Gheorghe Peşacov

Jălirea necuviincioasei morţi a heroului Românimei

Ceriule! Cum nu ţi-e milă.
De lasă să piară cu silă
Un luciafăr luminos,
Ce până să nu răsară,
Spre apus îl mână iară
Un nor prea întunecos!

Şi d-erea ca să apuie
Norilor să se supuie,
Pentru ce, dar, s-a ivit?
Pentru ce iar să se-ntingă
Spre apus, şi să se stingă
Plângând totul c-a perit?

Pentru ce, spre scăpătare
Să alerge aşa tare,
La răsărit fiind ajuns?
De ce numai să lucească
Şi îndată să lipsească,
Să rămâie-n veci ascuns?

De ce raze luminoase,
Cu ziori prea mult frumoase,
Orizontului a-ntins?
Când era să nu rămâie,
Ci apusului să-l mâie
Un nour negru, ce l-a atins?

Mai pe urmă, cu ce vorbă
Ast pahar, vai, el să-l soarbă,
Şi să fie hotărât
Aşa-n vreme prea puţină,
Să lipseasc-a lui lumină
Şi să piară amărât?

Ah, stihiilor în fire!
Ce prea rea nenorocire
Ce teatru prea ciudat!
Văz ca zioă-n miaza zilei,
Tot pământul României
Peste tot întunecat!

A pierit acea duioasă
Stea a lui prea luminoasă
Ce era a-i lumina,
Carea cu putere mare
Dedea nouă însuflare
Oricui i se închina!

Vai! Pesemne reaoa soartă,
Ce în veac tot pizmă poartă,
A voit adevărat
Ca în lume să arate
A sa mare nedreptate,
Ea, printr-îns-învederat! ...

1821, august 15