Vasile Alecsandri

Ursita mea

Într-un castel, departe,
Din ceruri avui parte
Să văd un îngerel.

Mult trist era castelul!
Mult vesel îngerelul,
Mult gingaş, tinerel!

Avea cereşti blândeţe,
Pe frunte-i dulci albeţe,
În ochii-i dulce foc,

Ş-o tainică zâmbire,
Ş-un suflet cu iubire,
Ş-o soartă cu noroc.

Eram eu încă june...
Acea scumpă minune
Era ursita mea!

Aşa avui eu parte
Într-un castel, departe,
A mă-ntâlni cu ea.

Într-un palat, pe mare,
Într-un oraş, ce pare
Din valuri răsărit,

Departe de-a mea ţară,
În urmă văzui iară
Ursita ce-am iubit.

Ş-acolo, fără frică,
Pe Mare-Adriatică
Gondola ne-a primblat,

Şi-n leagăn de iubire,
Pierdut în fericire,
Tot sufletul i-am dat!

Pe soare şi pe lună.
Cu mine împreună
A fost ursita mea...

Aşa avui eu parte,
Într-un palat, departe,
A mă iubi cu ea!

Iubitu-ne-am în lume,
Plutind pe-a mării spume,
Călcând pe verde plai,

Şi, lumii dând uitare,
Cu-o lungă sărutare,
Trecut-am lin prin rai,

Dar într-o noapte lină
O palidă lumină
Se stinse în eter,

Şi îngeru-mi cu jale,
Zburând pe-a stelei cale,
Se-ntoarse iar în cer.

Eram atunci pe mare...
În dulcea-i legănare
Muri ursita mea!

Aşa avui eu parte
A sta în veci departe
Ş-a plânge după ea!

1859, Malta