| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Plugul1
(Colindă)
Aho, aho, copii argaţi,
Staţi puţin şi nu mânaţi,
Lângă boi v'alăturaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi:
S'a sculat mai an
Bădica Troian2
Ş'a încălicat
Pe-un cal învăţat,
Cu nume de Graur,
Cu şaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât viţa de groasă.
Şi în scări el s'a ridicat,
Peste câmpuri s'a uitat,
Ca s'aleagă un loc curat
De arat şi semănat.
Şi curand s'a apucat
Câmpul neted de arat
În lungiş şi'n curmeziş.
S'a apucat într'o Joi
Cu'n plug cu doi-spre-ce boi,
Boi bourei,
În coadă cudălbei,
În frunte ţintăţei,
Mânaţi, copii: hei, hei!
Ziua toată a lucrat,
Brazda neagră-a răsturnat,
Şi prin brazde-a semănat
Grâu mărunt şi grâu de vară
Dee Domnul să răsară!
Mânaţi, măi: hăi, hăi!
Şi cât lucrul a sfârşit
Iată, mări, s'a stârnit
Un vânt mare pe pământ
Şi ploi multe după vânt.
Pământul de-a răcorit
Şi sămânţa a 'ncolţit.
Mânaţi copii: hăi, hăi!
La luna, la săptămâna,
Îşi umplea cu apă mâna,3
Şi se duse ca să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă.
Şi de-i grâul răsărit.
Şi de-i spicul aurit.
Era 'n spic ca vrabia,
Era 'n pai ca trestia!
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Troian iute s'a întors
Şi din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai năzdrăvan
Cum îi place lui Troian,
Negrul ca corbul,
Iute ca focul
De nu-1 prinde locul,
Cu potcoave de argint,
Ce sunt spornici la fugit.
Mânaţi, copii, hăi, hăi!
El voios a 'ncălecat,
La Teghina a apucat,
Şi oţel a cumpărat,
Ca să facă săceri mari,
Pentru secerători tari,
Şi să facă săceri mici
Pentru copilaşi voinici,
Ş'altele mai mărunţele,
Cu mănunchi de floricele,
Pentru fete tinerele
Şi neveste ocheşele,
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Ş'a strâns fine
Şi vecine,
Şi toţi finii şi vecinii,
Şi vr'o trei babe bătrâne,
Care ştiu rândul la pâine,
Şi pe câmp i-a dus,
Şi pe toţi i-a pus,
La lucrul pământului
În răcoarea vântului.
Mânaţi, copii, hăi, hăi!
Ei cu stânga apuca
Şi cu dreapta săcera,
Şi prin lan înainta,
De părea că înota,
Alţii 'n urma lor lega,
Snopuri nalte aduna
Şi clăi mândre ridica
Ce la soare se usca,
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Apoi carele 'ncărca,
Şi pe toate le căra
Şi girezi nalte dura,
În capul pământului,
În steriţa vântului.
Apoi aria-şi făcea
Şi din grajd mai aducea
Zece epe
Tot sirepe.
Şi de par că le lega
Şi pe toate le măna
Împrejurul parului
De-asupra făţarului
Mănaţi, măi, hăi, hăi!
Iepele mereu fugea,
Funia se tot strângea,
De par iute ajungea!
Şi grâul se treiera,
Şi flăcăii-l vântura,
Dimerlia scutura,
Harabale încărca
Şi la moară le pleca,
Mânaţi, copii, hăi, hăi!
Iară hoaţa cea de moară
Când văzu atâtea cară.
Încărcate cu povară,
Puse coada pe spinare
Si plecă în fuga mare
La cea luncă de scăpare.
Lunca mare,
Frunză. n'are;
Lunca mică,
Frunza-i pică.
Iar morarul, meşter bun,
Zărea moara prin cătun.
Şi-şi lua cojoc miţos
Şi mi-l îmbrăca pe dos.
Şi-şi luă ciocanu 'n brâu
Şi mai luă şi un frâu.
Apoi iute alerga,
Moara cu frâu o lega
Ş'o apuca de călcâiu
De-o punea pe căpătâiu
Şi-i da cu ciocanu 'n şele,
De-o aşeza pe măsele;
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
El o lua de lăptoc
Ş'o da iar în vad, la loc.
Şi turna deasupra 'n coş
Grâu mărunţel de cel roş
Grâul s'aşeza pe vatră.
Şi din coş cădea sub piatră,
De sub piatră în covată
Curgea făină. curată,
Mânaţi, copii, hăi, hăi!
Troian mult se bucura
Zeciuială morii da,
Pe morar îl dăruia,
Apoi călare suia
Şi voios se înturna
Cu flăcăii ce mâna.
Iar boii se opintia
Şi roţile scârţăia.
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Iată mândra jupâneasă,
Dochiana cea frumoasă,
C'auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor,
Scârţâitul carelor;
Şi 'n cămară că mergea,
Şi din cuiu îşi alegea
Sită mare şi cam deasă,
Tot cu pânză de mătasă.
Sufleca ea mânici albe,
Ş'arăta braţele dalbe,
Şi cernea, mări cernea,
Ninsoarea se aşternea.
Pe sus tobele bătea,
Negurile jos cădea.4
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Apoi mama plămădea
Ş'o lăsa până dospea;
Apoi colaci învârtia,
Pe lopată mi-i culca
Şi 'n cuptor îi arunca!
Apoi iară cu lopata
Rumeni îi scotea şi gata.
Atunci ea 'mpărţea vr'o cinci
La flăcăii cei voinici.
Şi 'mpărţia trei colăcei
La copiii mititei,
Iară mândrului bărbat
Îi dădea un sărutat!
Mânaţi, măi, hăi, hăi!
Cum a dat Dumnezeu, an
Holde mândre lui Troian,
Astfel să dea şi la voi,
Ca s'avem parte şi noi.
Să vă fie casa, casă,
Să vă fie masa, masă!
Tot cu mesele întinse
Şi cu feţele aprinse,
Tot cu casele grijite,
Cu buni oaspeţi locuite.
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii.
Mânaţi, măi, hăi. hăi!
De urat, am mai ura
Dar ne-i că vom însera
Pe la curtea dumneavostră,
Departe de casa noastră,
Dumneavoastră aveţi parte
De curţi nalte, luminate,
Văruite, şindrilite,
Şi cu fereşti stecluite.
Noi avem bordee mici,
Bune de plugari voinici,
Văltucite şi lipite
Şi cu stuh acoperite.
Dar câte paie 's la noi
Atâţi bani fie la voi!
De urat am mai ura,
Dar ni-i că vom insera
Şi avem a trece 'n cale
O dumbravă rea din vale,
Unde sunt fete nebune,
Ce asvârlă cu alune
Şi se leagă de feciori,
Ca albinele de flori,
Şi le 'ncurc cărările
Tot cu desmierdările!
Din volumul Poezii populare ale românilor Partea II: Doine şi hore, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.
Note
1. Cea mai însemnată calendă la Romani era calenda anului nou, când se felicitau şi se dăruiau cu prezenturi şi când era obiceiul a se cânta pe la case. De acolo se trage colinda noastră, adică urarea de anul nou şi de crăciun. Colindătorii merg, pe la case, se opresc sub fereşti, încep a zice urarea numită pluguşorul, împreunându-şi cuvintele cu sunet de clopoţei, sau de fiere de plug, sau de un instrument ce-i zic bou şi care consistă într'o sită de piele petrecută cu un fir gros de păr de cal. Tragerea firului prin pielea sitei produce un răget surd ca de bou depărtat.
2. Troian în loc de Traian. Valul lui Traian ce trece tările române este numit Troianul. Asemenea şi ruinele podului de pe Dunăre lângă Turnul Severinului se numesc podul lui Troian.
3. În orice întreprindere fac, fie un drum, fie o speculaţie, fie o căsătorie, fie un război, românii găsesc de bun augur dacă le iese înainte cineva cu un vas plin de apă sau de vin. Ei zic atunci cu mulţumire: Mi-a ieşit cu plin, în plin să-mi meargă. De aceea negreşit Troian îşi umple mâna cu apă când are a se apuca de cules holdele.
Asemenea când iese Crai-nou pe cer, românii îi închină cofiţe pline cu apă sau cu vin şi după ce-i adresează rugămintele lor varsă cofiţele peste cap.
4. Aceste două versuri compun una din cimiliturile obişnuite la şezători.
Când flăcăii şi fetele se adună noaptea la clăci sau la şezători, îşi petrec timpul cu tot soiul de jocuri; unii spun poveşti, alţii propun frânturi de limbă sau cimilituri care nasc hohote de răsună casa. Iată câteva din aceste fraze, numite frânturi de limbă, şi care trebuie zise iute şi de multe ori.
1. Hârb frânt.
Hrib fript.
2. Capra calcă 'n piatră,
Piatra crapă 'n patru
Crape capul capri 'n patru
Cum crapă piatra 'n patru.
3. Veniră aseară oapeţii la noi
Legară caii de coame, de coade, de cuiele podului, etc.
Iată şi câteva cimilituri:
Două merg, două stau
Două duşmănie şi-au. (Soarele şi Luna, focul şi apa)
Pe cea vale nourată
Vine-o fiară 'ncornorată
De meşteri străini lucrată.
Suflet n'are, suflet duce,
De pământ nu se atinge. (corabia)
Roş e, măr nu e,
Pături sunt, plăcintă nu-i. (ceapa)
Limbă dulce sau amară
Grăeşce la răsărit şi s'aude la apus. (scrisoarea)
Am două pietre nestimate,
Încotro le-arunc, acolo se duc. (ochii)
Dai de piatră nu se strică,
Dai în apă se despică. (hârtia)
Cimilică mititică
Nici de Vodă nu-i e frică. (scânteia)
Pe cea gură de vale
Vine-o mătăhală mare,
Cu 5 capete, 4 suflete şi 1oo degete. (mortul dus pe năsălie de patru ciocli)
Oastea unui craiu
Într'un vârf de paiu. (macul)
Jocurile copiilor români sunt foarte diverse; ele se numesc: de-a mijoarca, de-a brăzdiţa, de-a puia-gaia, de-a bastonul, de-a halea-malea, de-a sâta-cumătrei, de-a boul, de-a balanea, de-a dracul, de-a baba-oarba, de-a ţăncuşa, de-a ineluş-învârtecuş. Ei se mai joacă şi în dupi, în ţarc, cu mingea sau cu zmeii.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
