Editura Global Info / Literatură

Iancu Văcărescu

O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti

sau

Primăvara amorului

N-am să scap, în piept port doru
Piste ape, piste munţi;
Văz că piste mări Amoru,
Când o vrea îşi face punţi.

La Carpaţi mi-au adus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Resunetu, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulţesc!

Mii de pedici, mii de curse
Piste firea toat-a-ntins,
Lăcrămi în zădar sunt curse:
Unde-oi merge eu sunt prins.

Citera mea oropsită,
Al Arahni-acum război,
De blăstemul meu găsită,
Să mă-mpac cu dânsa voi.

Acum înţeleg că nu e
Vina, pricina din ea,
Când la câte vream să-mi spuie
Coardă, coardă se spărgea.

Dar al vostru este, Muze,
Citera ce-am cutezat
S-o arunc, căci nu putuse
A nu mai fi ruşinat.

Împlinite, căci văzusem
Foarte lesne alte voi,
Instrumentului cerusem
Lucru greu la toate voi.

Nici Apollo nu se prinde,
Cel mai nalt din cântători,
L-acel cântec, că-mi întinde
Coarde şi vărsând sudori,

A cânta îndestul toate
Armele ce mă omor,
Nimenea la cale-o scoate;
Martur mi-e însuşi Amor.

El, ce d-arma frumuseţii
Vinerii îşi bate joc,
Ce săgeţile semeţii
Dianei, le ia cu toc,

Lui Apolo, când va, frânge
Organu cel mai iubit;
Sabia plină de sânge
A lui Marţ a stăpânit.

Baccu, lui tirsu-şi închină;
Ceres, Pan, fauni, silvani,
Spre a nu le găsi vină,
Slujesc lui zi, noapte, ani.

Alţii fug de sub egida
Minervei; ş-îi se supun;
Tridinţ alt are-n pofida
Tridinţului lui Neptun;

Ruginosul şeptru-îl fură
De la Pluton, când o vrea;
Şi chiar Joiului se jură
Din mâini fulgeru că-l ia.

Ce putere, care arme.
Care arepi, care gând,
Deştepte, câ el când doarme,
Pot orice să facă, vrând.

Mândrie, primejdueală,
Frică, temere, necaz,
Vreme, lipsă, osteneală,
Împotrivă-i n-au obraz.

Lumea de stăpân îl ştie,
Toate lui i se jertfesc;
Prăpădeşte cu mânie
Câte i s-împotrivesc.

El e-n fundurile mării,
În cer, pre pământ, în vânt,
Voiei, minţii, vârstei, stării,
Monarc silnic c-un cuvânt.

Dar o tânără copilă
Din români a răsărit,
Ca să râză d-a lui silă,
Într-un chip deosebit.

Arme împotrivă-i are
Ce vederea nălucesc,
Şi c-o dulce fermecare
Chiar p-Amor îl biruiesc.

El, în marea stăpânire
Ce-avea singur piste tot,
N-a găsit puteri în fire
A putea cât astea pot.

Pân-a nu-i fi cunoscută
Ce lucrare ele au;
Semeţia-i e căzută,
Săgeţi, arcuri, frânte-i stau.

La grea deznădejduire
Se văzând d-odat-ajuns,
Fuge de mai rea peire
Loc cătând cel mai ascuns.

Se întinde o câmpie
De subt poale de Carpaţi,
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudaţi;

Surpături sunt de o parte,
D-un oraş ce a domnit;
O gârliţă-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu căşcioară
Pe un vârf de delişor;
Curge-n vale-i o apşoară
Murmurând încetişor.

Înpotrivă zmăltuite
Dealuri altele se văd,
Ş-în vălcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc, şăd.

Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi şi fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredinţare,
Vrăjmaşi calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoţit,
Toat-a vieţii bunătatea
Dobândeam eu îmmulţit.

Când la vie, la grădină,
Când la câmp de multe ori,
Cu o muncă prea puţină
Pildă dam la muncitori.

Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor;
Când prin ţevi fulgerătoare,
Cu plumb le-asvârleam omor.

Când cu câinii prin pădure
Vulpe, epure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.

Trăgeam mulţi din lăcuinţa
Ce-au adânc l-al apei fund;
Câţi, dând la-nşălări credinţa,
Undiţi lesne îi pătrund.

Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
M-întăreau cu veselie,
Şi-mi dau-nvederat folos.

Curăţia şi măsura
Masa mea împodobia,
Mulţumea stomah, ochi, gura;
Dar mă sătura d-abia.

Musele, ce-mi sunt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărât,
Când cu cei carii n-au moarte
M-întâlneau numaidecât.

Cu nespusa lor dulceaţă
Minţile mi le-mmulţeau;
Mână, duh, ochi, limbă, viaţă
Toate mi le-nsufleţeau.

Atunci cu încredinţare
Desluşeam un veac mai bun;
Cu a cărui aşteptare
Răul, oamenii supun.

D-amărunt privind natura,
Planeţi, răsărit, apus,
Stam gândind: Aşa făptura
Cine-ar fi-nvârtind de sus?!

Câtă slavă se cuvine
La unul ca El, i-o dam!
Ş-însumi mulţumit cu mine
Mă duceam şi mă culcam.

Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntâi, ca vre un ceas;
Mă deştept, înţeleg şoapte,
Simţ că de copil e glas.

Strigând întreb: "– Cine este?
Cine-aicea s-a băgat?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăsnit de a intrat?"

Mă uit!... Ce să văz? Minune!
Prea ciudat un copilaş
Fricos cere ertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaş.

Văz în spate-i arepi zmulte,
Port frumos, dar sfâşiat;
Gata el să-mi spue multe,
Eu de somn îngreuiat,

–"Las' - îi zic - om vorbi mâine,
Acum culcă-te de vrei,
De ţi-e foame, iată pâine,
Apă, vin de-i vrea să bei".

– „Dragul meu! d-acestea toate -
Zice el - îţi mulţumesc;
Ţi-e somn, văz; dar, de se poate,
Oareşce am să-ţi vorbesc.

– Cât de mic sunt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănânc, nici dorm,
Şi acei ce sunt cu mine
Prea puţine ori adorm.

Somnul, celor care place,
E vrăjmaş omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Ş-a mai multă viaţă mor.

Eu pe tine cu plăcere
Poci să te ţiu tot deştept;
Ş-orice-i vrea-ţi dau făr-a cere,
Să te rogi mult nu aştept.

Vorbind nu ştiu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a perit;
De unde dormeam în pace,
Îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrând, mă poartă
Un puternic nu ştiu ce!
Ce-al ticnitei mele soartă
Fir, când el veni, tăie.

Frumos caută, îmi zâmbeşte,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blândeţe el vorbeşte
D-aş vrea tot ca să-l ascult.

Zice: –"Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ţi spui
Cine sunt, la ce norocu
Mă făcu să mă suppui".

Binişor mă ia de mână,
Ş-într-o clipă m-aflu eu
În crângşor, unde-o fântână
Curgând face heleşteu.

Pe acelui undă lină
A nopţii făclie stând,
Îndoită dă lumină
Din oglindă-i s-întorcând.

Pe cer mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur,
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.

Firei, glasul cântăreţii.
Blândei, dulci privighitori,
Spunea-ntoarcerea verdeţii,
Ş-a luminei după nori.

Apoi doru-i venea-n minte,
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simţirea atingea.

Înfoca spuindu-şi tângu,
Subt ea un copaci stufos
Ce de nalt stăpânea crângu
Ne-a dat razem şezând jos.

Ast loc, el, şi vreme-alege,
Astfel începând vorbi:
"– Că e cea mai veche lege
Pe pământ ca-n cer, vei şti,

Cu plăceri, sau cu durere,
Câte trăesc, vor, nu vor,
Curând, ori cu-ntârziere
Stăpânite-a fi d-Amor.

Amor care dumnezeii,
Îl slăvesc de Dumnezeu
Ce-nblânzeşte tigrii, leii,
Ş-înalţă pe om, sunt eu".

Câte-a făcut biruinţe,
Câte jocuri, cui, mi-a spus;
Cum ia Joiu-nchipuinţe;
Ercule cum umple fus.

"– Slavă - zice - îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braţ viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.

Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.

Mare foarte a fost jocu
Şi de tot ne-aşteptat;
Într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.

A puterei săvârşire,
Frumuseţele deplin,
Daruri mari au strâns oştire,
Şi oricâte spui, zic puţin.

La un loc toţi nurii creşte,
Şaisprezece anişori,
Ş-în fetiţă-nchipueşte
Fulger de biruitori!

Tocmai prin această ţară
Ce-o ştiam de tot a mea,
D-astfel d-întâmplare-amară
Eu nu mă puteam temea,

Neferit, fără gătire,
La arme nici mai gândind,
Plin de râsuri, de iubire,
La suppuşii mei venind.

Zăresc, văz aşa copilă,
Abia seama i-am luat,
Când mă aflu fără milă
Totdodată desarmat.

Norocu gândea să poată,
Ca, prin ea meşteşugind,
Să mă-njuge-n veci subt roată;
D-abia am scăpat fugind.

Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult;
Mă tem când o frunză pică;
Deşii mărăcini m-au zmult.

Când mi se părea d-aproape
Că vrăjmaşul m-a sosit,
Nezburând, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit.

A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredinţat,
Şi d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.

Aş zbura d-aş avea stare,
La maică, la dumnezei;
De ruşine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei!

Resplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în pept,
Şi mirare mă coprinde,
Eu atât, cum mai aştept!

Biruirea mea în grabă
A putut a mă slăbi;
Dar din stare cât mai slabă
Mai curând poci m-întări.

Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sunt legile schimbate
După cum norocul vru".

Mişcare puţină face,
Stă, ş-îl văz iar se mişcând;
Filomel-atunci, când tace,
Când iar s-aude cântând.

Ea îi simte-ntâi puterea,
Şi cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.

Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind;
Şi deodată lună, stele,
De tot faţa-şi perd albind.

Saltă-n sus, pe lângă focuri
Călător şi ciobănaş;
Preresună-n multe locuri
Dulce glas de flueraş.

Toate se deştept, simt, cere
Magnetul însufleţit
Ce va prin împărechere
Sufletul a fi-ndoit.

Se deştept cele-nsoţite
Spre-a-nălţa slavă l-Amor;
Ne-nsoţite, despărţite,
Spre-a jăli cel mai trist dor.

Aurora se coboară
Din braţele lui Titon
Veselă şi rumeoară
Fără teamă de vrun zvon.

P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feţi
Vine, porţi deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineţi.

Focurile-şi respândeşte
Noaptea lor se supuind,
Norii toţi îi aureşte
Viaţa firei înnoind.

Băşicuţele de roă
Ce pe iarbă strălucesc
Câmpului dau zmalturi nuoă,
Florile l-înveselesc.

De miroase îmmulţite
Balsam viu din ele dând,
Zefir dulci suflări trimite
Ici şi colo se jucând.

Arătorul ce sileşte
Boii săi cei grei la pas
Cântând spune ce doreşte
Tare răsun-al lui glas.

Plăcute zbierări de turme,
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.

Căluşaua d-altă parte,
Lor respunde nichezând;
Ecco prelungind în parte,
Al ei glas tot s-înălţând.

Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munţi verzi, munţi d-o zăpadă
Lucitoare fiind plini.

Ducând apă cânt fetiţe.
Mai încolo lângă oi,
Spun, ca ele ciobăniţe
Că sunt bine câţi sunt doi.

Ecco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simţire
Şi desmiardă orice gând.

Rândurele zbor s-întrece,
C-o aripă răzuesc
Unda, ce-şi torn pe trup rece,
Recorite s-întăresc.

Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraş uşor;
Albini fac din floare-n floare
Furtişag nestricător.

Se înalţă cu mândrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.

Prin armonie nespusă
De acord unsunător;
Firea e-n mişcare pusă;
Orice ton răsun-amor!!

Înlăţită mi-e simţirea:
Acum simţ deosebit –
Simţind văz deosebirea
De simţit şi de simţit.

Sângele mi s-înnoeşte,
Minţile mi se desleg,
Orice glas mie-mi vorbeşte,
Orice ton eu înţeleg.

Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau respuns,
La simţirile-nălţate
Al meu glas e neajuns.

Dar mi-e inima deschisă
Ş-în lăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simţ mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire,
De plăcere îmbătat,
Când d-Amor cu o zâmbire
Ca din vis sunt deşteptat.

"– Tinere iubite! - mi zice,
Destul, te cunosc acum:
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum!

Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Ş-orice întâmplare vie
Nu fi desnădejduit!

Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare
Legăminte omeneşti;
Gând, păreri, încredinţare,
Toate să mi le jertfeşti!"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA