Dumitru Iacobescu

Nocturna ultimei nopţi

Fotolii largi, penumbră gri, frig umed, şi puţin
Parfum de roze albe în declin...

Iar noi tăcem:
În jurul nostru liniştea suspină
Mai senzitivă ca o violină,
Şi fiecare vorbă ce am spune
Ar rupe armonia unei strune.

În gesturile tale mă cufund,
În gesturile tale ce ascund
Ceva convalescent sau muribund

Penumbră gri, frig umed — şi tîrziu
Au leşinat molatec trandafirii,
Iar în oglinzile destăinuirii
S-a reflectat imensul tău pustiu.

Şi totuşi,
Ce dulce-i să priveşti cum liniştit
Pluteşte-ntre pustiu şi infinit
O lună roasă, tristă, demodată
în care doarme stinsul altădată.