năvălirii turcilor şi a tătarilor. Ast[...]nsă ea este o mare risipă, locuită de vro trei călugări greci şi de mai multe alte buhne. Zidurile sale, odinioară atât de puternice, se darmă din zi în zi mai mult sub coasa vremii, şi vântul pustietăţii acum vâjâie prin meterezele lor, care răsunau odată falnic de împuşcăturile voiniceşti. Înlăuntrul ogrăzii vezi un palat cu două rânduri, gol, cu bolţile crăpate, cu uşile şi ferestrele risipite, un schelet de piatră pustiu care îţi umple sufletul de jale; palatul lui Duca Vodă, locaş plin de suveniruri şi pe care călugării l-au prefăcut în hambar. Iatacul doamnei, în care te scobori pe o scară strâmtă cioplită în pietrele pereţilor, acum e plin de ciocălăie de păpuşoi!... Trist efect al nestatorniciei timpului! Tristă pildă a schimbărilor lumeşti!

    Celelalte zidiri ce se găsesc în Cetăţuie sunt toate mai mult sau mai puţin păstrate în întregime. Turnul cvadrat de deasupra porţii poate încă sluji multă vreme de cuşcă clopotelor în lipsa prilejelor de războaie. Biserica, în care sunt portretele lui Duca Vodă şi ale familiei sale, se află încă în bună stare şi merită a fi arătată ca una din cele mai nimerite ce s-au ridicat în Moldova în veacul XVII. Iar din toate, cea mai curioasă şi mai vrednică de însemnat este o bucătărie veche ce se vede aproape de clopotniţă, în dreapta, şi a cărei boltă sprintenă şi alcătuită de trei bolţi elegante, aşezate una asupra alteia, seamănă a fi lucru de vreun geniu al văzduhului, iar nu de om. Pereţii săi pe dinlăuntru sunt negri de fum şi lucesc ca marmura; forma sa este rotundă şi bolta sa e atât de îndrăzneaţă că te miri cum de se ţine în aer şi mai ales cum de s-a luptat cu elementurile, fără a fi biruită nici de apă, nici de focuri, nici de cutremure?


    Un palat domnesc, teatru atâtor mari întâmplări, cade în ruine, când aproape de el o biată bucătărie, fără nici un suvenir istoric, stă încă pe picioare după sute de ani! Ce suget măgulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adânci asupra deşertăciunii măririlor lumeşti pentru filozofi!
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

    La picioarele dealului Cetăţuiei, despre oraş, se văd lucind pe şesul Bahluiului turnurile mănăstirii Frumoasa, acoperite cu fier alb, şi, mai departe, pe un alt lanţ de dealuri, se zăreşte mănăstirea Galata, lângă care se află ruinele palatului Ipsilanti. Aş dori mult să intru în sânul acestor două sfinte locaşuri pentru ca să le vizitez cu amănuntul, dar cadrul acestei scrisori nu mă iartă şi sunt dar silit a trece înainte, neputând altă aduce la cunoştinţa ta, prietene, decât că Galata a fost zidită în suvenirul mahalalei din Ţarigrad, ce poartă acelaşi nume, şi că Frumoasa a fost înzestrată cu un nume atât de cochet de ctitorul ei... nu ştiu pentru ce.

    Este însă un punct în partea şesului Bahluiului ce se întinde dinaintea Frumoasei, pe care nu-l pot trece cu vederea. Acea grămadă mică de pământ slujeşte, în vremea iarmaroacelor, de teatru osândelor de moarte. Pe vârful ei se ridică spânzurătoarea, şi în sânul ei se îngroapă trupurile acelor spânzuraţi. Loc îngrozitor, la care poporul se uită făcându-şi cruce cu frică! Mormânt afurisit şi plin de aducerea-aminte a atâtor fapte neomeneşti! Acea moviliţă se numeşte Movila blestemată. Dar să ne grăbim a ne depărta de o privelişte atât de ticăloasă şi a face în sfârşit intrarea noastră în capitala Moldovei.

    Iată cele întâi case ale mahalalei Socola. Intrăm acum între două şiruri de bordeie ce se întind pe marginile şoselei şi a cărora înfăţişare ticăloasă nu răspunde nicidecum la ideea măreaţă ce câştigasem de oraşul Iaşilor, când îl priveam de pe vârful Repedei. Cele mai multe sunt crâşme proaste ţinute de jidovi zdremţăroşi, şi printre ele de-abia zăreşti câteva locuinţe de români. Aceste se deosebesc prin un aer de cochetărie ce mulţumeşte privirea; pereţii lor sunt văruiţi mai cu multă grijă; uşile, obloanele, stâlpii de lemn care sprijină streaşina sunt frecaţi cu nisip galben şi lucesc vesel de departe; prispa îngustă şi curată te îndeamnă a te odihni pe dânsa, şi perdelele albe ce se arată la ferestre îţi insuflă dorinţa de a intra înlăuntru. Casele românilor sunt mici şi plăcute ca nişte jucării.

    Dar să nu ne grăbim a judeca târgul de pe mahalale. Iaşii seamănă foarte mult cu un boier îmbrăcat în haine scumpe şi înconjurat de ţigani cu zdremţe. Centrul său aşezat pe zarea unui deal este compus de case mari şi frumoase în care domneşte luxul, când dimprotivă mahalalele lui împrăştiate pe coastele acelui deal sunt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă coroană şi picioarele sunt goale!

    Să trecem însă bariera şi, fără a mai cerceta în zadar dacă şanţul ce înconjoară oraşul slujeşte de fortificare, să vedem care va fi obiectul cel mai caracteristic ce ni se va înfăţişa?[...]

    Uliţele lui nu sunt altă decât nişte lungi galerii de contrasturi. Lângă o casă mică şi ticăloasă, unde zăreşti printre geamurile sparte vro duzină de jidovi grămădiţi unii peste alţii şi lucrând într-o atmosferă puturoasă, vezi o magazie mare şi frumoasă cu ferestrele largi şi luminoase, în care strălucesc materii scumpe, bronzuri, cristaluri săpate, juvaeruri de aur, într-un cuvânt, tot felul de lucruri de lux. Aproape de aceasta întâlneşti o crâşmă scârnavă ce pare că vroieşte a fermeca trecătorii prin butelcile mari, pline de rachiu stricat, care stau înşirate pe laiţele de la fereastră; locaş mârşav ce-ţi insuflă dezgust şi în care un jidov zdremţuros speculează patimele rele. Vine pe urmă o băcălie înghesuită de panere cu roşcove, cu masline, cu piperi ş. c. l., în mijlocul cărora şade un grec uns de untdelemn, ce priveşte cu plăcere la fumul ciubucului său, ridicându-se printre căpăţânile de zahăr, printre păpuşile de smochine şi printre măturile spânzurate de bolta dughenei. După dânsa se arată ochilor un şopron de câteva scânduri pârlite, în care străluceşte la para focului figura neagră a unui ţigan fierar. Mii de scânteie zboară împrejurul lui, în vreme ce el bate necontenit cu ciocanul peste ilău şi formează un tablou cât se poate de pitoresc. Mai departe se ridică o cafenea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, de figuri serioase cu bărbi lungi, de capete cu cealmale, care stau împrăştiate pe laiţele de la pereţi. Felegenele de cafea, ciubucele şi narghilelele joacă roluri însemnate în acea sală şi fumul de tutun domneşte în toată nourimea sa. Iată acum o spiţerie nemţească lipită de o tutungerie armenească. Aceasta poartă o fizionomie cu adevărat originală şi se poate numi magazia cea mai deschisă decât toate, fiindcă peretele ei despre uliţă lipseşte mai întreg. Ea este împodobită în faţă-i cu bucaluri mari pline de lulele, de imamele, de tutun; prin lăuntru este ticsită de dulapuri, în care sunt întinse fel de fel de chisele cusute cu fir, tot soiul de mătănii de mărgean sau de chihlimbar şi prin colţuri stau grămezi de ciubuce de cireşi şi de iasomie. Marfa orientală ce se vinde într-însa, aşezarea-i curioasă şi mai ales figura caracteristică a armanului ce trage necontenit ciubuc pe pragul uşii îi dau un aer străin din care un zugrav ar putea face un tablou foarte original.

    Aici un cofetar italian se loveşte de un crâşmar jidov; mai colo un croitor francez se înghionteşte cu un ciubotar neamţ; mai departe o modistă parisiană dă braţul unui ceasornicar sviţer. [...]

    Tablele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, şi mai ales în limba franceză, prelucrată după o nouă ortografie. Aşa, citeşti Pottier în loc de Bottier, Confisseur de Suise, Tailleur d'hommes de Pest, Jouaillier ş. c. l. O singură tablă a cercat a se ţinea de naţionalitate şi sărmana a fost pricina că stăpânul ei era să se ruineze. Ea era scrisă în următorul chip:

    CRÂŞMĂ PENTRU PERSOA-
    NECINSTITE

    Nenimerita transpunere a silabei ne la începutul cuvântului cinstite a oprit multă vreme persoanele ce ştiau carte de a intra într-un loc defăimat prin însăşi marca sa şi crâşmarul s-a văzut silit să şteargă el însuşi acel blestemat ne, pentru ca să nu se şteargă el însuşi de pe faţa pământului. El dar a prefăcut tabla aşa:

    CRÂŞMĂ PENTRU PERSOA
    CINSTITE

    Şi de atunci am aflat că a făcut stare.

    Dar să păşim înainte, lăsând în stânga Podul-lung, care duce la Cerdacul lui Ferenţ1. Acum trecem podul de piatră aruncat asupra Bahluiului, râu poznaş ce se face că curge la picioarele Iaşilor, râu tainic pe care nu-l vezi, dar pe care îl simţi de departe! Un poet de baltă (lighioaie nouă şi necunoscută în istoria naturală) a cântat Bahluiul în următorul chip:


    BAHLUIUL

    Meditare mlăştinoasă

    Adeseori, departe de-a lumii triste valuri,
    Cu pasuri regulate eu măsur al tău pod,
    Bahlui! locaş de broaşte! râu tainic, fără maluri,
    Ce dormi chiar ca un paşă pe patul tău de glod.

    Trecut-au, zic cu jale, a tale negre unde,
    Precum trece poetul cu inima-i de foc.
    Ba n-au trecut, stăpâne, atunci nasu-mi răspunde,
    Eu le simţesc prea bine, căci mă cârnesc din loc!...

    Când luna se iveşte, când soarele apune,
    A tale dulci concerturi îmi place să ascult;
    Îmi place s-aud glasul al broaştelor nebune,
    Deşi al lor prochimen mă asurzeşte mult!

    O! dar, atunci în pieptu-mi simt inima că saltă
    Ca la un glas de frate iubit şi aşteptat,
    Căci gingaşele broaşte sunt dulci poeţi de baltă,
    Precum mulţi poeţi gingaşi sunt broaşte de uscat2.


    Autorul acestei meditări a cântat glodul Bahluiului, şi fiindcă ne aflăm înglodaţi într-un suget atât de bogat, găsesc apropo ca să pomenesc şi eu ceva despre tina ce împodobeşte mai totdeauna uliţele capitalei noastre. Ea merită a fi cunoscută în lume, întocmai ca negurile Londrei, ca colbul Odesei, ca umezeala Parisului, ca vântul înfocat al Neapolii (Sirocco) ş. c. l. Adeseori Iaşii are o privire veneţiană prin uliţele lui prefăcute în canaluri mlăştinoase. De unde tragem următoarea încheiere: că ieşeanul este o fiinţă amfibie care trăieşte jumătate din viaţa lui pe uscat şi care înoată în tină cealaltă jumătate. Viaţă plăcută şi vrednică de dorit! Noi o recomăndăm tuturor iubitorilor de trai molatic.

    Dar văd că m-am adâncit atât de mult în sugetul acesta, încât îmi este cu neputinţă de a mă urni din loc spre a păşi mai înainte. Fugarul meu s-a înglodat pân-în genunchi şi nu mai poate face nici un pas. Te rog dar, prietene, ca să aibi răbdare vro câteva zile, până ce se va mai usca puţin oraşul, şi atunci voi urma cu mulţumire primblarea mea prin Iaşi.


    P. S. Iubite Kogălnicene. — Ani şi ani au trecut de la 1845; mulţime de prefaceri s-au cercat în ţările noastre de atunci; eforiile s-au schimbat pe tot anul; un Minister de Lucrări Publice s-a înfiinţat, dar glodul Iaşilor nu s-a mai uscat! Răbdare; în curând soarta îndurătoare ne va dezgloda şi ţara şi capitala. Pân-atunci însă, vale!


    Calendarul Foaiei săteşti, 1845

    Note

    1. Ferenţ a fost un general ardelean care, în vremea războiului dintre Turcia şi imperiali, veni la 1716 ca să prindă pe Mihail Racoviţă, domnul Moldovei. Însă acesta, ajutat de câteva steaguri moldovene, şi de un buluc de tătari, îl birui pe şesul Bahluiului şi, prinzându-l viu, îi tăie capul. Ferenţ este îngropat peste drum de cerdacul ce-i poartă numele. O cruce mare de piatră, cu o înscriere ce este încă astăzi, povesteşte toată această întâmplare. [V. A.].

    2. Odă către Bahlui. (Nota lui V. Alecsandri.)




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA