Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Enormităţi

Citim în Naţiunea următoarea notiţă:

O foaie oficioasă în polemica sa cu Românul pretinde că toţi câţi combat colectivitatea nu mai fac parte din Partidul Naţional-Liberal, că însuşi C.A. Rosetti încetase de-a face parte din acel partid de când începuse a dezaproba actele guvernului. Ce? Ca să facă cineva parte din Partidul Liberal-Naţional trebuie să trăiască din buget şi prin gheşefturi?... Mare neruşinare ! Mulţi bani ne-or fi costând cei ce-şi permit să scrie asemenea enormităţi!

Atât, scurt şi cuprinzător.

Ziarul de care e vorba este Voinţa naţională.

Iată cum merge discuţia politică de la o vreme în publicitatea serioasă a capitalei.

„Nu mai sunteţi voi de la Voinţa naţională liberali-naţionalişti!” zice Naţiunea.

Şi Românul răspunde:

„Ba da, cei de la Voinţa naţională sunt liberali-naţionali, însă nu de cei adevăraţi; numai noi suntem adevăraţii liberali-naţionali”.

Ce însemnează, întrebăm noi, toate acestea ? Ce va să zică toată această logomahie lăbărţată şi goală de idei şi de scop ?

Ce însemnează toate aceste puerilităţi, care ne amintesc de tachinările copiilor de la şcoală, şi de firmele cu adevăratul caşcaval de Azuga şi cu adevărata apă de melisă a arhimandritului Ghelasie ?

Să dăm din nou o mică desluşire supărăcioşilor noştri confraţi de care vorbim.

Un om numai prin faptul că hrăneşte în sufletul său o sumă de principii nu poate însemna politiceşte nimic. Politica este domeniul practicii. Oricâte frumoase teorii de liberalism, progresism, umanitarism şi celelalte îi vei suge din degete, ca să faci politică cu ele trebuie să aspiri a ajunge la putere, şi apoi a te menţine unde ai ajuns, şi pentru a face politică trebuie să ai, mai ales în statul modern, un partid în puterea opiniei şi numărului căruia să vii şi să te ţii pe cale paşnică la cârmă.

Partidul la putere, oricât v-aţi tortura condeiele, este Partidul Liberal-Naţional, acelaşi Partid Liberal-Naţional pe care toată lumea îl ştie, în opoziţie până în 1876 şi de atunci la putere, minus câţiva morţi şi câţiva mâhniţi sau nemulţumiţi pentru cauze personale, şi plus mai tot tineretul intrat în viaţa publică de atunci încoace.

Politica nefiind o jucărie copilărească, ţâfnele şi paraponele individuale ale cutăruia sau cutăruia dintr-un partid, nu pot zădărnici întru nimic activitatea politică a partidului întreg.

Dacă într-o bună dimineaţă, cine ştie pentru ce, îi abate d-lui Vernescu să se supere şi să plece din partid pentru a scoate întâi o gazetă „sinceră” şi apoi a o pune să prăsească cu Timpul un metis neproducător, — asta nu face nimica; partidul nu văduveşte pentru aceea; d-l Vernescu rămâne d-l Vernescu sau în cazul cel mai bun d-l Laboulaye, şi partidul merge mai departe cu lucrarea sa politică.

Dacă d-l Dum. Brătianu se supără, asemenea partidul nu se stinge, nu dispare ci merge înainte şi fără, ca şi cu domnia sa.

Căci cum ar fi posibil ca un partid căruia pentru o guvernare de şapte-opt ani „nu i-ar putea fi îndestul de recunoscătoare generaţiile viitoare” (vezi Românul din '83) să înceteze, într-un an şi jumătate, a-şi mai purta numele pentru că două-trei individualităţi au murit, ori s-au supărat şi au dezertat din şirurile sale? (vezi Românul din '85).

Pentru aceea, oricine ştie cât de puţin poate trăi politica ţărcuită numai pe terenul teoriilor, ştie asemenea că partidele se compun din oameni, nu din heruvimi, şi dacă a intrat într-un partid trebuie să renunţe la vederile sale specific personale rămânând a se mulţumi cu aceea că, prin puterea colectivă, să se aplice ideile fundamentale şi generale, comune tuturor partizanilor.

Să faci toată viaţa parte dintr-un partid şi deodată să te superi şi să începi a-l ocărî pentru că unii dintre mulţimea membrilor lui nu-ţi mai plac d-tale, sau nu corespund vederilor d-tale etice, asta nu va să zică a face politică.

Cu totul din potrivă se face politică în ţările constituţionale cu care domnii cu mâhnirile şi paraponele le place câteodată să ne comparăm. În Anglia, în Belgia, în Franţa şi în celelalte toate, când un bărbat serios face politică ani întregi cu un partid, facă acesta chiar greşeli, acel bărbat serios rămâne membru al partidului; în cazul chiar, foarte rar posibil, ca un asemenea bărbat pentru vreo cestiune personală să fie silit să se retragă din luptă, atunci se retrage cu desăvârşire din politică iar nu din partid; nici vorbă să scoată numaidecât pe seamă-i un petec de gazetă ca să insulte partidul din care a făcut până mai ieri parte, şi cu atât mai puţin să pretindă că partidul a încetat de a mai exista ca atare, de vreme ce domniei sale nu i-a plăcut să mai facă parte din acel partid.

Este un adevăr à la La Palisse:

Te-ai retras dintr-un partid, — nu mai faci parte dintr-însul.

Oricum ar susţine cineva contrariul ar spune o enormitate, şi aceasta e în cazul nostru cu atât mai mare cu cât Naţiunea, cu tonul ei foarte ţâfnos şi pipărat, susţine că d-l Dum. Brătianu, omul politic fără grup, ieşind din partid, tot restul partidului fără d-sa se compune din gheşeftari şi lefegii.

Dacă nu cumva însuşi d-l Dum. Brătianu şi-a scris notiţa de mai sus gratis, atunci credem şi noi ca domnia sa că mulţi bani trebuie să-l fi costând cei ce-şi permit să-i scrie asemenea enormităţi.

Voinţa naţională, II, nr. 284, 3 iulie 1885

TE-AR MAI PUTEA INTERESA