Editura Global Info / Literatură

Cezar Bolliac

Cîntec oltenesc

Leleo muică, rîndurica
Nu mai poate, mitutica,
Că-i frumoasă dimineaţă,
Roua-i nasturi pe verdeaţă
Şi Zorilă-n răsărit
Joacă-n cîmpul aurit.
Plec, mă duc la d-ăi ciocoi
Ce-şi bat joc şi-şi rîd de noi.

Leleo muică, leleo Doamne!
Prunculeţii-mi mor de foame.
Mor în Ţara Românească
Cea avută, cea cerească!
Codrul mîndru c-a-nverzit,
Frunza mi l-a-mpodobit;
Mă duc să pîndesc ciocoi,
Că prea mult îşi rîd de noi.

Ce folos d-aşa cîmpie,
De a ţării avuţie,
C-aduc aurul cu sacii,
Dacă parte n-au săracii!
Că din holda ce muncesc
Nici un bob nu folosesc;
Muncesc tot pentru ciocoi.
Copilaşii îmi stau goi.

N-au cămaşe, n-au mîncare,
Că şi biata mă-sa n-are.
N-are-a toarce, n-are-a ţese,
Şi din trenţe nu mai iese.
Că plătesc, plătesc, plătesc
Şi nu mai mă răfuiesc.
Tot e-n plată la ciocoi,
Lumea nu e pentru noi.

Într-o zi ne-a cere doare
Plată p-aer şi pe soare.
Că cer vamă şi chirie
Şi p-a fiarei vizunie.
Plătesc locul de bordei
Şi n-am nici mălai de mei.
O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,
Ce-am fi oar’ de vină noi!

Anul tot în lucrul vostru,
N-avem timpuleţ al nostru.
P-o oiţă cereţi plată,
Fiindcă paşte, fiindcă fată.
Găini cereţi să vă dăm;
De n-avem, să cumpărăm.
Mai iertaţi-ne, ciocoi,
C-abia pielea e pe noi.

Pînă cînd să dăm în vară,
Doi copii îmi degerară;
Că-i coliba dărîmată,
Cerga d-arendaş luată.
De gîteaje am sfîrşit,
Şi ciocoiul le-a scumpit.
O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,
Ce ne frigeţi, vai de noi!

Că plătesc şi pentru vatră,
Pentr-un căpătîi de piatră,
Pentru tot ce e sub soare;
C-a zis Crist, că daca moare
Ăl d-a fost mai necăjit,
El e-n cer mai fericit.
Mai daţi cer pe la ciocoi
Şi pămînt la d-alde noi.

Cristuleţe, mai ia-ţi cerul,
Că ne rebegeşte gerul.
Ia-ţi şi cerul şi cuvîntul,
Şi mai lasă-ne pămîntul.
Dă-mi cît poci măcar a sta,
Capul a mi-l rezima.
Mai du-n cer şi d-ăi ciocoi
Şi mai iartă-ne pe noi.

Leleo muică, dac-aş prinde
Hoţomani d-ăi de ne vinde,
Hoţomani de la biserici,
D-ăi ce ne tot fac la predici,
Să le spui ce-a zis Cristos
Pe cînd mi-ţi umbla pe jos
Şi da lumea la ciocoi
Ş-oprea cerul pentru noi!

Leleo muică, cucul cîntă!
Vară verde, vară sfîntă,
Codrului că plete-i creşte,
Pe voinic că mi-ţi umbreşte.
Umbra-i deasă-n cărpeniş,
Să m-aşez la un cotiş,
Să pîndesc la d-ăi ciocoi,
Că prea sunt spurcaţi cu noi!

Leleo muică, măiculiţă,
Ia dă-mi toanta puşculiţă,
Că de an n-am mai cătat-o
Şi rugin-a fi mîncat-o;
Că de an n-am dat cu ea,
Ş-asta-i toat-averea mea.
Că mă duc la d-ăi ciocoi
Ce-şi bat joc şi-şi rîd de noi.

Puşcă lungă ghintuită,
Din războaie dobîndită,
Moştenire de la tica,
Tica ce nu ştia frica.
Că intra în cîrjalîi
Şi da groază-n pazvantlîi.
Tata n-avea plug şi boi,
Se hrănea de la ciocoi.

Poterile şi catane
Îi zicea tot căpitane.
Cînd răcnea, scotea văpaie;
Nu-i sta nimeni în bătaie;
El mi-a zis cînd a murit:
„Te-am crescut şi te-am iubit
Pun’te-n pîndă la ciocoi,
Că ei nu sunt fraţi cu noi.”

Leleo muică, cucul cîntă,
Voinic codrul s-avîntă;
Frunza-i verde şi curată,
Parcă-mi văz nevasta fată.
Dar mă duc voinic şi viu
Şi nu ştiu d-o să mai viu,
C-oţomanii de ciocoi
Or fi poteri dupe noi.

Că ei fur în ziua mare
În Divan, în Adunare,
Fără frică de robie,
De bătaie, puşcărie;
Căci ei sunt privileghiaţi
Şi de prăvili apăraţi;
Brasle rele de ciocoi
Ce sug sîngele din noi.

Cînd pleca în haiducie,
Copilaşii şi soţie,
Cu bătrîna lor bunică,
Îl ţinea plîngînd de frică.
El pe toţi îi săruta,
Flinta-n umăr ş-arunca,
Şi, luînd-o spre Vulcan,
Zicea-n frunză pe Jian.

Paris, 1857

TE-AR MAI PUTEA INTERESA