Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Culcuşul

Văzduhul clocotea de zăpuşeală...

O beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului. Fuioarele subţiri de căldură se întortocheau de-a valma peste lanurile gălbejite de soare, alunecau uşor pe deasupra coperişelor ţuguiate ale mahalalelor, se zvârcoleau îndârjite printre turlele tinichelate ale oraşului nemărginit. Câte-o gură de vântişor sec şi aspru răscolea în răstimpuri pulberea albă ca omătul de pe şoseaua ce se întindea, netedă ca un brâu de argint, printre livezile dogorâte de arşiţă. Prin prejurimile ofilite, arborii presăraţi rar, ca nişte bulgări de vopseală verde lâncezită pe o icoană colboasă, moţăiau toropiţi de oboseală. Umbre uriaşe păşeau agale peste întreg cuprinsul, se lungeau, se răsfirau şi apoi se prăpădeau în zările scăldate în abureală.

— Aaaoh! căscă Dumitrache Cântăreanu, pocnind din încheieturi. Aaaaoh, Didico!

Stătea sub un nuc pântecos în “culcuşul” de la Trei gâşte, lungit pe spate, cu mâinile încopciate sub ceafă, cu privirile pierdute pe pânza vânătă, limpede şi nesfârşită, care se rotunjea molatic deasupra pământului. Prin frunzişul nucului se strecura o reţea minunată de ochiuri de umbră şi de soare, care se întreceau sprintene pe obrajii lui hopuroşi şi uscaţi ca coaja sâmburelui de măsline. Din haina aşternută pe sub dânsul, prin căptuşeala zdrenţuită, se zgâiau două buzunare ferfeniţite şi înnegrite de smoală. Jobenul spart şi mucezit, aruncat în spinişul din preajmă, părea o grămăjuie de humă arsă.

— Aaaoh! făcu Cântăreanu din nou, după un răstimp. Didico scumpă, mi-e foame!

— Ia taci din gură, pungaşule, fire-ai al dracului să fii!! să răpşti brusc Didina, care şedea alături, răzemată de tulpina nucului, încolăcită ca un dobitoc, la umbră. Îşi frecă ochii cu dosul palmelor, până ce se roşiră ca două sfecle fierte, apoi, ridicând capul cu o trufie caraghioasă şi aruncând nişte priviri pline de scârbă spre bărbatul ce sta şi acum neclintit, începu a-l ocărî: Aoleu, pieri-ţi-ar viţa şi sămânţa, că m-ai sculat din somn tocmai când aţipisem şi eu niţel... Aoleu...

Cântăreanu se holbă la dânsa zăpăcit de mirare; bulbii ochilor i se nălbiră deodată ca două globuri de sticlă lucioasă.

— Dar dacă mi-e foame, fă? Dar dacă mi-e foame?... Ei, atunci, ce zici, drăcoaică, ce zici?

Femeia dădu să răspunză, în clipa aceea însă Cântăreanu sâsâi ceva, scoase un ţipăt înfundat, dobitocesc, şi-şi încleştă pumnii gata să izbească. Didina se sculă friptă şi începu a se învârti ca o sfârlează în jurul nucului, din a cărui scorbură scoase în grabă un coşuleţ acoperit cu o cârpă pestriţă soioasă. Întinse basmaua pe iarbă şi răsturnă la repezeală conţinutul coşului: mezeluri scofâlcite, rămăşiţe cigălite de oase de păsări, câteva legături de praz şi o felie sănătoasă de pâine, cârcălită de unsori. Şi, aşternând, blestema printre dinţi şi azvârlea, din când în când, priviri piezişe spre Cântăreanu, care acum nici nu o mai lua în seamă.

— Haide, hoţule, de te înfundă! bombăni pe urmă femeia, aşezându-se bulgăreşte lângă mâncare şi începând a înghiţi grăbită, parc-ar fi alungat-o tătarii.

— Nu mă mai ocărî, fetiţo, fire-ai a dracului! Să nu mă mai ocărăşti, că te iau la bătaie, mormăi Cântăreanu c-o pâlpăire de zâmbet sălbatic în colţul gurii, târându-se în patru buşi spre basma.

— Parcă eu nu ştiu că vrei să mă omori, tâlharule, parcă nu ştiu?... Hai, loveşte, că mie nu mi-e frică!... Haide!… Haide!...

— Ţine-ţi clanţa, fă, că mă superi şi, dacă mă superi, o să te fac să-ţi înghiţi toate măselele!...

Didina se molcomi o clipă, dar apoi, deodată, izbucni ca o smintită:

— Pesemne, ţi-e necaz, golane, că mă vezi mâncând şi pe mine... Ai?

— Ai ghicit, scumpo, rânji Cântăreanu cu răutate. Tu ocărăşti, tu blestemi, şi, când colo, tot tu vrei să şi haleşti… Parcă tu ai fi muncit-o!

— O, mânca-te-ar ocna, hămesitule! Da nu alerg eu toată ziua, nu colind eu toate mahalalele până ce pot ciupi câte ceva de-ale gurii?... Aoleo!... Şi tu stai ca un trântor şi te pârleşti la soare, mânca-te-ar ocnele să te mănânce!

— Acu ţi-a ajuns, dragă! Cară-te de-aici şi lasă să mai halesc şi eu!... Cărel!... Cărel!...

Îi trânti brusc un pumn în piept şi o îmbrânci cât colo, apoi se puse să molfăiască singur, cu lăcomia unui câine flămând, înghiţind felii uriaşe de pâine cu câte-o muşcătură de carne. Şi, în vreme ce măcina grăbit ca iepurele, ochii îi sticleau de plăcere, iar pe la colţurile gurii i se prelungeau vine subţirele de bale.

Didina se ghemui bosumflată deoparte, îşi adânci obrajii în poală şi începu a lăcrima:

— Aoleu, mânca-te-ar fript pungaşii, aoleu, putrezi-ţi-ar oasele printre zidurile puşcăriei! Aoleu, cum mănânci tu din sudoarea mea şi cum mă laşi pe mine să mă lihnesc de foame! Aoleu, zănaticule, aoleu, candriule, că eu, sărman de capul meu, îmi ciopârţesc ciolanele ca să te îndop pe tine, ş-acuma tu, afurisitule, mă huiduieşti!... Aoleu! Aoleu!

Cântăreanu însă fosăia liniştit, se lingea cu plăcere pe buze şi numai rareori privea la Didina cu nişte ochi foarte miraţi, parc-ar fi întrebat-o când va conteni plânsul.

Prin frunzişul crâmpoţit al nucilor se strecura un mănunchi de raze galbene, îmbrobodind faţa femeii cu o maramă veştedă de lumină şi făcând să licărească întocmai ca nişte bobiţe de grâu lacrimile ce-i picurau încetinel pe obraji... Deodată bărbatul, cu mustăţile zbârlite şi pline de fărâmituri de carne, se întoarse la Didina şi-i zise cu glas dulce, dar poruncitor:

— Iii, Didico, uitasem... I-adu sticla ceea cu ţuică!... Aoleu, cum am uitat ca pământul... Bine că mi-am adus aminte… Ad-o repejor, fetiţo...

Ea nu răspunse. Rămase două clipe nemişcată, dar apoi tot se sculă şi începu a cotrobăi în scorbura nucului. În momentul acesta, însă, dinspre şosea se desluşi un foşnet de paşi târâţi. Cântăreanu întinse capul înainte, ca şi când ar fi vrut să auză sau să vază mai bine, trase repede cârpa peste mâncare şi rosti înăbuşit:

— Sssst! Sst!

Didina se întoarse ca fulgerul, se lăsă tiptil, îşi făcu mâna cozoroc şi se uită cu băgare de seamă spre şosea. În şanţul crescut cu buruieni şi adumbrit de mărăcini, se târa încetinel o mogâldeaţă neagră. Făcea doi-trei paşi, se oprea, pornea din nou. Din când în când, se uita îndărăt, parcă i-ar fi fost teamă că-l urmăreşte cineva.

— Bambaloi! şopti Didina scurt, revenindu-şi în fire şi vârând iar mâna în scorbură, de unde scoase numaidecât o sticlă verde cu ţuică.

— Na! făcu apoi dânsa către Cântăreanu, cu o mutră de copil morocănos. Pe obrajii ei, unşi c-un păienjeniş de pulbere cenuşie, erau încrustate două brazde late de lacrimi.

Cântăreanu duse gârliciul la gură şi trase o duşcă zdravănă. Apoi astupă binişor sticla, o aşeză lângă dânsul şi urmă să mănânce cu poftă înnoită. Şi după un dram de vreme zise femeii mai împăcat, dar fără să o privească:

— Bea şi tu... dacă vrei!...

Didina se apropie fuga ca o pisică, înşfăcă sticla şi supse o gură bărbătească. Clipi de câteva ori din gene şi din sprâncene, apoi se mototoli lângă Cântăreanu şi-i rânji c-un văl de mulţumire şi de linguşire răsfăţată pe faţă:

— Mi-e foame, tăticule!...

Dar el nu o luă în seamă, nici nu-i răspunse nimic. Femeia totuşi începu să molfăiască şi ea, înghiţind bucături mari care, alunecându-i pe gât în jos, îi umflau beregata, parcă ar fi înghiţit nuci.

În vremea aceasta sosi şi Bambaloi la culcuş. Era un om scund şi gros, cu faţa scobită de vărsat şi arsă de soare, îmbrăcat în zdrenţe răspeticite, desculţ, c-o pălărie cenuşie blegită de sub care, printre câţiva cârlionţi de păr ca păcura, sticleau o pereche de ochi scufundaţi în fundul capului.

— Trăiţi, băieţi! zise el cu un glas răguşit şi gros, aşezându-se alene deoparte.

Ceilalţi doi tăcură şi se strânseră mai aproape de mâncare, parc-ar fi vrut s-o apere de privirile pofticioase ale noului-venit.

Trecu o bucată bună de vreme fără ca vreunul să scoată o vorbă. Cântăreanu şi Didina se grăbeau cu mâncarea, pe când Bambaloi îşi descheie haina, apoi cămaşa şi începu a- şi scărpina pieptul coperit cu păr lung şi negru, printre care licăreau picuri graşi de sudoare. Într-un târziu, Cântăreanu totuşi deschise vorba şi-l întrebă ca cu gura altuia:

— Făcuşi vreo învârteală?

— Am umflat cinci franci ş-o băncuţă de la un ţăran pe Calea Moşilor.

— Dormea? întrebă atunci Didina cu gura plină.

— L-am întors! sfârşi scurt Bambaloi, lungindu-se cu burta-n sus.

Apoi tăcură iarăşi. Nu se mai auzea decât clănţănitul dinţilor şi plescăitul buzelor celor ce mâncau. Din depărtare însă se strecura până aici respirarea tihnită a oraşului înfumurat, care semăna, când cu vuietul unei ape adânci, când cu vâjâitul unui vânt de furtună, când cu mugetul trudit al unui dobitoc uriaş.

— Joci? întrebă Cântăreanu iarăşi, uitându-se la Bambaloi cu nişte ochi cercetători, sfredelitori.

— Cum? zise cel întrebat, ridicându-se pe jumătate şi mângâind cu privirile sticla cu ţuică ce se zărea sub haina lui Cântăreanu.

— Joci babaroasa?

— Se poate? mormăi el domol, apoi adăugă repede, cu mâinile întinse: Dă-mi şi mie o gură de ţuică, măi Cântărene!

— Ţi-ai găsit... Nu dau...

— Să-ţi stea în gât!

Şi în vreme ce Bambaloi, scrâşnind din dinţi de necaz, se târî mai depărtişor şi scoase de după brâul cafeniu, cu care era încins, un pumn de gologani unsuroşi pe care îi numără cu zgomot, Cântăreanu potrivi sticla la gură şi dintr-o duşcă o goli toată, apoi se tolăni cu burta la soare, pufăind şi râgâind ca o gâscă îndopată. Didina, înviorată şi sprintenă, adună rămăşiţele, le cotoşmăni în coş şi le ascunse bine în scorbură; pe urmă se ghemui la poalele nucului, la pândă. Şi, privind dusă spre şoseaua argintită de soare, lălăia din când în când câte-un crâmpei de cântec bătrânesc...

Încetul cu încetul, soarele se apropiase de asfinţit vărsând, înainte de a se pierde, o ploaie de suliţe galbene asupra pământului însetat. În depărtări, turlele oraşului, îmbrăcate în văluri fantastice de umbre şi luminişuri, străjuiau ca nişte ostaşi uriaşi pe un câmp de bătălie hopuros şi părăginit. De jur împrejur, însă, nici un zumzet nu mai adia, parcă toată lumea ar fi căzut într-o toropeală de moarte.

Şi liniştea aceasta abia, când şi când, era întreruptă de leopăitul uşor al paşilor celor ce soseau la culcuş. Dinspre oraş, oamenii zdrenţuroşi, pârliţi şi scofâlciţi la faţă, se târau ca şerpii prin şanţurile şoselei spre culcuşul de la Trei gâşte. Didina îi zărea de departe şi şoptea: “Ssst! St”. Iar după ce se apropiau, le zicea pe nume: “Neneciu!” “Bididiu!”... La culcuş fiecare avea “patul” său, călcat şi bătătorit în iarba înaltă şi grasă de sub nucii din preajmă. Vorbeau puţin, scurt şi numai despre învârtelile ce le făcuseră peste zi. Scotea fiecare paralele ce le şterpelise de cine ştie unde, le zuruia cu dragoste în găvanul palmelor, le număra cu multă băgare de seamă de mai multe ori, sau le rânduia în moviliţe de câte un leu pe haina care îi servea de aşternut, apoi, când se plictisea sau când isprăvea, le ascundea frumuşel, ca să nul vază nimeni, şi întreba pe cei dimprejur:

— Joci? Care, la rândul lor, răspundeau într-un glas:

— Se poate? În sfârşit Bambaloi se puse în mişcare. Scoase dintr-o spărtură tainică a vestei sale o pereche de zaruri de os, le cercetă câteva clipe, apoi începu a le scutura în pumni, privind pe sub gene spre ortacii care picoteau la umbră. Se târî lângă Cântăreanu şi, încolăcindu-se turceşte, sâsâi scurt:

— Haideţi!

Cântăreanu aşternu o bucată de muşama roasă între două rădăcini pe jumătate ieşite din pământ, iar oamenii se aşezară toţi împrejur. Dar, înainte de-a scoate paralele, fiecare îşi trecu mâna peste muşama ca să se convingă că nu s-a făcut nici un şiretlic.

Începură jocul... Grămăjoarele de gologani asudaţi, rânduite în turnuleţe regulate sau împrăştiate alandala, luceau ca nişte ochi galbeni, vrăjmaşi, în văpaia fuioraşelor piezişe de lumină, ce se furişau printre frunzele nucilor.

— Ieşi, Neneciu! şopti răguşit Cântăreanu.

Neneciu, un băietan de vreo dăuăzeci şi trei de ani, smead şi uscat ca tinicheaua, îmbrăcat ceva mai binişor ca ceilalţi, cu mâinile noduroase şi late ca lopeţile, apucă un pumn de gologani, îi jucă în palmă, apoi îi trânti pe muşama şi, împărţindu-i în două, zise cu glas stins:

— Jumătate şi jumătate!... Răspunde?

— Răspunde!

Cântăreau strânse crunt din sprâncene, luă zarurile, le scutură îndelung în pumnul întredeschis şi le aruncă uşor pe muşama. Şi cu gâtul înţepenit înainte, cu nişte priviri sălbatice, sticlitoare, urmări rostogolirea bucăţilor de os până ce acestea se opriră într-un colţ.

— Trei şi doi! şopti Cântăreanu, muşcându-şi buzele; apoi, uitându-se la mâna lui Neneciu, care înşfăcase zarurile, zise cu un zâmbet amărât: Fără cacialmale, piciule!

În clipa aceea, însă, Neneciu azvârlise zarurile şi acuma toţi îşi plecară capetele, aşteptând cu ochii zgâiţi. Peste faţa lui Neneciu trecu repede o rază de bucurie, dar se stăpâni numaidecât, întinse mâna cu o răceală silită şi numără paralele bâiguind:

— Şase şi şase! şi apoi adăugând: Opt bani!...

Cântăreanu căzuse cu capul pe piept de necaz, dar se dezmetici şi el repede şi numără tremurând optzeci de bani. Apoi împinse tot restul pe muşama şi strigă înăbuşit, în vreme ce pe frunte îi răsăriră câţiva picuraşi de sudoare, culoarea leşiei:

— Ce vine!... Răspunde?

— Răspunde!

Toţi priviră cu ochii holbaţi, cu răsuflarea reţinută, la Neneciu, care aruncase zarurile şi nu făcuse nimica. La spatele lui Cântăreanu, Didina tremura ca o vargă verde de alun.

Zarurile însă trecură de mai multe ori de la Neneciu la Cântăreanu fără nici un rezultat, aşa că jucătorii începuseră a-şi pierde răbdarea. Dar atunci Cântăreanu, aruncând din nou zarurile, făcu unu şi doi şi Neneciu mătură paralele.

— Ptiu, lovi-te-ar relele, damblagiule! ţipă Cântăreanu, sărind ca un nebun şi scuipând pe Neneciu între ochi.

Neneciu surâse nepăsător, se şterse cu mâneca cămăşii şi jucă mai departe cu ceilalţi tovarăşi, în vreme ce Cântăreanu, zvârcolindu-se ca un peşte de mânie, se întoarse spre Didina şi o luă pe ea la înjurături:

— Fugi d-aici, drăcoaico, că din pricina ta am ghinionul ăsta.

— Aoleu, fire-ai al dracului; dar io-s de vină dacă tu nu ştii să joci?

— Fugi, pungăşoaico, să nu te iau de păr! Fugi!...

Didina se sculă şi se depărtă doi paşi, clămpănind cu greaţă:

— Mânca-te-ar ocnele!...

Jocul însă nu conteni deloc. Moviliţele de gologani se micşorau sau se măreau din clipă în clipă. Doar grămada lui Neneciu creştea treptat-treptat. Pe feţele tuturor se oglindea o spaimă nedesluşită, iar pe frunte şi sub buza de jos le licăreau cununiţe de sudori reci. Numai pe obrajii lui Neneciu tremura adierea unui zâmbet de bucurie şi răutate, dar şi la dânsul colţurile gurii se lipiseră de dinţi, dându-i înfăţişarea unei fiare flămânde. De la o vreme, însă, el începu să strecoare şi în buzunare câte ceva. Se făcea că-şi numără câştigul şi slobozea în vestă leu după leu, încetinel, pe nesimţite.

Cântăreanu pierdu tot ce avuse. Scormoni prin toate buzunarele, prin toate rezervoriile ascunse ale hainelor sale, dar zadarnic, căci pierdea mereu. Încercase toate mijloacele, se înfuria, înjura, sărea în sus ori de câte ori pierdea, îşi smulgea părul, se închina, apoi iar se vâra în cercul jucătorilor. În sfârşit, după ce se curăţă ca degetul, se întoarse la Didina:

— Hai, fetiţo, dă-mi şi mie ceva părăluţe! Uite, m-am ars, dar am aşa o presimţire că cu un franc am să câştig tot ce am pierdut!... Hai, dă-mi!...

Didina, în loc de răspuns, îl scuipă în faţă ca pe-o javră şi nici nu se sinchisi de dânsul.

— Dă-mi, Didino... nu mă lăsa de ruşine! cihăi Cântăreanu necontenit. Haide! Dă-mi!...

— Ia lasă-mă-n pace, golane!... Nu-ţi dau nici un ban, că m-ai înjurat! urlă Didina, strâmbându-se la dânsul ca o pisică ce se apără de o harmalae de câini.

Cântăreanu stătu câteva clipe ca o stană de piatră. Părea că se gândeşte. Apoi, deodată, începu a schimba feţe-feţe, ca un lunatic. Vinele de pe tâmple i se îngroşară ca nişte lipitori hrănite de sânge, fruntea i se încreţi, nările i se umflară, iar pumnii i se încleştară, aşa că unghiile i se înfipseră adânc în carne. Începu a răsufla repede, sforăind ca un bolnav de plămâni. Se năpusti ca o fiară asupra femeii, o înhăţă de gât şi o tăvăli jos:

— Dă-mi, că te omor!

Şi o lovi cu pumnii peste cap, peste ochi, peste foale… Ea ţipa ca din gură de şarpe:

— Nu dau, hoţule, nu dau... Nu dau!... Aoleu! nu dau!… N-am...

Dar Cântăreanu îi urlă în urechi, necontenind cu ghionturile:

— Ba ai, hoaţo, ştiu bine că ai!...

Femeia se zbătea sub loviturile lui ca o broască strivită în călcâi; în câteva rânduri se opintise şi ea să-i împlânte degetele în ochi, dar Cântăreanu băgă de seamă, îşi trase capul îndărăt şi începu s-o lovească cu picioarele în şale. Şi Didina tot mai gemea cu glasul scăzut:

— Nu dau, hoţule, nu dau!... Omoară-mă, dar nu-ţi dau nici un ban!

Cântăreanu parcă-şi pierduse minţile. Se urcă cu genunchii pe pieptul descoperit al femeii, îşi încleştă mâna în părul ei destrămat şi începu a o bate cu capul de pământ. Căpăţâna Didinei bubuia ca o oală înfundată când atingea brujii de humă, iar ochii îi ieşiră din orbite ca două cepe mari, roşii. Cântăreanu gâgâia şi mugea:

— Te omor, hoaţo, dacă nu-mi dai!... Îţi beau sângele dacă nu-mi dai!...

— Omoară-mă!... Omoară-mă, că nu mi-e frică!

Atunci Cântăreanu, şi mai întărâtat, vrând s-o facă să tacă, îi trânti un pumn în nas. Două şiroaie de sânge fierbinte, mohorât, bulbuciră brusc din gura şi nările femeii, îi roşiră bărbia şi gâtul, prelingându-se în picuri rari printre firicele crâmpoţite de iarbă... Pe Didina o trecură năduşelile, simţi un nod acru în gât, dar nu conteni a blodogori, deşi cu clăbuci de sânge în gură:

— Omoară-mă, omoară-mă, dar tot nu-ţi dau!...

O ploaie de ghionturi îi astupă gura. Părul i se vâlvoi şi se amestecă cu pământ şi fire de iarbă, iar sângele îi vopsi toată faţa ca o mască purpurie de catifea. În sfârşit, gemetele ei slăbiră, buzele-i învineţite şi muşcate începură a tremura convulsiv, iar mâinile ei zgârâiate vrăjeau după aer ca nişte aripi zdrobite...

Cântăreanu, pufnind şi răcnind ca un taur aprins, o bătu până ce osteni. Atunci, apoi, îi puse un picior în coaste şi o îmbrânci ca pe-o cârpă netrebnică. Femeia, un morman de carne vie, se rostogoli o bucată de loc şi rămase nemişcată ca un buştean. Numai sânii stropiţi cu sânge, care creşteau şi scădeau în răstimpuri rare, arătau că viaţa nu s-a stins de tot dintr-însa. După un dram bun de vreme, însă, totuşi îşi reveni în fire; începu iar a geme ca un animal beteag, apoi se porni pe plâns şi plânse, plânse cu sughiţuri. Pe urmă, deodată, pe neaşteptate, deznodă dintr-un ciorap o punguliţă umflată de gologani, o cântări o clipă din ochi şi o aruncă lui Cântăreanu, care stătea deoparte, cu capul între genunchi, ştergându-şi sudorile de pe obraji. Cântăreanu se uită întâi la femeie, apoi la pungă şi, fără să scoată un cuvânt, răsturnă gologanii în palmă. O rază de bucurie copilărească luci în ochii lui crunţi la vederea banilor. Se închină de trei ori ş-apoi se amestecă iarăşi între jucători, care, toată vremea cât el bătuse pe Didina, învârtiseră babaroasa, nepăsători şi liniştiţi, ca şi când nu s-ar întâmpla nimic.

Didina îşi pipăi ciolanele stâlcite, îşi şterse sângele de pe faţă şi de pe gât, se cotoşmăni deoparte, pe crăcana unui nuc stingher, suspinând şi plângând cu o voce care semăna c-un cântec de jale:

— Aoleu şi d-aoleu, că m-a omorât! Arde-te-ar pârjolul, hoţule şi găinarule, că-mi storci şi măduva din oase şi tot mă omori în bătăi! Urî-te-ar şi soarele, urî-te-ar şi noaptea!… C-ai omorât pe Ghiţă Olteanu de pe şoseaua Pantelimon, ş-ai făcut spargerea cu omor în Călăraşilor, ş-ai jefuit pe ovreiul din Băneasa!... Aoleu, proasta de mine, că nu te-am dat pe mâna poliţiei, c-aş fi scăpat de tine şi de bătăile tale, aoleu şi d-aoleu!...

Din când în când, tăcea, se uita pe-a furişele la Cântăreanu, parcă ar fi vrut să vază ce face. Apoi iar începea, mai dihai şi mai jalnic, încât bocetele ei umplură întreg culcuşul!... Bărbaţii însă n-o luau în seamă. Ei îşi urmau jocul tăcuţi, cu inimile strânse, cu broboane de sudori pe faţă, şi priveau cu ochii holbaţi la zarurile ce se învălmăşeau cu iuţeala fulgerului pe muşamaua soioasă.

Un zâmbet şiret, şăgalnic, plutea acuma pe buzele lui Cântăreanu. Începuse să câştige şi-i venise pofta să glumească. Aruncă în răstimpuri câte-o vorbă de şagă către cei dimprejur, dar glumele îi îngheţau pe buze, căci aceştia îi răspundeau prin nişte priviri duşmănoase şi ameninţătoare. Ş-aşa nu-i rămânea decât să tragă cu urechea la oftările Didinei; încrunta din sprâncene când îi pomenea despre isprăvile care aveau nevoie de întuneric, dar totuşi nu se uita la dânsa. În curând, însă, Bambaloi băgă de seamă că Cântăreanu strecoară parale în gheată. Îl înjură, dar Cântăreanu râse şiret şi mai dosi pe loc doi lei. Şi ochii îi sticleau într-o văpaie de bucurie sălbatică.

— Ţi s-a întors norocul bătându-ţi gagica! bombăni Bambaloi, care se curăţase ca o lămâie stroarsă şi acuma privea lihnit la joc.

Cântăreanu zâmbi prosteşte, scutură îndelungat zarurile în palmă, le aruncă şmechereşte, iar ele se opriră pereche-pereche… Şi în vremea aceasta Didina, schingiuită de bătaie, plângea amarnic şi tremura ca o frunză bătută de vânt...

Dar apoi norocul, deodată, se schimbă ca prin farmec. Cântăreanu începu a pierde şi în câteva clipe rămase uscat ca scândura. El însă nu se ostoi. Îşi amanetă ghetele pentru cincizeci de bani, apoi pălăria pentru zece bani. Şi toate se duseră pe apa sâmbetei, căci acuma Neneciu făcea mereu cinci şi cinci, şase şi şase.

Cântăreanu, ars până în suflet de necaz, blestema ca o babă rea de gură şi se bătea cu pumnii în cap:

— Uf, trăsnire-ar Dumnezeu toate femeile!... Uf, cu ce gagică m-a bătut pe mine Dumnezeu!... Uf, uf, că i-a părut rău după parale şi m-a făcut să-mi pierd şi ghetele, şi pălăria...

Apoi, vârându-se printre jucători, li se jelui cu glas plâns:

— Vedeţi cum pate omul când are o ibovnică afurisită?… Cât muncesc eu şi mă trudesc pentru dânsa, fire-ar a dracului, şi ea tot îmi cobeşte a rău şi mă ameninţă cu vânzări şi cu năzdrăvănii... Aoleu, acuşi te omor! Aoleu, cum te ţin eu ca pe-o cucoană şi tu cum îţi baţi joc de mine!...

Dar Neneciu strâmbă din nas scârbit şi îl întrerupse, urlându-i în urechi:

— Ce mai tot cârteşti, bălosule! Omoar-o, dacă vrei, şi nu bate mereu din clanţă!...

Cântăreanu se uită lung şi întrebător la Neneciu, apoi rând pe rând la ceilalţi. Însă pe feţele tuturor citi parcă aceleaşi cuvinte:

“Omoar-o şi nu mai bate din clanţă!…”

Îşi întoarse ochii albaştri tulburaţi spre Didina, care plângea şi acuma şi-şi ştergea lacrimile cu poala rochiei de stambă. Mai privi o dată la jucători, scrâşnind din dinţi ca un câine hain, apoi se apropie de Didina:

— M-am ars, fetiţo, m-am ars până la piele! Pentru blestemele tale... Vezi, Didico, de ce mă tot afuriseşti?...

Didina izbucni deodată într-un hohot amarnic de plâns. Apucă mâna hopuroasă şi crăpată a lui Cântăreanu şi o duse la frunte, gemând de nenumărate ori:

— M-ai omorât, tăticule! M-ai omorât! Uită-te la carnea mea... M-ai omorât!

La apus, soarele se ascunse printre coperişele înroşite ale Bucureştilor. Oraşul întreg părea scăldat într-o mare de flăcări trandafirii. Nucii de la Trei gâşte aruncau o pată neagră uriaşă pe pajiştea care începea a aburi în răcoarea înserării... Încetul cu încetul, noaptea se coborî pe pământ cu paşi de lup, învăluindu-l cu o mantie vânătă-închisă, cusută cu mii de mii de stele. În zare, oraşul începea a-şi aprinde faclele sale galbene, răspândind în văzduh o ceaţă molatică şi alburie, amestecată cu un vălmăşag de zgomote lâncezite...

În culcuş, oamenii isprăviseră jocul. Se târâse fieştecare la locul său şi acuma toţi stăteau întinşi, privind gânditori la cerul împestriţat cu stele, oftând din când în când ca nişte bolnavi cuprinşi de dureri. Singur Neneciu era neliniştit. Strângea în pumni paralele câştigate, le număra, le vâra în buzunare şi iar le scotea să le numere.

“Aoleu, să nu mi le fure careva la noapte!” îşi zicea neîncetat, privind îngrijorat la tovarăşii săi, care gemeau cu jind şi care îi aruncau în răstimpuri câte-o privire pizmătăreaţă.

În sfârşit, scoase o băsmăluţă, înfăşură într-însa banii şi o vârî în sân; apoi se închină repede de mai multe ori, se lungi şi dânsul cu burta-n sus şi începu a pufăi c-un surâs de biruinţă şi de bucurie pe buze...

Într-o parte mai adăpostită, Cântăreanu şi Didina şopteau încetinel, zgârciţi unul lângă altul, ca doi tineri îndrăgostiţi de curând. Femeia gâfâia şi acuma; carnea ei chinuită tremura ca o grămadă de piftie. Pe obraji, lacrimile încă nu i se secaseră şi buzele-i erau umede şi înnegrite ca postavul... Cântăreanu o mângâia şi-i şoptea cu milă:

— De ce mă tot superi, Didino, de ce mă superi?... O să te omor odată, taică, şi mi-ar părea rău...

Apoi, după câteva clipe şi oftând din adâncul sufletului, adăugă:

— Dar pentru ce mi te tot împotriveşti?

Didina se alipi de dânsul ca un copilaş de ţâţă la sânul mamei şi-i şopti cu voce tremurată:

— Omoară-mă, tăticule!.. Aş vrea să mor de mâna ta!...

Şi-n vreme ce Cântăreanu clătina din cap nedumerit, ea întrebă repede, cu o privire exaltată în ochii plini de lacrimi:

— Iubeşte-mă, tăticule!... Aşa-i că mă iubeşti?...

Cântăreanu strânse din umeri şi zise cu glas muiat:

— O să te omor odată, Didico! Mi-e frică c-o să te omor ş-o să mă bag în ocnă pentru tine!...

— Strânge-mă în braţe, tăticule!... Strânge-mă şi mă omoară! murmură femeia, zvârcolindu-se lângă dânsul.

Surâsuri slabe se furişau prin frunzişul nucilor. Firicelele de iarbă se înmlădiau şi se legănau prin somn. O pasăre piruia în apropiere o melodie dulce, lină, tărăgănată. Peste culcuş, peste împrejurimi, se aşternu o boare subţire, răcoritoare, ca un înveliş ţesut din aţă de păianjen... Sus, pe cer, stelele licăreau ca o puzderie nesfârşită de luminiţe de ceară albă, şi licărirea lor părea dulce şi amară ca o sărutare de fată mare... Şi-n depărtare oraşul nesfârşit gemea înăbuşit, ca un uriaş care trage de moarte, şi se mistuia în lumina lui gălbuie şi vestejită.

1910

TE-AR MAI PUTEA INTERESA