Magda Isanos

Nuntă

Acuma pământu-ntreg putea
mărturisi pentru noi;
ca unele văratece, luminoase ploi,
plânsul şi râsul între noi plutea.

Eu eram principiul neschimbat,
ţărâna, întunericul roditor,
luna, spre care mareele tuturor
oceanelor adânci au urcat.

Tu, soarele care-aruncă-n spaţii
arcul superbei graţii,
amintind chiar în somn mişcarea...
„Nu-mi clătina întunericul si nemişcarea”,

voiam la-nceput să strig;
şi-auzii murmurul ţurţureilor mici de ghiaţă.
Stând în lumină tremuram de frig
şi nu ştiu cine mă chema spre viaţă.

Trebuia s-ascult negreşit acele porunci.
Ca si când as fi dormit pân-atunci,
priveam verdele ca un fum
al primăverii şi simţeam precum

nişte muguri de aripi pe umeri.
„Poţi să trăieşti şi fără să numeri
zilele.” Glasul tău plutea
ca duhul deasupra apelor şi creştea

parcă noaptea primului somn din noi...
Sunt unele văratece, luminoase ploi,
care prefac pământul şi apa din temelii.
Şi eram străvezii, străvezii.

Din volumul "Ţara luminii", 1946