Ştefan Octavian Iosif

Toamnă

Te uită, frunza pică irosită,
Şi vîntul geme prohodind departe!
Puţină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curînd sosită!...

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cînt cu vocea obosită
Şi trec prin încăperile-i deşarte...

S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blîndei turturele...
Ah, unde-i şuierul mierliţei sure!

Pierdut din stolul mîndrei lor orchestre,
Ce trist răsună cînturile mele
În liniştea adîncă din pădure...