Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Diplomaţie

Mă-ntâlnesc cu amicul meu nenea Mandache pe trotuar, la berărie.

— Salutare, nene Mandache.

— Salutare, neică.

— Ce stai aşa pe gânduri?

— Eu? pe gânduri?

— Nu cumva te-a suprimat şi pe dumneata?

— Ei, aş!...

— Te văz aşa... distrat şi cam nervos.

— Nu, frate; aştept pe soţia mea, şi nu mai vine; am mare nerăbdare să văz dacă a reuşit şi acuma... Dacă reuşeşte ş-acuma, halal să-i fie!... că ăla e un ciufut...

— Cine e ciufut?

— Nu-l cunoşti! unul de la care vrem să cumpărăm nişte case... À propos: de ce nu ne trimiţi şi nouă acasă Moftul român?

— Ba vi-l trimiţ bucuros.

— Grozav îi place soţiei mele să-l citească...

— Vi-l trimiţ, nene Mandache; îl vrei pe un an ori pe şase luni?

— Cum, pe un an ori pe şase luni?

— Da, abonament.

— Cum, abonament?

— Nu zici că vrei să te abonezi?

— Ce abonament, monşer? de la prieteni să ceri abonament?... Ce mare lucru! un număr mai mult ori mai puţin.

— Cum, nene Mandache, gratis? se poate?... îmi pare rău...

— Ce dracu nu mai vine, frate... Mare nerăbdare am... Haz ar avea să-l traducă şi p-ăsta!... Dacă-l traduce şi p-ăsta... nu mai am ce zice: mă-nchin... Ce bună treabă ar fi!

— Ce treabă?

— Nu-ţi spusei, frate! Este un ciufut bătrân, care are o pereche de case, depuse la credit pe zece mii de lei, şi vrea să se desfacă de ele, fiindcă şi-a făcut altele mai mari... şi cere peste credit şapte mii de lei. Eu i-am dat cinci... Nu vrea... De zece zile stăm la tocmeală şi nu vrea să lase nici o sută de lei; dar nici eu nu-i dau nici cinzeci de lei mai mult...

— Ei, şi?...

— Ei! şi am trimis-o acuma pe soţia mea: să vedem e-n stare să-l traducă... Teribilă e, domnule! are o diplomaţie, domnule, e ceva de speriat... Curios sunt să vedem...

— Adică, nene Mandache, cum vine vorba asta de diplomaţie?

— Ei! uite, nene, este un secret, care nu poate să-l aibă orişicare... Se uită aşa nu ştiu cum, şi-l aduce pe om cu vorba, şi iar se uită, şi iar cu vorba, şi iar se uită — e ceva de speriat, pe onoarea mea!... Dar aici e un caz mai greu: bătrânul e al dracului!...

— De unde ştii? dacă a reuşit până acuma diplomaţia dumneaei, de ce adică n-ar reuşi şi acuma?

— Ei! nu! bătrânul e ciufut al dracului... Nu lasă el două mii de lei!...

— Zi că-ţi lasă o mie, tot e bine.

— Apoi nu! Şicul e să lase două. Aci s-o vedem cu diplomaţia dumneaei... Câte ceasuri să fie?

— Şapte fără un sfert.

— Ce dracu face, de nu mai vine!... s-a dus de la patru... Să ştii că nu-l poate traduce!...

— Ori s-o fi abătut şi prin altă parte... La câte v-aţi dat rendez-vous?

— Imediat ce-o isprăvi, ori aşa, ori aşa.

— Apoi, trebuie să ai răbdare, nene Mandache; dacă e vorba de diplomaţie, unde trebuie mai multă răbdare decât în diplomaţie?

— Mi-e frică, monşer, că n-are să-l poată traduce... Şi-ţi spui drept, mi-ar părea foarte rău... Nu ştii ce căscioară drăguţă...

— Să v-ajute Dumnezeu s-o stăpâniţi!

— Ei! numa să reuşească...

— Daca întârziază, tocma asta este un semn că are speranţe să reuşască; aminteri, n-ar sta dumneaei degeaba.

— Apoi, vezi că nu o cunoşti... La ea nu merge aşa agalea... merge iute... n-o cunoşti... Să vezi... Zilele trecute — că tocmai mă-ntrebai adineaori dacă nu m-a suprimat şi pe mine — zilele trecute, mă cheamă directorul nostru şi zice: „Domnule Mandache, cu regret trebuie să te anunţ că postul dumitale are să fie suprimat pe ziua de 1 aprilie ”. ,,Cum se poate, domnule director? am zis eu; tocmai pe mine, care am servit cu zel şi activitate, să mă suprimaţi?" „Trebuiesc economii, domnule Mandache. Sunteţi în biurou trei şefi de masă; rămâne un şef la toate mesele şi un şef de biurou, şi-nţelegi bine, dumneata ca netitrat..." Că hâr! că mâr! nu se poate şi nu se poate! Ce fac eu? dau fuga acasă şi-i spui nevestii. Aleargă nevasta degrabă, cere audienţă la directorul, la secretarul general, la ministru, şi cu diplomaţia ei, mă-nţelegi, îi traduce pe toţi...

— Şi nu te suprimă...

— Stăi, să vezi... A doua zi, mă cheamă directorul si zice: „Domnule Mandache, ai scăpat! ţi s-a luat în consideraţie că ai servit cu zel şi activitate — eşti menţinut în serviciu". Dar eu întreb: „Cu leafa redusă, domnule director?" „Ai răbdare, zice directorul; fiindcă s-a suprimat trei şefi de biurou, rămâi dumneata ca şef în biuroul dumitale cu leafa respectivă."

— Care va să zică înaintat!...

— Fireşte.

— Ei! ce-ai zis directorului?

— Să trăiţi, domnule director! să trăiască domnul secretar general, domnul ministru, şi...

— Şi nevasta dumitale!

— Fireşte... Fără diplomaţia ei, era să dau acuma afară muştele din Cişmegiu... Câte ceasuri să fie?

— Şapte şi cinci...

— Nu mai vine... Teribilă nerăbdare am...

— Trebuie să vie, nene Mandache, şi eu, nu ştiu de ce, parcă m-aş prinde că vine cu veste bună; parcă m-aş prinde că a reuşit.

— Să te-auză Dumnezeu!... Să ştii că dacă reuşim, fac cinste...

— Ascultă-mă pe mine, reuşiţi!

Nenea Mandache stă pe gânduri, bâţâind din piciorul drept şi scârţâind din vârful ghetei, ca orice om în prada nerăbdării, câteva momente, după care se ridică drept în picioare:

— Ea este... Uite-o! vine!

Şi-ncepe să facă semne cu pălăria, strigând:

— Miţo ! Miţo !

În adevăr, o coconiţă coboară din tramvaiul care a sosit în Piaţa Teatrului venind dinspre sf. Gheorghe. E încântătoare! tinereţe, graţie, vioiciune, şi un şic... un şic! A văzut semnele bărbatului şi se apropie de masa noastră. După aerul ei radios, se vede că eminenta diplomată a repurtat un deplin triumf.

— L-ai tradus? întreabă nenea Mandache.

— Ei bravos! răspunse ea.

— Cu cinci mii!

— Cu.

— Nu ţi-am spus eu, nene Mandache?

— Cu cine am onoarea? întreabă coconiţa pe consoartele său, arătându-mă pe mine.

Nenea Mandache mă recomandă.

— D-ta eşti ăla care scoţi Moftul român?

— Da! coniţă... Vă place?

— Mă nebunesc... Bine, frate, tot spune Mandache că sunteţi prietini... Nouă de ce nu ni-l trimeţi?

— Zi-i şi tu să ni-l trimeaţă, că pe mine m-a refuzat, zice nenea Mandache.

— Să ne refuze? se poate? zice diplomata noastră, dându-se cu scaunul foarte aproape de mine şi aruncându-mi nişte priviri de acelea la cari nu se poate răspunde decât prin supunere.

— Atunci... să vi-l trimit; vă rog, doamnă, daţi-mi adresa, zic eu biruit.

— Ai văzut? zice nenea Mandache triumfător. Ţi-am spus eu, că are diplomaţia ei... Ai văzut cum te-a tradus?

TE-AR MAI PUTEA INTERESA