Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Barba

Razele orbitoare ale becurilor electrice se răsfrângeau mândre în cristalul oglinzilor veneţiene. Bărbierul lucra repede, tăcut şi mişcat; în tăcerea încremenită, scârţâitul briciului semăna cu ţârâitul timid al unui greier.

Petre Ulvineanu vedea în oglindă, cu multă plăcere, cum i se întinde, se reliefează şi îi întinereşte, clipă cu clipă, faţa obosită, aproape ofilită, pe care barba de o zi o acoperise cu umbrele şi brazdele plictisitoare ale bătrâneţei.

„Am ajuns la vârsta — se gândea dânsul — când trebuie să-ţi iei cafeaua cu lapte aşteptând bărbierul. Iată-mă nevoit să am mai multe întâlniri cu briciul decât cu mireasa.”

Petre Ulvineanu era mire. Tocmai la patruzeci şi şapte de ani avu şi el norocul ca o fată tânără, bogată să vrea să-şi lege de dânsul toată viaţa. Până acum nu-l luase nimeni în serios. Fusese regele flirtului, regele patinajului, regele balurilor, regele cravatelor, dar cu toate astea trecea prin lume ca o cocotă cu care toţi vreau să petreacă, dar căreia nimeni nu se gândeşte să-i întindă mâna.

Cât a fost într-adevăr tânăr, i-a plăcut să-l mângâie aripile uşoare şi pestriţe ale vieţei; când însă tinereţea lui încăpu pe mâinile bărbierului, ale croitorului şi ale lui Dumnezeu, când lunea părea de douăzeci şi cinci de ani, iar marţea deodată avea cincizeci, când fu nevoit să înconjoare lumina prea strălucitoare, ca nu cumva cutele ascunse ale bătrâneţei să înceapă a rânji de sub masca tinereţei lui meşteşugite, când acasă trebui să arunce cât colo corsetul ca să se poată tolăni bătrâneşte într-un fotoliu moale şi cuprinzător, se posomori foarte mult şi începu să se gândească.

Seara, înaintea oglinzii, faţa lui părea tânără şi neobosită, mai ales după întâlnirile cu bărbierul. Ziua, însă, obrajii lui raşi de nenumărate mii de ori, chinuiţi de tăişul briciului, gâtul lui ca un gât de curcan, cearcănele de zbârcituri înguste şi dese de sub ochii scufundaţi în orbite îi trânteau în nas o sumedenie de adevăruri cumplite şi triste. Deseori, în saloanele cele mai vechi şi strălucite, simţea o greutate de plumb în ceafă şi un fior rece prin spinare.

— La ce te gândeşti, domnule Ulvineanu? îl întrebă odată Fanny Dragnea, tocmai într-o clipă când simţea greutatea de plumb în ceafă.

— Mă gândesc — răspunse Ulvineanu strâmbând deodată cochet din colţul gurii — mă gândesc la plictiseala oamenilor ăştia. Aci mă simt ca şi când aş sta între flori artificiale şi aş fi silit să cred că e primăvară. Ei, asta nu mai merge! Asta nu se mai poate! Mi-e dor de natură, de locurile unde acuma e zăpadă, unde e vântul care îţi mână sângele în obraji, unde omul poate să fie într-adevăr om. Dar n-am cu cine să mă duc prin locurile astea…

Aluzia aceasta avu urmări grave. Peste vreo săptămână Ulvineanu primi o scrisoare din Sinaia, de la domnişoara Fanny. Scrisoarea era atât de drăguţă, atât de dulce, încât Ulvineanu nu se putu stăpâni şi plecă la Sinaia. Repede de tot ajunse şi regele toboganului şi apoi se logodi cu domnişoara Fanny. Simţea însă că această izbândă minunată şi neaşteptată nu i se datoreşte lui, ci numai şi numai aerului aspru care i-a îmbujorat obrajii, care l-a întinerit sau cel puţin l-a făcut să pară tânăr… cine ştie până când?

— Pudrează-mă, te rog, şi pe gât, zise bărbierului, care îşi dădea toată silinţa să-l întinerească, fiindcă ştia unde se duce Ulvineanu.

— Acu sunteţi atât de freş, conaşule — vorbi bărbierul — încât, dacă aş fi femeie şi dacă aş fi de şaisp’ce ani…

— Taci din gură, săpunarule! Vrei adică să-mi spui că d-tale îţi datoresc tinereţea? Ştiu, ştiu…

Bărbierul îşi mângâie chelia.

— Poftiţi de vă uitaţi, conaşule, la tidva mea. Sunt chel şi bătrân, cu toate că încă n-am împlinit treizeci şi trei de ani. Boierii trebuie să aibă vreo taină a lor de rămân tineri. La vârsta d-voastră eu o să fiu un bărbier bătrân şi uscat ca tinicheaua, pe când d-voastră vă însuraţi, luaţi o fetiţă de optsp’ece ani, şi cu ea patru sute de mii de lei… Nevastă-mea încă n-are treizeci de ani, dar nici nu-mi vine să mă uit la ea. În schimb, primadona pe, care am văzut-o aseară la teatru se zice că e de patruzeci şi unu, şi — de ce n-aş spune-o, conaşule! — azi-noapte am visat-o, iar dimineaţa, când m-am trezit alături de nevastă-mea, m-am înfuriat aşa de rău, că era cât p-aci s-o iau la bătaie… Ehe, boierii ştiu să trăiască şi să-şi păstreze tinereţea! Îi vezi pe dric, şi tot tineri îi vezi!…

Şi-n vreme ce bărbierul îi ungea părul cu alifii scumpe şi mirositoare, Ulvineanu, privind cu ochi mari la luminile gălbui, simţi parcă nevoia să se gândească cu glas tare.

— Ai dreptate, domnule săpunar, ai dreptate! Toţi suntem nişte actori mizerabili. D-ta joci rolul bărbierului în viaţă şi ai să rămâi un figurant urât cât vei trăi. Mie mi-a fost împărţit rolul de viveur elegant, cu toate că îmi aduc foarte bine aminte, începusem să joc alt gen, şi la douăzeci şi patru de ani păream de treizeci şi cinci. Da, da. Mi-am schimbat genul. Fie că de nebun, fie că de necaz, lăsasem să-mi crească barbă. Şi aveam o barbă lungă, frumoasă, ca un popă îndrăgostit. Şi lumea începuse să mă ia în serios. Oamenii vorbeau cu respect de mine. Colegii mei prinseră a mă ocoli, prea le păream serios. În schimb, bătrânii mă îmbrăţişau cu căldură în mijlocul lor, iar eu, fără să-mi dau seama, mă simţeam bine printre dânşii. Eram student în medicină şi toată lumea îmi prorocea o carieră strălucită. Până şi chelnării, cari, în privinţa asta, sunt specialişti, vorbeau cu mine ca cu un viitor profesor… Apoi deodată mi-a ieşit în cale o veveriţă. O fetiţă roşcovană, durdulie, pe care o întâlnii într-un local de petrecere tocmai când o durea un dinte. Am dus-o acasă şi i-am scos rădăcina cu pricina. Drept recunoştinţă, mi-a spus următoarele: „Să-ţi dau o povaţă. Rade-ţi barba. Să ştii de la mine că nicio fată n-are să te placă cu bărboiul ăsta de-un cot. Parc-ai fi de-o sută de ani. Te-aş săruta dar mi-e scârbă de barbă!” A doua zi mi-am dat jos barba. Cariera de doctor s-a dus dracului. De-acuma nu mai îndrăznii să mă duc printre domnii profesori. Mă întorsei iar la prietenii mei zburdalnici şi începui să mă înfund prin localurile de noapte. Adevărat că acuma nu mă mai stânjenea barba. Avui din ce în ce mai mari succese la femei. Încetul cu încetul, ajunsei regele flirtului, regele patinajului, regele cravatelor, regele valsurilor, iar astăzi, la vârsta de patruzeci şi şapte de ani, sunt tot acolo unde eram când aveam douăzeci. Rolul de viveur trebuie însă să-l joc până la sfârşit, trebuie să-l joc… Mă gândesc de mult ori că, dacă nu mi-aş fi ras barba, astăzi poate aş fi profesor la Universitate, aş avea clinica mea, aş umbla în cupeu, aş purta ochelari de aur, aş avea mutră gravă şi serioasă… Viaţa e o comedie, domnule săpunar! E îngrozitor să te gândeşti că nimic nu atârnă de noi, că totul se învârteşte în jurul bărbii sau în jurul mustăţilor… Apropo, vopseşte-mi, te rog, mai bine sprâncenele!…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA