Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Ouăle roşii

Cronică veche

(Până către sfârşitul veacului al 14-lea când a ars mănăstirea Sf. Pafnutie, se găsea acolo, într-un dulap, la păstrare — scrisă, probabil, de vreun călugăr cârpocitor de slove, cum erau mulţi pe vremurile acelea — o cronică în care se povestea fioroasa-ntâmplare petrecută, în castelul contelui Fékete Láioş, cu prilejul Paştelui din anul de la facerea lumii 6659, iar de la mântuire 1151. Conţinutul acelei cronice arse s-a păstrat însă prin tradiţie, din generaţie în generaţie, de către călugări, şi mai târziu a fost, după o viaţă-ntreagă de cercetări adânci, reconstituită de către savantul Laurentius Ferax (vulgo, Lorenz Reichlich). După versiunea acestuia, foarte rară, o dăm şi noi aci.)

În seara de vinerea patimilor, au mers bătrânul conte Fékete Láioş, care-mplinise în duminica floriilor şaptezeci şi cinci de ani, la capela castelului, împreună cu soţia sa Virág, care, zicea ea, trebuia să-mplinească, în sâmbăta rusaliilor următoare, patruzeci. După dânşii veneau nobilii curteni şi copiii de casă, care ţineau, unii coiful contelui, iar alţii coada rochiei contesei. Şi după ce au ascultat slujba, au purces să se grijească ei toţii. Pe când lua sfânta cuminecătură, cel dintâi, cruntul conte Fékete Láioş, iată că aude la spatele lui aceste cuvinte de-abia şoptite între contesa şi Dóboş Iánoş, cel mai de seamă cavaler al castelului.

— Aş fi fericit — zicea cavalerul — să-mi pot da tot sângele pentru a face o cât de mică plăcere nobilei mele stăpâne.

— Nu cred până nu văd! răspundea tânăra Virág.

Cruntul conte Fékete Láioş a muşcat în gingii linguriţa preotului şi a-nghiţit cu noduri sfânta grijanie. Apoi, după ce s-au grijit toţi de la mare pân' la mic, s-au întors împreună în castel. Cum au intrat acolo, contele a strigat:

— Doboş Iánoş! Doboş Iánoş! te-ai spovedit?... te-ai grijit?

— Da, nobilul meu stăpân.

— Adevărat?

— Zic zău lui Dumnezeu!

A scrâşnit contele Fekete Lăioş, din gingii... Sâmbătă, pe urmă, către miezul nopţii, au fost toţi la slujba învierii — toţi; toţi, afară de tânărul Doboş Iánoş. A întrebat contesa:

— Unde e Doboş Iánoş?

— Nu ştiu! a răspuns Fékete Láioş şi iar a scrâşnit; nu ştiu unde-i Dóboş Iánoş!

După slujbă s-au dus iar în castel, toţi; toţi, afară de Dóboş Iánoş; şi s-au aşezat la masă mare, să ciocnească ouă roşii. Pe masă erau panere mari pline cu sute de ouă. Contesa a luat unul şi a zis:

—Dar vreau să ciocnesc cu Dóboş Iánoş!... unde e Dóboş Iánoş? Contele Fékete Láioş a ridicat din umeri foarte încruntat — şi iar... din gingii. Contesa a rămas pe gânduri...

— Minunate ouă roşii! a zis ea; ce frumoasă faţă!

— Se-nţelege că-i frumoasă, a strigat rânjind ca o fiară contele; şi fireşte are să-ţi placă, nobilă doamnă! dacă sunt văpsite chiar de mâna nobilului tău soţ în sângele lui Dóboş Iánoş!

— Dóboş Iánoş! a strigat ca o nebună tânăra contesă Virág... Şi el...? unde e el?

— El? el, a răspuns scrâşnind Fékete Lăioş; el trebuie să fie în iad acuma, după ce şi-a văzut visul împlinit, dându-şi tot sângele ca să facă o mică plăcere nobilei sale stăpâne!

S-au ridicat în picioare toţi nobilii cavaleri meseni.

— A! a ţipat contesa. La mine toţi câţi mă iubesc!... Luaţi-l pe acest gunoi spurcat, pe atât de xenamorasit pe cât de crud!... legaţi-l şi îngenuncheaţi-l!... trebuie să-l pilduiesc pe loc!

Până să tragă Fékete Láioş spada lui de oţel de Damasc, pe care o avea amintire din vremea cruciadelor, au năvălit toţi tinerii cavaleri; l-au legat burduf şi l-au pus în genuchi.

Acuma — a strigat contesa — spargeţi-i toate aceste ouă în cap!

Sub grindina de ouă roşii, leşină, scrâşnind, cruntul Fékete Láioş, cu capul plin de sânge şi de gălbenuş... Dar încă mai răsuflă...

— Nu e destul!... Daţi-i lovitura de graţie!

Atunci, tânărul copil de casă Béla Şándor se duce aproape şi-l loveşte cu un ou în moalele capului, de-i ţâşneşte creierul înmuiat.. S-a sfârşit cu bătrânul, cruntul conte Fékete Láioş...

L-au târât afară, să-l arunce în prăpastia din spatele castelului.

— Acum — a strigat contesa Virág — să ciocnim!... Acela care-mi va sparge cel dintâi trei ouă pe rând, acela, pe lângă titlul de conte, pe lângă stăpânirea acestui castel şi a moşiilor de veci, va avea şi mâna mea!

Au ciocnit... Contesa a schimbat mereu la ouă... Nici un mesean n-a izbutit până-n trei ori. La urmă, a venit tânărul copil de casă Béla Şándor să ciocnească şi el, cu acelaşi ou cu care dedese lovitura de graţie. S-a apropiat cu multă îndrăzneală şi... unul!... două!... trei! — pe toate le-a spart...

Şi astfel, tânărul copil de casă, Béla Şándor, cu oul lui tare ca piatra, a câştigat coroana de conte şi... mâna tinerei Virág.

Universul, 1909, 29 martie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA