Veronica Micle

La portretul unui poet

Privindu-ţi faţa de farmece plină,
Luci o rază în al meu sin;
Crudă fu însă a ei lumină,
Din peptu-mi scoase un lung suspin!

Dară suspinul ca nălucire
Zbură cu vîntul ce-au adiat;
N-a zburat însă şi-acea simţire
Ce-adînc în suflet l-a deşteptat.

Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adîncă
Cum de să naşte pentru-un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atîta: că eşti poet!