Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Cuceritorul

Ilie Ghinea iese pe poartă cu piciorul stâng…

„Superbă vreme de plimbare, îşi zice căscând. Dogoreala e pe sfârşite, începe să fie răcoare… nu se poate mai frumoasă!..

Se uită pe stradă în sus şi-n jos foarte mulţumit, îşi netezeşte gulerul hainei, mângăie cu privirea vârfurile ghetelor care lucesc ca doi ochi de ţigancă, apoi scoate o ţigară şi o aprinde gândindu-se:

„Dacă n-ar mai fi sărbătorile, ar uita omul că viaţa are şi bucurii… Munceşti, munceşti toată săptămâna de dimineaţă până noaptea”…

Trece pe cellalt trotoar şi o ia în stânga.

Merge cu paşii rari, bătând cu bastonul în asfalt, sorbind tacticos din ţigară şi cântărind din ochi pe toţi oamenii…

E subşef de biurou, muncitor şi burlac, scund şi grăsun. Are mustăţi mici, cănite, şi o chelie mare, impunătoare. E foarte cumpătat. Îşi împarte leafa pe zile, şi niciodată nu-şi încurcă socotelile. Nu cere nimănui şi nici nu dă nimănui nimic. Colegii îşi cam bat joc de cumpătarea lui, dar mai bine să-şi bată joc pe gratis decât să-l iubească pe bani.

Femeile au fost slăbiciunea lui. Poate că tocmai de aceea nu s-a însurat, deşi ar fi avut ocazii multe şi bune. Îi plac iubirile trecătoare, flirturile, cochetăriile, mai cu seamă că acestea nu costă parale.

Se îmbracă şic. Preferă să nu mănânce decât să nu aibă dungă la pantaloni. Are un principiu: lumea nu ştie ce ai în burtă, dar vede ce ai pe tine…

Calea Victoriei geme de femei frumoase.

Ghinea ridică fruntea triumfător şi-i pare rău că nu e baremi cu o palmă mai înalt.

„Ce de femei frumoase! se gândeşte dânsul cu jind. Degeaba, trăsuri şi femei ca-n Bucureşti nu mai găseşti în toată lumea!”…

Aruncă priviri dulci în dreapta şi în stânga… Apoi, deodată, îi încremeneşte zâmbetul pe buze. Un grup de trei doamne îl fixează. Una dintre ele e bătrână şi grasă, cu o pălărie caraghioasă în vârful capului. Dar celelalte două sunt încântătoare. Şi mai ales cea îmbrăcată în negru, cu nişte cârlionti aurii pe tâmple, înaltă, trasă prin inel…

Ghinea se prăpădeşte după femeile înalte şi trase prin inel. Se întoarce, îşi iuţeşte mersul, le întrece şi iar se întoarce, ca să le vază mai bine. Cea înaltă zâmbeşte şi se uită la el cu coada ochiului. Ghinea tresare de fericire.

„Mi-a zâmbit”, îşi zice, şi aleargă repede să se oprească la vitrina pe unde trebuie să treacă frumoasa care i-a zâmbit.

„Mie mi-a zâmbit, nu mai încape îndoială, hotărăşte Ghinea, ţinându-se acuma scai de ele. Poftim, cum îţi iese aventura în cale!”

Le întrece, rămâne în urmă, aruncă priviri întrebătoare şi drăgostoase… În sfârşit, „pisează”. Şi-n vremea aceasta gândurile lui se ceartă şi se împacă. Cine ştie ce poate să iasă dintr-o întâmplare? Întâmplarea e mama norocului. E drept că până acuma n-a prea avut noroc în dragoste. Dar cine nu pierde nădejdea trebuie să izbândească. Poate că blonda aceasta e femeia pe care i-a sortit-o Dumnezeu. De ce n-ar fi? La urma urmelor, ea l-a chemat şi l-a încurajat. L-a plăcut. Negreşit că l-a plăcut. Câte legături de dragoste nu s-au început pe trotoarele prăfuite, dintr-o privire plină de înţelesuri?

Femeile dispar într-o cafenea. „Desigur, au obosit”, se gândeşte Ghinea intrând ţanţoş după ele şi aşezându-se în fund, chiar alături de masa lor.

Blonda parlamentează cu chelnerul şi din când în când îşi rătăceşte ochii spre Ghinea, care aude că aleasa lui a cerut o ciocolată cu smântână.

— Ascultă, garson, strigă dânsul pe nas ca să facă impresie doamnelor, să-mi aduci şi mie o ciocolată cu smântână!…

Alături femeile vorbesc în şoapte şi uneori pufnesc. Şi Ghinea zâmbeşte mereu.

S-a înserat. Cafeneaua murmură într-o lumină gălbuie, care pe blondă o face mai frumoasă…

A trecut aproape un ceas. Femeile se scoală să plece. Ghinea bate mândru în masă cu minerul bastonului:

— Plata!

Când dă să scoată portofoliul, îngălbeneşte. Nu-i. L-o fi perdut, sau l-o fi uitat acasă? N-are vreme să-şi dea seama, căci chelnerul soseşte furtunos:

— Vine plataaa!… Poftiţi?…

Ochii lui Ghinea rămân ţintiţi la uşa de ieşire, unde blonda întoarce capul şi-l priveşte foarte ciudat. Parcă râde batjocoritor…

— Doriţi? întreabă chelnerul nerăbdător.

— Da… da, bâlbăie Ghinea. Da. Te-am chemat să… să-mi dai un pahar cu apă!… Dar foarte rece să fie!

Chelnerul pleacă repetând răspicat „pahar cu apă foarte rece”, iar Ghinea hoalbă nişte ochi prostiţi.

„Ce să fie asta, omule? se sfarmă dânsul, scotocindu-şi discret buzunarele. Poftim ghinion!… Aşa am avut eu totdeauna ghinion. Când e una, nu e alta! Pentru un pol să pierzi… Ce să pierzi? E grozav!… Dar nu-i nimic, o să treacă vreun prieten şi”…

Vrea să nu dea nicio însemnătate lucrului şi se sileşte să se gândească numai la aleasa inimii lui. Dar, cine ştie cum şi de ce, acuma i se pare că nu e tocmai sigur că blonda îl privea cu drag. Caută să se convingă că se înşală, că în surâsul blondinei era iubire. Nu mai izbuteşte. Neîncetat şi tot mai stăruitor îi fulgeră prin creieri portofoliul şi grija: ce-o fi dacă, hai să punem cazul, n-o găsi niciun prieten care?…

Vrea să-şi alunge din cap gândurile acestea neroade şi cere jurnale ilustrate, să se distreze. Se miră însă că parcă nu mai îndrăzneşte să poruncească prea energic chelnerului şi i se năzare că şi chelnerul e mai puţin respectuos.

„Aş! râde dânsul răsfoind o revistă. Sunt un caraghios… îmi fac sânge rău pentru nimic.”

Râzând aşa, îşi aminteşte râsul blondei în uşă. Şi-a bătut joc, acuma e sigur că şi-a bătut joc de el.

„Măcar de-ar fi fost frumoasă… Dar era”…

Începe să descopere că blonda era foarte comună, în orice caz prost-crescută şi, la urma urmei, n-avea niciun farmec. Cum a putut să-şi piarză vremea ţinându-se după cine ştie cine? Iacă, nu păţea nici ruşinea aceasta dacă nu era nerod. Acuma, pentru o femeie care şi-a bătut joc de dânsul, să fie nevoit să tremure şi să se frământe, el, om serios, funcţionar! Şi încă să trebuiască să se împrumute ca să scape din încurcătură!…

Se înfurie şi-i vine să-şi tragă pumni în cap:

„Idiotule!… Idiotule!… Ba te pomeneşti că nici nu pică nimeni de la cine să împrumut!”…

Când începe să asude, zăreşte pe Ralea, un şef de biurou, prieten vechi, care i-a luat-o înainte pe nedrept şi prin protecţie. Ghinea se simte deodată mai uşurat.

„Bine c-am scăpat de bocluc!” îşi zice, strângând cu căldură mâna prietenului.

Ralea se aşază. Ghinea îi spune cu multe amănunte toată aventura, dar se sfieşte să-i povestească de ce n-a urmărit-o mai departe. Îl ştie pe Ralea batjocoritor. N-ar crede în ruptul capului că şi-a uitat portofoliul acasă. Cum să-şi uite cineva portofoliul? Mai curând capul decât punga. Ar umple numaidecât ministerul cu glume nesărate.

Ghinea înghite şi râde acru când aude că-i zice prietenul:

— De ce nu te-ai luat după ea, frate Ilie?… Vezi, de aceea n-ai tu noroc în dragoste… Apoi îndată schimbă vorba: Tu iai ceva?

— Da… mersi… am luat o ciocolată…

Ghinea simte că i-a înăduşit capul. Îşi aduce aminte că nu şi-a scos încă pălăria, ca să nu vază blonda că e chel.

„Mare zevzec am fost!” se gândeşte acuma, ştergându-şi sudoarea.

Ralea mănâncă şi vorbeşte câte verzi şi uscate iar Ghinea se întreabă mereu cum să-i spună că e încurcat şi-i trebuie un pol. De vreo câteva ori s-a hotărât să-i ceară de la obraz, dar prietenul îl privea parcă atât de ciudat, că nu mai îndrăzneşte.

— Oho, e târziu de tot şi mâine-i biurou, face Ralea chemând chelnerul.

— Adevărat, se grăbeşte şi Ghinea. O să plec şi eu. Ia uite, domnule, cum am întârziat!

Vorbind însă, îi tremură inima: o plăti, ori n-o plăti Ralea şi ciocolata lui?… Ralea n-o plăteşte şi pleacă pe-aici încolo, liniştit şi nepăsător. Ghinea e în picioare, îi stă pe buze să-l cheme înapoi, să-l roage… şi cade pe scaun înfrigurat, zăpăcit şi ruşinat.

„Cum să-i fi cerut? Cum? Un pol?”

Îl apucă o căldură ameţitoare. O fi cald într-adevăr, sau îl gâtuie frica? Se adânceşte repede într-un ziar, să nu-l vază lumea. Trebuie să i se cunoască şi pe faţă nenorocirea… Se uită pe furiş la chelner, parcă ar vrea să-l cerceteze: ştie sau nu ştie chelnerul că n-are niciun ban? Chelnerul pare un băiat de treabă. Are o înfăţişare foarte simpatică. Tot mai bine ar fi să-i spună: Uite, domnule, eu sunt Ilie Ghinea, cutare şi cutare, mi-am uitat portofoliul acasă şi…

— Chelner!

— Doriţi plata?

— Nu… nu… Mai dă-mi un pahar cu apă!

Chelnerul îl priveşte bănuitor, pleacă şi întoarce capul de câteva ori.

„M-a simţit”, zice Ghinea, şi îi vine în minte s-o şteargă înainte de a se întoarce chelnerul şi, a doua zi, să-i trimită datoria, împreună cu un bacşiş gras. Dar îşi dă seama că i s-ar tăia picioarele. Are un nod în gât şi un gol mare în piept. Dacă mai ţine mult situaţia aceasta o să leşine…

Încearcă să se mişte pe scaun ca să-şi revie în simţiri. Deschide pentru a şaptea oară un jurnal şi vrea să citească, să uite, să se liniştească. În creieri îi vuieşte într-una: „Ce că fac? Ce să fac?”

S-a făcut miezul nopţii. Oamenii s-au rărit în cafenea. Ghinea îşi roteşte ochii cercetător. Nicio mutră cunoscută! Niciuna! El nu bate cafenelele, de, e om chibzuit. Dar ar fi în stare acuma să ceară oricui, chiar unui străin…

Chelnerul nu mai mişcă de lângă masa lui. Şterge mereu, aşază scaunele, ziarele şi măsoară pe Ghinea cu nişte priviri care-l turtesc.

Un domn bătrân cu barbă lungă, cafenie, la o masă într-un colţ, soarbe ca un lup dintr-o ceaşcă şi îmbucă felii zdravene de cozonac. Fărâmiturile i se încurcă în firele de păr încreţit. Şi mâncând, are în ochi o bucurie ciudată, ca şi când toată lumea ar fi a lui. Ghinea îl zăreşte, sare drept în picioare şi se repede desperat la masa necunoscutului.

— Domnule, te rog, scapă-mă… te rog…

Bătrânul rămâne cu gura căscată, speriat.

— Îmi trebuie un pol… Un pol, domnule… Sunt istovit, nu mai pot… Un pol… mi-am uitat portofoliul… Un pol…

Domnul pune încet ceaşca pe masă, se şterge pe mâini de fărămituri, scoate punga şi bolboroseşte necrezător:

— Un pol… ţi-ai uitat portofoliul… Hm… Poftim!… Mai mare ruşinea…

Ghinea ia banii. Ochii îi strălucesc de bucurie.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc… O, ce nenorocire… Ce…

Se întrerupe brusc şi păşeşte la masa lui, strigând:

— Chelner! Chelner! Plata!… Închipuieşte-ţi, omule, îmi uitasem acasă portofoliul… O ciocolată…

Chelnerul, foarte respectuos, răspunde:

— Se poate, domnule, vai de mine… Nu era nimic…

Ghinea e fericit şi vesel, parc-ar fi câştigat la loterie. Îşi ia bastonul şi aleargă spre ieşire, ca şi când ar fi scăpat dintr-o temniţă.

În stradă e răcoare şi Ghinea începe să se mai potolească. I se pare un vis rău toată întâmplarea… Bine c-a găsit pe bătrânul cela. Şi iacă, nici nu i-a mulţumit cum se cuvenea. Ar fi trebuit baremi să întrebe unde să-i trimită polul… S-a purtat ca un bădăran. Ce-o să zică omul acela cumsecade despre dânsul? Desigur, o să creadă c-a avut de-a face cu un pungaş…

O clipă se gândeşte să se întoarcă şi să explice bătrânului că el e subşef de biurou, om cinstit, că i s-a întâmplat nenorocirea, în sfârşit… Dar repede se răzgândeşte. La urma urmelor, şi el ar fi ajutat pe oricine s-ar fi găsit într-o situaţie aşa de grea. E o datorie să ajuţi pe un om în nenorocire. Un pol! Adică ce-i azi un pol? Poate că domnul cela e un bogătaş la care un pol nu contează nici cât două parale… Ce să-i mai dai înapoi? Adică nu i-ar fi bătrânului ruşine să-i primească de la un om sărac? Mai bine decât să-i dea lui înapoi polul, să-l dea de pomană unui cerşetor… Sau, şi mai bine, să-şi plătească cu un pol… în sfârşit, are destule găuri de astupat…

Îşi încheie haina mulţumit, îşi iuţeşte paşii şi se joacă nervos cu bastonul. Încetul cu încetul, se linişteşte de tot, începe să fredoneze şi se gândeşte zâmbind:

„Ce întâmplare… Câştigai un pol!… Chilipir!… Bravo!”.

1916

TE-AR MAI PUTEA INTERESA