Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Bătaia în armată

În vălmăşagul vieţii de toate zilele, încercăm adeseori decepţii, deziluzii sfâşietoare; mi se pare adeseori că e zadarnică lupta pe care o ducem şi zadarnică truda noastră. Atunci noi cădem în scepticism şi încetăm de a privi cu încredere izbânda viitoare.

Dar sunt minute care ne înviorează, care readuc în inimile noastre entuziasmul de altădată şi ne fac să trăim plini de speranţă, să muncim înainte. Niciodată minutele acestea nu sunt mai puternice, mai hotărâtoare ca atunci când ne găsim în mijlocul dv. Văzându-vă cum aţi venit, în număr aşa de mare, stând în contact cu entuziasmul sincer care vă însufleţeşte, simţim ca un potop de viaţă nouă invadând în sufletele noastre, ca să curăţe toate decepţiile şi tot amarul de care suntem cuprinşi.

Întrunirea de azi, impunătoare cum e, ne dă mai mult curaj decât orice altă împrejurare fericită din viaţă. Priviţi-vă singuri. Vechile partide, acelea care au la îndemână, unele, poliţia, alţii, banii, nu izbutesc niciodată să aibă un public atât de numeros şi, mai ales, atât de simpatic. Aţi văzut alte întruniri? Sala plină de scaune, oratorii opăriţi, bietul public — microscopic şi adus de silă — ascultă cu răceală.

Fără îndoială, s-au schimbat vremile. Evoluţia care s-a săvârşit în întreaga noastră viaţă socială se arată şi în starea morală şi intelectuală.

Dacă nu mai departe decât acum cincizeci de ani ai fi spus boierului tabetliu că în anul mântuirii 1894 n-o să mai meargă de la Bucureşti la Ploieşti cu diligenţa ci cu trenul; că o să bată telegraful de aici la Paris; că o să poată sta acasă şi să audă opera de la Londra cu ajutorul telefonului, tabetliul li-ar fi spus că eşti nebun.

Ei bine, minunea s-a săvârşit, Anticrist s-a arătat pe pământ!

În ordinea politică, acelaşi lucru: odinioară, nu mai departe decât acum cinci-şase ani, noi, socialiştii, eram trataţi de dinamitarzi, petrolişti, farmazoni, câte şi mai câte! lar azi socialistul vine să vorbească în faţa câtorva mii de oameni, şi nici oamenii nu-şi fac cruce, nici Dumnezeu nu-l trăsneşte!

Mai mult, până mai ieri muncitorimea era roabă. Nimeni n-o băga în seamă, ea nu avea nici un soi de drept şi nici un soi de lumină. lar azi, muncitorii vin în întruniri să aplaude, alături cu oameni din clasa de sus; ba mâine ei vor merge să voteze cu toţii, cot la cot cu boierii, căci votul universal nu poate să întârzie.

Neîndoielnic, a venit vremea de apoi.

Dar nu acesta e subiectul cuvântării mele.

E o simplă paranteză, pe care nu puteam să n-o fac înainte de a vă vorbi despre bătaia în armată.

***

Aţi citit desigur şi dumneavoastră că în armată se bate. Ştiţi ca şi noi că aceea ce se petrece în cazărmile noastre e înfiorător. Pentru cele mai mici aşa-numite greşeli de disciplină, pentru fapte care aiurea n-ar avea nici o însemnătate, oamenii sunt insultaţi, umiliţi, bătuţi, torturaţi. Uneori barbaria e împinsă până dincolo de margini, uneori nenorociţii sunt ucişi!

Nu am vreme să insist asupra tuturor sălbăticiilor monstruoase din cazărmi: le ştiţi ca şi mine, şi, ca şi mine, v-aţi simţit înfioraţi când le-aţi aflat.

Dar e firesc să vă întrebaţi: cum se explică atâta mişelie, atâta infamie, atâta cruzime? Cum se face că în cazărmi domneşte altă judecată, altă morală, altă simţire decât aceea pe care o-ntâlnim în mijlocul lumii civile? Cum e cu putinţă ca-n mijlocul civilizaţiei noastre să se petreacă sălbătăcii aşa de crude?

lată atâtea întrebări naturale la care trebuie să răspundem.

Eu cred că, în primul rând, trebuie învinovăţită educaţia cazonă. E o educaţie care nu poate da alte rezultate decât acelea pe care le vedeţi.

Închipuiţi-vă numai: iei pe om de acasă, sănătos, zdravăn, cu mintea întreagă — cel puţin aşa l-a constatat consiliul de recrutare — şi, după şase luni, îndată ce nenorocitul s-a făcut căprar, ia câmpii, începe să creadă că el are dreptul să taie şi să spânzure pe toţi cei ce n-au la mână două galoane de lână şi pe toţi civilii.

Să facem puţin psihologia lui Stan Păpuşă, vârât în cazarmă.

Când l-au luat de acasă, era cu minte, ca noi toţi. L-au dus în miliţie. Îndată au dat ordin să-l tundă cazon — când s-o izbi musca să facă plici! — şi...

— Nu umbla cu plete, leat, că tu eşti melitar, nu eşti ţivil!

Bietul om rabdă, tace şi nu pricepe.

După asta, îi scot hainele lui şi-i dau altele; haine pe care întâlniţi toate culorile: tunică albastră, nasturi galbeni, la mânecă roşu ori verde, fireturi galbene... mă rog, parc-ar fi la bal mascat. Acela care-l îmbracă are grija să-i spună:

— Ai îmbrăcat livreaua statului, leat! De-acuma nu te mai îmbraci ca ţivilii, să te cunoşti că eşti catană!

Stan Păpuşă sufere şi asta şi tot nu pricepe. A doua zi, don căprar vine şi... îl învaţă să umble!

De, omul ştia, că umblase şi pân-atunci, că doar nu era olog. Dar căprarul îi strigă:

— Calcă pă note, leat, că de-aia eşti melitar! Talpa la pământ, răcane, că nu mai eşti ţivil!

„Ce-o mai fi şi asta?" se-ntreabă Stan Păpuşă. Dar, îndată ce vrea să cârtească, don căprar îi strigă, cu un strigăt cazon, bineînjeles:

— Nu răspunde, leat, că eu sunt căprar! Ştii tu ce-i un căprar?

Şi aşa trece zi după zi. Soldatul se scoală după semnal, se îmbracă cazon, calcă pă note, mănâncă pă doua rânduri, salută reglementar, fumează după deciuplină, se culcă numai după orden... În sfârşit, toate alea se fac în armată după anume convenţii, după tiurie.

Mai adăugaji la toate astea vorbele vestite:

— Când ăi întâlni un ţivil pă drum, dă-i cu cotu, să te vadă că eşti melitar!

Mai adăugaţi apoi:

— Supirioru ţi-e şi tată, şi mamă!

Mai adăugaţi faptul că adevăratul militar nu are altă preocupare şi altă grijă decât să avanseze, adică să fie mai mare ca alţii, şi veţi vedea dacă e cu putinţă ca mintea cea mai sănătoasă să poată rezista.

În aşa împrejurări, Stan Păpuşă începe să slăbească la cap după câtva timp, începe să creadă în adevăr că el e altceva decât muritorii de rând. Şi, îndată ce se face căprar, el ia câmpii, el începe să imite pe vechiul don căprar, căci:

— Căpraru e leat cu Dumnezeu!

Atunci începe şi el să toarne la ploton de pedeapsă, cu căţeaua-n spinare, să strige: „Cheamă pă dracu dă la lampă, răcane", să săvârşească toate păcătoşiile şi toate nelegiuirile închipuite şi neînchipuite.

Aceasta e psihologia adevăratului militar, aceasta este educaţia cazonă, care zăpăceşte minţile, care întunecă seninătatea conştiinţei, care face dintr-un om sănătos o fiinţă ridiculă. Căci nu-i puţin lucru să creşti pe un biet muritor cu gândul că el e om superior tuturora, că nimeni nu-i ca el.

Şi ceea ce se petrece de la soldat la căprar urmează înainte până la cel mai înalt grad, toată educaţia militară fiind întemeiată pe principiile ce am arătat. Mai mult, educaţia asta creşte, se dezvoltă în mod uriaş de-a lungul carierei unui militar.

S-ar părea, cetăţeni, că toate astea nu au decât partea ridiculă. E de râs, nu-i aşa?

Ei bine, asta ar fi o mare greşeală. Nu-i o farsă ridiculă aceea ce se petrece în cazarmă. E o farsă odioasă, e o dramă sfâşietor de reală, e cea mai îngrozitoare tragedie omenească, în care victimele se sting sub o imensă durere.

Ştiţi bine că ocna militară, pe care au numit-o cazarmă, e înconjurată cu un zid chinezesc: nici o rază de lumină şi de dreptate nu pătrunde acolo, şi numai rareori străbat până la noi tânguitoarele glasuri ale celor ce sufăr şi pier! Călăii au avut grijă să păzească riguros aceste ocne, deasupra cărora, mai bine decât deasupra iadului, ar trebui înscris versul lui Dante:

Lăsaţi orice speranţă, voi, care intraţi aci!

Ştiţi bine că nenorocitului bătut şi umilit nu i se lasă nici dreptul de a se plânge, dreptul acesta care le era dat şi robilor din vechime. Năpăstuitul trebuie să ceară voie tot de la cel care l-a asuprit, să ceară voie „pe cale ierarhică", altfel, închisoarea e gata, şi e aspru consiliul de război... când e vorba de un inferior nedisciplinat!

Cu toate astea, deşi s-au îngrădit aşa de bine, sunt atâtea barbarii, atâtea cruzimi care au ajuns până la noi, încât ne-ar trebui volume ca să le putem înşira pe toate.

Vă voi aminti numai de una.

Cunoaşteli vestita crimă de la Ştefăneşti, a căreia victimă a fost nenorocitul brigadier Eftimiu. Omul acesta, torturat într-un mod îngrozitor de căpitanul Căliman şi de sergentul-major Georgescu, a murit în urma schingiuirilor suferite. S-a spus că el s-a sinucis! Fie. Dar atunci pentru ce nu s-a făcut o contraanchetă? Pentru ce nu s-a admis autopsia medico-legală cerută de noi? Şi apoi, chiar sinucidere de-ar fi, nu s-a constatat destul de clar că nenorocitul s-a sinucis din cauza barbarelor maltratări?

Eu am fost acolo şi am văzut cadavrul nefericitului. Am să ţin minte întotdeauna ziua ceea tristă de toamnă. Pe covorul de frunze, în pădure, zăcea întins, cu ochii mari deschişi, cu trupul plin de vânătăi, fostul apărător al ţării, ucisul de camarazii superiori!

Eu n-am uitat-o. Şi dacă am adus cu mine impresii de groază şi de milă, nu pot să nu vi le spun dumneavoastră, cetăţeni liberi, singurii judecători în care ne punem toată încrederea!

Am văzut cadavrul nenorocitului aruncat în pădure, să-l bată vântul, să-l mănânce corbii, părăsit şi după moarte, aşa cum cineva nu şi-ar arunca nici un câine la care ar ţine. Şi m-a uimit ticăloşia asasinilor.

Ei bine, cu toată oroarea faptului, rezultatul l-aţi văzut: tribunalul militar, educat şi el în aceleaşi principii cazone, n-a dat sălbaticilor decât o pedeapsă ridiculă, cea mai mică pedeapsă ce se găseşte în cod. Dacă s-ar fi prevăzut un minimum de cinci lei amendă, ar fi acordat acel minim!

Şi să nu credeţi că avem a face cu nişte judecători miloşi în genere. Deloc. Vă aduceli aminte că tot consiliul de război a judecat acum câţiva ani pe un soldat care aruncase cu o piatră într-un maior. Atunci, deşi s-a constatat că soldatul era nebun, judecătorii militari l-au osândit la muncă silnică pe viaţă!

Vedeţi bine deosebirea. De unde vine ea? Ea vine din creşterea militară care falsifică judecata omenească şi face pe „superior" să vadă în inferiorul în grad o fiinţă inferioară, faţă cu care nu merge să fii nici drept, nici uman!

Şi judecata asta cazonă se pune mai presus de legi, de Constituţie, de tot, pentru că e militară, şi atâta ajunge.

De pildă, sunt ţări, cum e Rusia, în care bătaia este prevăzută în lege. Acolo superiorul are dreptul să ordone pedepse corporale. La noi însă s-a schimbat vechea „condică penală ostăşească" în care bătaia era consfinţită. Mai mult, actualul „cod de justiţie militară" pedepseşte pe superiorul care loveşte pe inferior. Şi totuşi, bătaia nu numai că nu s-a desfiinţat de fapt, dar constituie un obicei zilnic.

Bătăuşii sunt deci şi antilegali.

În funcţiunile civile, unde nu există o morală de corp, funcţionarul care nu-şi poate împlini datoriile după cum prescrie legea îşi dă demisia; în armată, nu. Ofiţerul bătăuş ştie bine că legea îl opreşte de a bate, şi totuşi, departe de a-şi da demisia, atunci când vede că nu se poate achita de obligaţii fără să calce legea, el loveşte, brutalizează, torturează.

Ce să mai vă spun de Constituţie? Superiorul, care crede că e „leat cu Dumnezeu", nu vrea să ştie de asemenea moft ţivil. El crede că, o dată ce e militar, soldatul a încetat de a fi cetăţean. Inviolabilitatea persoanei? Astea or fi bune pentru ţivili, dar nu pentru oamenii care îşi au legile, moravurile, tradiţiile şi morala lor aparte!

Şi, dovadă că toate aceste monstruoase barbarii, care pălmuiesc civilizaţia ce ne-am dat, nu sunt cazuri izolate, ci urmările unei doctrine întregi, unui întreg sistem, aveţi cuvintele rostite de apărătorii lui Căliman. Aţi auzit cum căpitanii Lambru, Milicescu — şi alţi Alexandri Machedoni — au afirmat că toţi bat, ca şi cum ar fi voit să ne spună că e un fapt foarte natural.

Nu e vorbă, ei n-aveau nevoie să ne convingă despre asta. Căci chiar în ziua când consiliul de război judeca pe Căliman, într-o cameră de jos a tribunalului militar un soldat gemea de bătăile primite de la un superior. Şi nu se găsea doctor, şi nu se găsea ofiţer de serviciu, ca să trimită pe bietul om la infirmerie, căci de spital nu mai vorbesc: ca să intre acolo un soldat, trebuie un arsenal întreg de forme.

Cunoaşteţi povestea pân la sfârşit? Soldatul a murit peste două zile, iar socialiştii, care divulgă asemenea fapte, sunt nişte trădători de patrie!

Căci tot judecata cazonă, această faimoasă judecată croită pe un anume calapod, încearcă să stabilească legenda idioată că nu mizerabilii şi asasinii sunt ruşinea neamului nostru, ci aceia care descoperă şi înfierează fărădelegile lor!

Se-nţelege, ne pasă prea puţin de părerea sceleraţilor despre noi, pentru că avem credinţa nestrămutată că apărăm o cauză dreaptă, cauza celor mai nenorociţi robi, şi nu câteva fraze neroade, ori câteva ameninţări caraghioase au să ne schimbe convingeri atât de adânci.

Noi ne facem datoria pentru că aşa credem, pentru că aşa simţim, şi ne-o vom face întotdeauna, oricât de mari ar fi jertfele, oricât de serioasă ar fi primejdia!

Viaţa mizerabilă ce se creează soldatului în cazarmă nu putea să nu impresioneze adânc lumea dinafară.

De unde mai-nainte vreme se cânta viaţa de soldat ca o viaţă fericită, pentru că relele îndurate nu se comunicaseră în afară, astăzi tinerii fug de cazarmă cu groază. Cărei cauze credeţi că se datoreşte faptul că nu se mai găsesc candidaţi pentru şcolile militare? Fără îndoială, numai regimului la care e supus elevul, căci tortura există, sub alte forme, şi în şcoala militară.

Şi dacă aşa gândesc cei de la oraş, vă puteţi închipui ce e la ţară. Acolo, cetăţeni, e o adevărată panică atunci când vine vremea sorţilor. Plâng satele de groază şi de milă; convoiul de robi, convoiul de militari, e petrecut ca un alai de mort. Căci fiecare ştie când pleacă, dar nimeni nu ştie de se va întoarce, de nu-i va ieşi în drum un Căliman, care să-i stingă viaţa în pădurea de la Ştefăneşti!

Şi spaima asta de miliţie nu-i nouă, pentru că nu de ieri, nu de azi datează suferinţa celor încazarmaţi. Poporul a-nţeles aşa de bine amarul vieţii militare, el a simţit aşa de greu povara traiului cazon, şi atât de mult l-a îndurerat robia ce se numeşte „tributul de sânge", încât în cântecele lui, în plângerile acestui neam de asupriţi, cătănia e zugrăvită tot aşa de negru ca ciocoimea. Ascultaţi cum cântă poporul:

Cine m-a făcut cătană
Să nu-şi mai dea de pomană;
Că pomană şi-a făcut
Când mi-a pus puşca de gât.
.....................................
Cine-o stârnit „hai la sorţi"
Putrezi-i-ar carnea-n gros
Şi ciolanele pe şes!...
.....................................
Vinde-ţi, maică, boii toţi
Şi mă scoate de la sorli.
Vinde-ţi, maică, ce-i putea
Şi mă scoate din belea!...

lar mama răspunde:

De la sorţi şi de la moarte
Maica nu te poate scoate!

lată poezia sfâşietoare a poporului când e vorba de armată! Negreşit, poeziile astea nu sunt minuni de versificare, poporul nu face artă pentru artă. Dar în rândurile acestea e închegată toată durerea ţărănimii, ai căreia copii sunt daţi celei mai grele dintre robii.

Poporul nu are teorii multe. Dar, fără s-o poată exprima clar, el a-nţeles că armata permanentă e un jug. În toate poeziile poporului se cuprind durerile care-l apasă, şi între aceste dureri armata ocupă un loc de căpetenie.

***

Fără îndoială, este ceva putred în armată, şi acel ceva e armata însăşi. Aşa cum e organizată armata permanentă, ea nu poate naşte decât chinul şi desperarea.

Credeţi oare că acei ce bat şi torturează sunt oameni în faţa cărora trebuie să te închini? Deloc.

Cunoaştem mulţi băieţi, care, neputând face nimic în şcoală, au fost daţi în armată; cunoaştem ucenici, care, nefiind capabili să ramână meseriaşi, şi-au găsit refugiul iarăşi în oştire. Şi toată vermina asta, toţi avortonii şcolilor şi ai meseriilor folositoare, toată mişuna incapabililor şi inutililor, vin, în urmă, să pălmuiască, să umilească, în puterea gradului lor, tot ce neamul nostru are mai sănătos şi mai folositor, pe copiii ţăranului!

Şi ei, care muncesc, care întreţin pe ofiler, care produc şi aurul ce el poartă pe umeri, şi sabia cu care-i loveşte şi hârtia pe care-i scrisă legea lui — robia lor — el trebuie să-şi închidă ochii şi să-şi închidă demnitatea, să-şi reţină ura ce le clocoteşte în piept, durerea care-l zbuciumă... Şi să nu poată lovi pe mizerabil!!

Cum să mi-ţi explici dezertările şi sinuciderile, aceste revolte pasive, aceste manifestări ale desperării soldatului?

Citiţi Monitorul oficial, şi vedeţi cum soldaţii dezertează, cu grămada; citiţi statisticile sinucişilor, şi aflaţi că armata este aceea care produce cel mai mare contingent de morţi silite.

Poate cineva să nu creadă tot ce spunem noi, poate să ni se spună că exagerăm necazurile din armată; dar cifrele vorbesc de la sine, ele zugrăvesc mai bine decât orice discursuri traiul de nesfârşite mizerii al apărătorilor patriei!

Şi când te gândeşti că tot lanţul acesta de chinuri se strânge în numele disciplinei şi al aşa-numitei „onori militare"!

Onoarea militară? Dar credeţi că poate avea onoare un om care loveşte pe un inferior, care torturează fără milă?

Nu, domnilor. Să vă povestesc un singur incident din crima de la Ştefaneşti, pentru ca să vedeţi ce temei trebuie să punem pe onoarea asasinilor.

Câteva zile după ce am istorisit în ziar toată drama înfiorătoare, al căreia trist erou a fost căpitanul Căliman, el a căutat să mă-ntâlnească, pentru ca să-mi spună că nu-i nimic adevărat din tot ce scrisesem.

Se înţelege, i-am răspuns că informaliile mele sunt foarte exacte. Atunci căpitanul Căliman mi-a dat cuvântul lui de onoare că niciodată n-a lovit pe Grigore Eftimiu, pentru că acesta era un căprar foarte înţelegător.

Vă mărturisesc că, deşi aveam amănuntele cele mai precise, şi deşi văzusem cadavrul nenorocitului, am avut un moment de îndoială. Îmi ziceam că un ofiţer, un om în definitiv, nu-şi poate da cuvântul de onoare cu atâta uşurinţă şi având convingerea că minte. A venit procesul. Ei bine, ştiţi ce a spus acolo Căliman? El a declarat că, în adevăr, a bătut pe Grigore Eftimiu, că l-a umplut de sânge! Veţi înlelege cum m-a uimit atunci naivitatea acelei clipe de îndoială.

Ce-ai făcut cu cuvântul tău de onoare, mizerabile torturator? Aceasta este întrebarea pe care trebuia fatal să i-o pun a doua zi.

***

Dar trebuie să trec la o altă parte, asupra căreia iarăşi s-ar putea scrie volume.

Dosarul bătăilor şi torturilor militare e aşa de mare, încât el nu poate fi citat într-o cuvântare. Trebuie însă să nu uite nimeni că dosarul acesta creştezi cu zi şi că începutul lui este începutul armatei permanente.

Ei bine, toate partidele politice care au guvernat peste ţara asta făcut-au ele ceva ca să împiedice bătaia în armată? Nimic, absolut nimic. Ba, mai mult decât atâta, ori de câte ori noi ne-am ridicat să înfierăm pe schingiuitorii soldaţilor, am fost trataţi de trădători ori de doritori de scandaluri. Când publicam crima de la Ştefăneşti, ziarele lor ne spuneau că publicăm romane fanteziste.

Nu e aci locul să explic pe larg pentru ce partidele burgheze s-au arătat întotdeauna partizane ale bătăii în armată, pentru ce ele au tolerat toate cruzimile şi toate sălbăticiile.

Pe scurt, atâta pot spune: că o clasă socială care are nevoie de sprijinul armatei permanente nu poate să nu acorde protecţie şi încurajare şefilor torturatori. Armata se menţine şi cu forţa, şi cu prestigiul. Şi prestigiul acesta e aşa de elastic, încât în virtutea lui s-a ocrotit Anghelescu, Maicanii, şi toţi ceilalţi, cât s-a putut de mult! Cine are idoli trebuie să şi-i îngrijească.

De aceea nici nu trebuie să ne gândim vreodată că politicianii burgheziei au să ia ei singuri măsuri ca să stârpească bătaia în armată. E un lucru pe care nu li-l poţi cere, pe care nu-l pot acorda. Care partid politic, sprijinindu-se pe armată, ar putea lovi în cei ce comandă armata?

***

S-ar părea, după toate acestea, că bătaia fiind inerentă organizaţiei armatei permanente şi, în acelaşi timp, neexistând putinţa ca partidele politice s-o desfiinţeze, ea nu poate să dispară decât o dată cu desfiinţarea armatei permanente.

Ar fi o greşeală de s-ar crede aşa. Şi, de altfel, modul acesta de a judeca chestiunea ar conveni de minune bătăuşilor. Eu am auzit mulţi ofiţeri bătăuşi zicând:

— Suprimaţi armata, dar nu ne vorbiţi de suprimarea bătăii!

Da, este foarte adevărat că educaţia militară a născut pedepsele corporale; da, este foarte adevărat că aceia care au interes să aibă cete gata de a le apăra exploatarea nu pot şterge bătaia din moravurile cazone.

Dar să nu uităm un lucru: aceea ce nici clasele stăpânitoare, nici superiorii militari nu au interesul să facă au tot interesul şi pot s-o săvârşească cetăţenii.

Dacă noi toţi ne-am hotărî să ne facem datoria până la capăt, vă asigur că n-ar trece multă vreme, şi o mulţime de năravuri sălbatice s-ar şterge. Pentru ce n-am duce înainte agitaţia împotriva bătăii în armată? Pentru ce nu ne-am gândi noi singuri la toate mijloacele prin care să facem să înceteze odată aceste barbarii ruşinoase?

Aţi văzut că se înfiinţează atâtea şi atâtea ligi, unele folositoare şi altele nu. Ei bine, de ce, oare, cetăţenii nu ar face o mare ligă contra bătăii în armată? Să ne înlelegem. Nu-i nevoie de o ligă cu statute, cu comitete şi cu tot soiul de forme. Dar să ne hotărâm la o acţie comună.

Să-şi ia fiecare obligaţia de a denunlţa tot ce află asupra torturilor din cazărmi, şi să ne luăm fiecare îndatorirea de a ne susţine în lupta asta, care e o luptă sfântă.

Să nu uitaţi că mai toţi, câţi şi-au luat sarcina de a înfiera sălbătăciile cazone, au căzut ei înşişi victime ale brutalităţilor acestor pahonţi oficiali.

Ce aţi făcut dumneavoastră, cetăţeni liberi? Ce? Aplauze prin întruniri? Ce? Entuziasm care ţine cinci minute? Atâta nu-i de ajuns. Trebuie să învăţăm cu toţii la şcoala jertfei şi să ne facem şi noi solidari când e vorba de apărarea unei cauze ce tuturora ni-i scumpă.

Muncitori! Să nu uitaţi că până ieri eraţi robi cu toţii şi că, graţie luptelor date de părinţii voştri, aţi scăpat de o parte din robie. Aveţi dar datoria de a face jertfe şi pentru robii care au mai rămas, pentru robii din cazarmă, dacă voiţi să lăsaţi urmaşilor voştri o moştenire sfântă!

lar voi, tineri culţi, de ce staţi? Nu vedeţi că balurile mascate, că petrecerile, că viaţa burgheză vă aşteaptă?...

Dacă nu vi-i inima tocită, dacă nu vi-i mintea întunecată de farmecul dulcii destrăbălări, veniţi cu noi, luptaţi pentru cei ce sunt dezmoşteniţi, pentru cei ce zac în întuneric şi în robie!

Adevăraţii eroi în luptă nu suntem noi, care ţinem discursurile şi scriem articolele. Noi avem partea noastră de glorie egoistă în toate astea. Dar eroii cei mari sunt acei ce luptă şi pier necunoscuţi.

Ca zidarul care pune temelia casei şi nu ştie dacă-i va vedea sfârşitul, şi nu ştie dacă mai sus nu se va rupe schela, şi nu ştie dacă în toată casa asta va găsi un colţ unde să-şi adăpostească bătrâneţile, dar care totuşi munceşte fără preget, aşa pentru cauzele mari trebuie să muncim cu toţii, nu cu gândul la succes, dar la datorie. Căci adevăraţii viteji nu sunt întotdeauna cei ce înfig steagul în redută, ci acei care au căzut necunoscuţi, dar au format puntea de cadavre peste care şirurile din urmă au ajuns la victorie!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA