Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Monumentul

Patruzeci de ani Costache Constandache a stăpînit oraşul. El era conservator, însă asta n-avea nici o însemnătate. Putea foarte bine să fie liberal, conservator-democrat sau, mai pe urmă, averescan, ţărănist, socialist or comunist; nu ar fi avut nici o însemnătate. Oricine s-ar fi întîmplat la guvern, Costache Constandache era sigur de voturile concetăţenilor săi. S-au străduit unii şi alţii să-l doboare, s-au încercat ingerinţe asupra oraşului şi mai cu seamă asupra mahalalelor. Mofturi. Cînd veneau alegerile, conul Costache Constandache ieşea cu o cumplită majoritate, în ciuda tuturor suveicilor şi tuturor crucilor trase cu creta pe spatele votanţilor suspecţi. Iar pe vremea comisiilor interimare, un om nu mai da pe la primărie. Se lipseau cetăţenii de dreptele lor cereri, însă fără Costache Constandache nu vreau să lucreze. Şi cu tot aparatul lor poliţienesc, cu toţi bătăuşii tocmiţi special de la Bucureşti, uzurpatorii abia de îndrăzneau să facă vizite electorale pe la marginea oraşului. Bătăuşii speciali înfundau în acele vremuri de frămîntare — snopiţi! — spitalele; iar aparatul poliţienesc lucra cu mînă moale; ştia doar ce-l aşteaptă după alegeri.

Drept aceea se operau mutări tocmai hăt la cellalt colţ de ţară; dar chiar şi funcţionarii nou-veniţi, după două zile de răţoieli sterpe, o lăsau domol. Le intra numaidecît frica la oase, aşa cum ar intra frigurile lîngă bălţile putrezite sau reumatismele în cetăţile posomorite şi ceţoase.

Asta se cheamă să ai o popularitate. Iar conul Costache Constandache se făcuse iubit prin nenumăratele foloase pe care le făcuse oraşului. Uzină electrică, baie comunală, grădină publică, pavaj, hală, cinematograf comunal, serviciu de pompieri, de gunoi, canalizare, dric elegant cu două clase (clasa I cînd i se puneau patru cai, clasa a Il-a, numai cu doi). Pe urmă, nimeni nu făcea apel la primărie fără ca să fie satisfăcut. Lumea mai bogată: ca să se mai amîne sau chiar să se lase uitată vreo expropriere pentru aliniatul străzilor, ca să se mai puie un felinar în dreptul porţei cutăruia, ca să se mai dea vreo cîţiva oameni de la primărie pentru ridicatul vreunui grajd sau pentru vreun prăşit la vie, ori pe Uliţa Mare să fie doi sergenţi, dintre care unul să stea mai mult în faţa casei lui conu Ionică Mitran, al doilea om bogat şi popular al tîrgului după conu Costache Constandache şi care deci putea deveni de temut. Totul se făcea. Conul Costache împăca pe toată lumea. Avea meşteşugul, arta, arta asta, cum spunea domnul Ionică Mitran.

— Mă credeţi, domnilor, că eu n-aş fi în stare să fac aşa ceva, declara dînsul cu modestă convingere. Iacă, vă spun eu, cu mine s-ar lua toţi cu mîinile de păr…

Pe cînd conul Costache Constandache avea pentru toţi un zîmbet, o privire limpede şi binevoitoare, o vorbă domoală de încurajare.

— Lasă, mă, că se face. Las’ pe mine…

Ei, poate că nu se făcea tocmai-tocmai precum dorea cel cu nevoia. Dar cu ceva tot se alegea.

Barem cu lumea cea măruntă şi necăjită conul Costache Constandache era o comoară. Îi răzbea în porumbi toamna, în lemne iarna şi chiar în bani vara. Dar cu ce-i cîştiga pe toţi erau lemnele. Lemnele primăriei. Zadarnic ţipau (cine? veneticii: un fost ajutor de judecător rămas pe-aci avocat, nişte colegi de-ai acestuia, dornici de a pune mîna pe visteria comunei, cîţiva profesoraşi pripăşiţi de pe-aiurea), zadarnic se văicăreau indivizii ăştia suspecţi care treceau în toate partidele, ca să apuce comisiile interimare, că fondurile comunei au secat, că pădurile comunei sînt aproape tăiate, că datoriile comunei au crescut de bate falimentul la uşă.

Conul Costache Constandache surîdea cu superioritate. Pentru că dezmeticii ăştia de opoziţionişti mai făgăduiau, întru restabilirea situaţiei, că vor îngriji ca perceperea impozitelor comunale să se facă fără excepţie, iar rămăşiţele să fie strînse fără răgaz.

Rămăşiţe de cînd? De nu se mai ţine minte. Conu Costache Constandache surîdea către conu Mitran şi prietenii săi:

— Aţi văzut, mă, ce proşti sînt? Nici nu ştiu să facă politică.

Şi cu adevărat, cînd cel dintîi guvern nou făcu loc uzurpătorilor în primărie, se pomeniră bieţii oameni cu tot felul de fiţuici galbene şi verzi, în care se scria cît are să plătească fiecare pentru noua stăpînire.

— Proşti sunt, mă, făcea conu Costache cu veşnicul lui surîs.

E drept că şleahta adversă băgase de seamă că a făcut-o de oaie cu ţidulele casieriei, şi pentru prilejul viitor şi-au făgăduit să fie mai abili. Dar oamenii ştiau acum ce-i aşteaptă. Căci drept răspuns la toate discursurile înverşunate ale lor, prin care înfierau „abuzurile” conului Costache, acesta se mulţumea să răspundă placid din uşa cafenelei:

— De, mă, i-auzi, c-am făcut eu abuzuri cu voi,.. Spuneţi voi dacă ştiu ăştia ce trăncănesc…

Sau:

— Bă, v-au mai trimes ăştia ţidule înainte de alegeri?

— Nu ne-au mai trimes, coane Costache…

— E… zice că sunt şmecheri… aşteaptă acum să treacă alegerile…

— Lasă să aştepte, coane Costache, rînjea cu înţeles poporul.

„…Cu o primărie aşa bogată în venituri putem să facem şi noi dărnicii… dar nu risipă şi jaf!” strigau cu vehemenţă vrăşmaşii lui conu Costache.

Dar alegătorii ştiau ei ce fel de daruri galbene şi verzi o să primească. Iar tîrgul cel mare al Rădăşenilor era într-adevăr unul din cele mai bogate ale ţării acesteia blagoslovite de Dumnezeu. Veniturile lui erau nesecate. Şi dacă pădurile lui dăduseră de sfîrşit, în schimb cele în care securea intrase acum treizeci şi douăzeci şi cinci, ba chiar şi douăzeci de ani, se făcuseră din nou numai bune de tăiat. Dar de lipsa lemnelor putea fi vorba cînd atîta bănet intra în casa comunei de la prăvăliile date cu chirie la ovrei, de la locurile din vale, date în parte la oameni, de la oboarele vestite, ce se ţineau săptămînal în tîrg şi unde ţăranii din împrejurimi erau jecmăniţi în lege, în sfîrşit, de la atîtea taxe, lumină, apă, gunoi, prestaţie, firmă şi cîte şi mai cîte? Pentru că minţeau cei care susţineau că domnu primar închide dinadins ochii la încasarea dăjdiiior. Închidea, desigur, cînd era vorba de familiile grele ale celor 4000 de înscrişi în listele electorale. Dar ia să fi poftit să nu fi fost înscris în listele electorale? Or să te fi simţit că ai trecut de partea veneticilor? ca-ţi arăta dumnealui atunci cum se îngrijeşte un bun edil de veniturile gospodăriei ce i-a fost încredinţată.

Încît, ca o vrednică răsplată şi ca o dovadă de adîncă recunoştinţă, către al patruzecele an al părinteştii lui oblăduiri, cei patru mii de păstoriţi hotărîră să-i ridice un binemeritat monument. Ideea porni tot de la dezinteresatul şi lipsitul de invidie conu Ionică Mitran, puţină vreme după ce consiliul comunal se pronunţă în chestia cu licitaţia noului motor al uzinei electrice. Pentru că domnul primar fusese de părere să se adopte între cele douăzeci şi trei de oferte, pe acea apărată cu multă căldură şi convingere de conu Mitran, şi chiar convinse şi consiliul că acum e rîndul să fie luat în considerare sfatul prietenului său (deşi unul din consilieri protesta vehement, încercînd zadarnic să probeze că s-a greşit rîndul). Dragostea îndreptăţitului se revărsă asupra conului Costache cum nu se mai văzuse niciodată. Mai ales că pînă şi consilierul recalcitrant fusese repede redus la tăcere cu minunatele perspective pe care verva domnului primar ştia să le desfăşoare dinaintea ochilor bunilor prieteni şi cetăţenilor săi.

— Omul ăsta e o comoară! răgise de mai multe ori, aprins de înduioşeli subite, conu Mitran. Omul ăsta e providenţa oraşului! Omul ăsta merită un monument!

— Omul ăsta merită un monument!

Acesta a fost strigătul hotărîtor, care s-a înfipt întîi ca o revelaţie, pe urmă din ce în ce mai adînc, ca o obsesie, şi apoi ca un imperativ în minţile rădăşenenilor.

„Monument. Monument. Monumentul lui conu Costache. Se face monument lui conu Costache!

Să dăm toţi, fraţilor, mînă de la mînă pentru monumentul lui conu Costache Constandache. Cît de puţin, dar să dăm toţi pentru monumentul acestui mare om, acestui mare binefăcător al comunei. Restul se completează de la primărie!”

Monumentul lui conu Costache Constandache se ridică falnic în mijlocul oraşului. În grădina publică din centrul oraşului. În dreapta e monumentul lui Alexandru Lahovary, ridicat de conu Costache încă din primele timpuri ale carierei lui politice. În stînga e monumentul rădăşenenilor căzuţi pentru ţara lor în războiul cel mare. La mijloc, locul era rezervat încă de pe cînd trăia regele Caro! I.

— Înţelegi că nu se cade să ridici monumente oamenilor care sunt încă în viaţă, fie ei chiar regi? spunea conu Costache Constandache.

Dar după moartea regelui Carol, evenimentele se înghesuiră, şi monumentul din dreapta o luă înaintea celui din mijloc. Însă asupra locului din mijloc părerile conului Costache se schimbaseră.

— Aici e locul lui Ferdinand cel Leal. Însă, înţelegi, nu se cade să ridici monumente oamenilor care sunt în viaţă, fie ei chiar regi.

Cînd conul Costache Constandache află ce puseseră de gînd concetăţenii săi cu locul din mijloc, se făcu roşu ca sfecla, dar nu se putu şti din primele clipe dacă de mînie sau de plăcere. Aşa că trebui să intervină cu toată autoritatea de care dispunea şi cu toată prietenia domnul Ionică Mitran, ca roşeaţa de pe bucile dolofane ale lui conu Costache să fie numai de plăcere.

În schimb, vorbele lui fură numai de ocară.

— Cum se poate… Ăla e loc pentru regi… nu pentru un nemernic ca mine…

— Lasă, că avem noi destul loc şi pentru regi… Îl potoli conu Mitran. Ce, grădina are numai lungime? Are şi lăţime, nu?… Iar lăţimea e cît lungimea aproape… Aşa că unde scrie că încap acolo numai trei statui? O să fii dumneata la mijloc, şi-o să te punem cu faţa la Olt, aşa că o să ai acum în faţă pe Alexandru Lahovary, în spate eroii, la dreapta pe regele Ferdinand şi la stînga pe Carol…

— Nu, nu primesc, se arătă îndîrjit conu Costache. Nu primesc.

— Ştiu care e motivul, replică Ionică Mitran. Pentru că eşti în viaţă…

— Şi ăsta! aprobă conu Costache. Dar mai e şi altul, cu mult mai puternic…

Asistenţa respiră uşurată. De argumentul ăsta se speriase ea, pentru că-l ştia bine pregătit pe conu Costache în susţinerea lui.

— Atunci, care, coane Costache?

— Să mă puneţi pe mine la dreapta ori la stînga! strigă cu energie conu Costache… Nu admit, răcni el cu umilinţă, să stau la mijloc, între regi. Dacă puneţi pe regele Carol la mijloc, pe Ferdinand la dreapta şi pe mine la stînga, ar mai merge… Nu… Nici aşa… regele Carol să nu fie cu faţa spre Olt, să fie cu faţa spre oraş… Aşa da, primesc… Aşa ar veni Lahovary în dreapta, eroii în stînga, Ferdinand în faţă şi eu umilul vostru servitor la spate…

Cei de faţă rămaseră muţi de admiraţie dinaintea acestei severe atitudini… Numai conu Ionică şopti la urechea celui ce-şi apăra cu atîta vehemenţă modestia:

— Rămîi la mijloc şi nu duce grijă de regi… că peste o sută de ani, dac-o mai putea oraşu ăsta să ridice vreun monument… Însă nu te lăsa şi dă-i înainte cu gura… E foarte onorabil din partea dumitale… că noi facem tot ce ştim…

Şi cu toate protestările energice ale lui conu Costache, monumentul fu ridicat în mijlocul grădinii publice, pe locul destinat regilor. Dar abia acum putu el să se convingă că rostise odinioară o vorbă cu adevărat mare: Nu se ridică monumente oamenilor în viaţă. La cîteva zile după ce obrazu-i modest suferi cu abnegaţie ploaia de laude pe care i le aduse iniţiatorii mîndrei sale statui, conu Costache căzu la pat.

Fu o boală lungă, mai degrabă o sleire progresivă a tuturor puterilor, pc care le istovise încetul cu încetul în atîta huzur şi-n atîtea călătorii. Şi ca o culme a pedepsei pentru toate cele făcute cu voie sau fără voie, Dumnezeu îi păstră numai minţile. I le păstră intacte, încă şi mai luminoase decît se bucurase de ele toată viaţa, ca să vadă întreagă, grozava lui năruire.

Pentru că îndată ce scăpă frînele primăriei, locţiitorul, conu Ionică Mitran, nu mai fu în stare să stăpînească turbatul galop spre dezastru. Veneticii ridicară capul. Ochi de ură răzbătură din ascunse unghere. Strigăte de mînie izbucniră. Huiet şi urlet începu să crească. Şi, curios, tocmai acum cei care erau gata pînă mai deunăzi să ia parul de dragul lui conu Costache şi împotriva duşmanilor lui, de astă dată tăcură cu toţii şi aşteptară.

— Vezi, nene Costache, ce va să zică poporul… canalia… E ca şarpele…

— Era şi timpul, Ionică, grăi slab şi înţelept conu Costache. Îmi pare tare rău de voi că n-aţi apucat să duceţi şi voi comuna asta în spate patruzeci de ani încheiaţi, ca mine… Dar întrucît mă priveşte, eu mi-am terminat cariera…

Comisii peste comisii veniră, trimese de stăpînire. Verificări peste verificări se făcură. Dar dintru început fu greu să se vadă pînă-n fundul relelor. Dimpotrivă. La prima ochire părea totul bun şi la locul lui. Unii mai buni de văz crezură c-au descoperit mare lucru, însă însoţitorii lor, care apucaseră de spuseseră într-alt fel, îi combătură cu toată înverşunarea. Pentru că deasupra tuturor metehnelor sufleteşti stăpîneşte atotputernic amorul propriu.

Se petrecură lucruri de tot hazul. Verificatorii începură să se acuze unii pe alţii. Depuseră rapoarte în doi peri şi plecară fără să fi stabilit ceva precis, spre marea bucurie a lui Ionică Mitran.

— Cei mai mulţi au fost de partea noastră, coane Costache.

— Ce dobitoci! rosti domnul Costache Constandache. Dar pentru că Ionică se uita la el nespus de curios, se grăbi să adauge: Asta, între noi, ştii… Tu însă bate toba înainte şi dă-le dreptate celor care ne-au apărat… Bate-ţi joc cu străşnicie de veneticii care i-au chemat… Însă tare mă tem, măi Ionică dragă, că de data asta nu se mai prinde…

— Ne descurajezi, nene Costache…

— Asta între noi, Ionică…

Dar veneticii nu se lăsară. Noi comisii veniră, noi expertize. De astă dată oameni de socoteli, aleşi pe sprinceană. Zadarnic ţipa conu Ionică Mitran că sunt oamenii veneticilor. Vulgul tăcea şi asculta. Iar ca dintr-o cutie de scamator, potlogăriile ieşeau la iveală, care mai de care mai gogonată şi mai ţipătoare.

— Ce ne facem, coane Costache?

— Mi se rupe inima de voi, dragă Ionică, dar întrucît mă priveşte, mi-am încheiat cariera… Mi-ar fi părut bine s-o fi încheiat mai demult şi să văd pe dobitocii ăştia dîndu-mă în tarbacă, he, he, încă pe cînd picioarele mi-ar fi fost zdravene de drum. Aveam eu ceva pus deoparte, şi aşa de bine ferit, că n-ar fi zărit acolo nici ochi de şarpe. Însă aşa a fost să fie… Multe păcate avem şi noi oamenii, dar şi multe fapte bune am mai făcut unora şi altora, încît a zis bunul Dumnezeu: „Lasă-l pe Costache aci unde l-am pus din greşală, pînă la sfîrşitul vieţii. Acuma, dacă s-a făcut, s-a făcut…” Şi după ce zîmbi mulţumit şi senin florilor din tavan, continuă, cu glasu-i stins şi liniştit: Cum îţi spui, doar de voi îmi pare rău. Mai era destul acolo ca să huzuriţi şi voi pînă la apusul vieţii. Pot spune eu că nu mor liniştit, cînd, cu toate înjurăturile acestora, acum, în pragul veşniciei, am trăit o viaţă întreagă respectat şi onorat de toată lumea? Şi care poate fi acela din toţi bandiţii ăştia ce-mi vin şi-mi urlă la ferestre că i-am înşelat căruia să nu-i fi făcut bine? E… dar nu pui la inimă, mă Mitrane… Aşa e lumea… n-o s-o schimb eu… şi tocmai acum…

Şi iar sta şi iar se mai gîndea conu Costache.

— He, lasă-i pe dumnealor… Eu, cum, cum o făceam, o duceam bine cu toţii… Şi eu… şi ei… Că ar fi fost păcat, mă, dacă aveai de unde, să nu trăieşti bine… Acum să-i vedem ce-or să le facă veneticii… Or să strîngă curelele şi or să înece primăria în bănet (dacă nu şi-or băga mîinile şi ei, prosteşte, că nu ştiu cum să şi le bage…). Dar să zicem că sunt oameni de treabă şi de bună-credinţă… Unde or să ajungă? Primăria se va face de aur, şi toţi pîrliţii ăştia or să crape de foame… Primăria va sta cu pîntecul veşnic umflat de aur; tocmai ea, căreia nu-i foame, nici sete…

Conul Ionică Mitran pleca întins, luminat de aceste adevăruri. Dar el nu prea ştia să le lămurească, aşa cum le primea, mulţimii. De aceea, după ce le îngăima încurcat p-ici, pe colo, fuga înapoi la conu Costache, să le mai dea un polei, nou, aşa cum numai el ştia să le lustruiască.

Dar conu Costache îl oprea:

— Fii pe pace, Ionică. Nu mai foloseşte la nimic, nici o frămîntare. Totul e degeaba… Am impresia… ce vorbesc… sunt sigur c-am pierdut partida… Vouă nu-mi rămîne decît să vă dau un sfat părintesc, cum părinteşte v-am condus toată viaţa mea. Stîngeţi-vă toţi şi tăgăduiţi cu înverşunare; şi unde s-o găsi spărtură, daţi vina pe mine… Vă dezleg pe toţi… Aruncaţi jos din spate dragostea ce-mi purtaţi… Vă dezleg, ai auzit? Pe unul să nu-l mai aud că-mi ia apărarea… Aruncaţi totul pe mine… şi eu vă voi apăra pe toţi, luînd tot ce-or găsi ei rău acolo asupra mea…

Aşa grăi conul Costache Constandache, şi un luciu nou pîlpîi în ochii lui obosiţi şi sticloşi; luciul abnegaţiei şi al sacrificiului. Iar bunii lui tovarăşi plînseră amarnic de jertfa lui nebunească şi-l ascultară. Iar mai vîrtos plînseră cei care luaseră mai înaintea sfatului, pe ascuns şi prin şoaptă.

Cînd toate vinile pămîntului căzură asupra lui conu Costache şi cînd acesta luă asupra lui totul, vulgul profan n-a putut desprinde, cum de altminteri era şi de aşteptat măreţia gestului. El se nărui tot pe casa lui conu Costache, gata s-o dărîme din temelii şi s-o facă una cu pămîntul. Conu Costache ar fi zîmbit prieteneşte primei cărămizi care i-ar fi căzut în cap. La şaptezeci şi ceva de ani…

Dar casa lui conu Costache, mai ales de cînd începură mărturisirile, era acum ca şi ferecată. Aşa bolnav cum era, cu picioarele de gelatină, era cu neputinţă să-l mute în altă parte; în schimb, numărul sentinelelor din jurul casei lui era destul de impozant ca să ţie mulţimea în respect.

Aşa că aceasta se mulţumea să se oprească în grămadă compactă dinaintea ferestrelor şi să urle frenetic:

— Banditule! Hoţule! Tîlharule! Ne-ai mîncat avutul! Ne-ai jefuit! La puşcărie cu tine! La moarte!

Dar pentru că sentinelele îi priveau printre baionetele lucii, în imobilitatea lor mîndră, mulţimea obosea.

— La oase! striga în cele din urmă drojdia oraşului şi pleca apoi să mănînce…

Iar conu Costache Constandache era necăjit la culme auzind toate acestea, că nu distingea glasul lui conu Ionică Mitran, căruia îi dăduse ordin expres să conducă aceste manifestaţii.

Printr-un om de legătură îi reînoi ordinul.

Dar zilele următoare îi aduse aceeaşi nemulţumire. Pînă într-o seară, cînd prinse glasul celui mai iubit dintre consilierii săi luînd cuvîntul şi declarînd:

— Fraţilor, pentru că nu ne rămîne să ne răzbunăm altfel contra omului ăstuia, să-i dărîmăm monumentul!

Propunerea fu primită cu un huiet infernal de răgete.

Conu Costache se mulţumi şi cu atîta. Însă pe Mitran n-avea să-l ierte niciodată pentru neascultarea lui.

Dar cînd mulţimea, scoasă din fire, ajunse vociferînd în faţa monumentului, spre marea ei deznădejde se poticni acolo de pieptul de fier al unui pluton de soldaţi. Vrînd-nevrînd, veneticii din fruntea comunei trebuiau să salveze ce mai rămăsese din avutul primăriei. Revizuitorii gestiunilor puseseră totul sub pază şi-i declaraseră răspunzători de cele mai neînsemnate abateri. Astfel, vrăjmaşii cei mai înverşunaţi ai lui conu Costache Constandache ajunseră să apere cu îndîrjire frumosul său monument.

Dar nici mulţimea nu se lăsă mai prejos. Ea dorea şi ea, ca toate mulţimile, mica ei satisfacţie. Astfel, veneticii se făcură purtători ai „legitimei dorinţe a masei” la mărimile din Bucureşti. Urmarea fu că gărzile se îndoiră şi comisia interimară primi observaţii aspre şi ameninţări de înlocuire, deoarece „încurajase prin atitudinea şi slăbiciunea ei instincte sălbatece de răzbunare fi porniri spre rebeliune, penate de art. 86 fi urm. c. P.”. Era doar o mare operă de artă, făcută în străinătate, cu bani mulţi şi grei.

Cînd mulţimea întărîtată află despre drastica dezaprobare a celor de la Bucureşti, scandalul ajunse de neînchipuit. Se dădură adevărate asalturi în contra monumentului, dar soldaţii se ţinură bine. De altfel, cît domni soarele deasupra lumii, luciul oţelului de la arme fu o continuă „legiuită somaţie”, ţinînd necontenit departe pe cei mai îndrăzneţi. Răfuiala propriu-zisă avu loc doar între răzvrătiţi şi aţîţătorii lor de pînă ieri, care, pentru a-şi feri pielea, trebuiră să ţipe, să ameninţe, să spumege… În contradictoriu…

Cînd se lăsară umbrele serii, tuturor le veni foame de lup, mai mult şi mai degrabă decît se aşteptau, din pricina atîtei energii cheltuite. Şi plecară spre casă, unii de unul singur, alţii în grupe, cîntînd:

La arme cei de-un neam şi cei de-o lege…

Sau:

Hai leliţă-n deal la vie,
Hai, leliţă, hai,
Să culegem razachie…

Grupul cel mai intransigent şi mai furios se opri dinaintea ferestrelor conului Costache, făcînd să zornăiască geamurile ca de cutremur de puterea fără seamăn a vibraţiilor atîtor răgete.

Conu Costache închise ochii plictisit şi vădit dezgustat că fusese brusc întrerupt din gîndurile plăcute şi din amintirile în mijlocul cărora vroia să moară... Oricărui om condamnat la moarte i se mai împlineşte o ultimă dorinţă. Atîta drept are şi el. Să nu mai fie turburat din gînduri. Atît. Nimic altceva.

Tocmai se vedea, la Roekenbaur în Grinzing, la „Heuriger”, cu roşcata Suzi pe genunchi, acum treizeci şi cinci de ani, cînd plecase pentru prima oară la Viena şi spre alte oraşe europene, ca să vadă la faţa locului realizările marilor edilităţi. Lăutarul cînta în falset, ciupind uşor strunele, în vreme ce lumînarea discretă arunca palori ciudate în părul sălbatec al înfocatei vieneze…

— Ce mai vreau, ce mai doresc? întrebă el abia auzibil, zguduit din visuri, pe doctorul care-i prepara ultimele injecţii.

— Au vrut să-ţi dărîme monumentul şi i-au pus pe goană… Acum urlă de neputinţă…

— De ce nu i-au lăsat, frate, să-şi facă voia? Aveau tot dreptul… E-a lor… Ei l-au făcut… Să-l dărîme, să-l dărîme…

Moartea a trecut, în sfîrşit, şi pe-aici.

A fost de-ajuns ca aripa ei neagră să atingă în treacăt oraşul, ca toate patimile să tacă pe loc.

— Mi se pare că n-au avut dreptate cu conu Costache… De ce nu ne-au lăsat să-i dărîmăm monumentul dacă n-a fost nimic de capul lui cît ne-a cîrmuit? I-am amărît degeaba zilele sfîrşitului…

— Am fost nişte păcătoşi… Cît ne-a condus el, cu toţii ne-am ales cu cîte ceva… De bine, de rău, o duceam cu toţii bine… Dar de la ăştia ce-avem? Numai biruri şi amărăciuni…

— Toată ziua bate toba casierului prin mahalale… Şi noi ne-am pornit tocmai asupra lui, care se punea pieptiş pentru noi în faţa tobei…

— Mare nelegiuire am făcut, oameni buni. Cît bine ne-a făcut el nouă şi cum l-am răsplătit… L-am băgat în mormînt cu lăcrămile pe ochi…

Dar vorbeau astfel cei care nu puteau să răzbată prin cortegiul cu lăţime de fluviu, ca să vadă figura zîmbitoare a lui conu Costache, întins în dricul clasa I (cu patru cai), pornit pe ultimul drum…

Poate încă visa pe vieneza Suzi…

Cu toată frumoasa înmormîntare, cu toate discursurile ca de întrunire publică, rostite în faţa falnicului monument, de retractare sau de veştejire, cu tot regretul profund al celor ce l-au condus la groapă, Ionică Mitran tot nu s-a arătat mulţumit, după şapte ani, cînd împrejurările l-au adus pe el, acum, în fruntea comunei. Ionică Mitran a făcut atunci un parastas cum nu s-a mai pomenit nici pe vremea domnilor voievozi. Se spunea „parastasul reabilitării”, deşi conu Costache se reabilitase de mult prin amintirile minunate despre dînsul (despre „simpatica lui persoană”, cum se zicea), care adiau necontenit de dincolo de moarte spre cei de dincoace. Ş-apoi monumentul lui, admirabilă operă de artă, sta din ce în ce mai netăgăduită dovadă că nu mai fusese primar ca el în tot cuprinsul României.

Iar conu Costache Constandache rîdea şi-acum cu rîsul lui bun şi larg şi care de astă dată se lărgise pînă la urechi. Rîdea într-una, cum l-au văzut cei puşi să-l dezgroape, pentru a-i face din marmoră şi din bronz un mormînt astfel cum cu adevărat merita un om ca dînsul.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA