Editura Global Info / Literatură

Mihai Eminescu

Avatarii faraonului Tlà

Sara... sara... sfânta şi limpedea mare îşi întinde pânzăriile transparente de azur sub luna care-n nălţimea depărtată a cerului trece ca un mare măr de aur neţinut de nimic în eterul albastru... pustiile Nubiei lucesc verziu-sur ca câmpii de gheaţă pe care a căzut o ninsoare uşoară şi Memfis, divina Memfis, îşi ridică colosalele ei zidiri ninse de lună în depărtarea ţării... pare că-ntr-o noapte de vară ar fi nins deodată o pulbere de diamant peste toată lumea şi urmele acelei străluciri ar fi muiat şi-ndulcit aerul cel dulce al Egipetului, şi numai Nilul îşi leagănă mişcătoarele şi lungile lui maluri de papură pintre care curg oglinzile lui mari, care reflectă lumea cerului şi parecă apele lui, mişcându-se una peste alta ca linţolii de cristal mişcător, sună în adânc cântarea cântărilor. Uşor zboară luntrea mică şi neagră asemenea unei cugetări printre tablourile măreţe desfăşurate de o parte şi de alta a râului... oraşe vechi ce-şi construiesc zidirile lor sure şi colonadele lor infinite în lumina nopţilor, piramidele — morminte de regi — crânguri de palmieri şi numai păsări călătoare străbat cu aripile-ntinse, într-un lung triunghi, adâncimile fără de margine... unde merg? unde?

În luntrea neagră e culcat, şi capul lui mare în perini de mătasă, bolnavul rege Tlà; în jurul naltei sale frunţi — o cunună de flori de mac... de flori a uitării şi a somnului...

Peste vecinicia undelor zboară luntrea lui, până ce dintr-o parte şi dintr-alta a Nilului se ridică grădinile pendente... Două pe maluri, deasupra lor, ca pe umeri de munte, iarăşi două, şi-n nălţimile cerului iarăşi două... Erau scări urieşeşti ridicate la soare, şi fiecare treaptă era o grădină lungă, întinsă şi toată lumea lor repezită pas cu pas la cer s-adâncea ca-ntr-o oglindă pas cu pas în infinitul Nilului... Grădinile pendente întoarse străluceau adânc-adânc în râu şi printre ele părea că trece luna ca o comoară în fundul apelor. Luntrea se opri la mal... Regele se dete jos palid şi adâncit şi se pierdu în umbra naltelor bolţi de frunze a grădinilor, trecu în lumina lunii şi umbra lui se zugrăvea pe nisipul cărărilor ca un chip scris cu cărbune pe un linţoliu alb. În fruntea grădinii cei mai nalte era palatul lui, cu cupola rotundă, cu şiruri de coloane sure, cu bolţi urieşeşti...

Erau atât de mari acele zidiri încât regele păru un gândac negru, ieşit în lumina nopţii, care suia scările şi trecea prin bolţile palatului.

El intră într-o sală mare: Memfis era la picioarele lui... oraşul infinit cu cupolele albe... a cărui ocean de palate urieşeşti, a cărui strade largi pavate cu pietre lungi şi albe, a cărui grădini de palmieri forma un tablou la care se uita uimit şi adânc... I se părea că spiritul Universului visează — el, căruia un pământ cu imperii i-e un grăunte — şi că visul său măreţ e pentru ăst' moment Memfis... Bolţile ferestrelor i se arcau înalt deasupra frunţii... Bolta salei era scrisă de jur împrejur cu zodiile cerului... pe murii nalţi erau chipurile zugrăvite a regilor Egipetului.

El gândea... Ce umbre urieşeşti treceau în închipuirea sărmanului muritor care-ntr-o lume atât de măreaţă se simţea atât de mic, ca o furnică ce pluteşte pe o frunză tremurătoare pe suprafaţa Nilului... Deodată peste fereştile înalte căzură lungi perdele roze... şi el rămase în sala întinsă într-un întuneric trandafiriu, îngreuiat de lumina lunii ce plutea asupra Egipetului. Memfis dispăru de sub picioarele lui... el rămase singur, cu gândirile lui negre... Noaptea tăcea... El se primbla pin umbra trandafirie a sălii în talerul lui negru-strălucit... apoi scoase din sân o fiolă cizelată dintr-un singur ametist, luă o cupă săpată dintr-un carniol mare, pe care o umplu cu apa sântă a Nilului... Destupă fiola şi turnă trei picături ca cerneala din ea peste apa din cupă şi apa deveni încet-încet întâi galbenă ca un aur diafan, apoi roză ca cerul aurorei, apoi albastră şi adâncă ca albăstrimea cerului.

El se uită mult în pahar şi părea că vede lucruri ciudate în metamorfozele colorilor lui... Într-adevăr i se păru că vede în aurul diafan, în fund, o muscuţă de om, c-o cârjă în mână, bătrân şi pleşuv, dormind cu picioarele-n soare şi cu capul în umbra tinzii unei biserici... În apa roză văzu parcă un peştişor vioriu care semăna cu un tânăr frumos... în apa viorie văzu un om sinistru şi rece, cu faţa de bronz...

— Peste cinci mii de ani, şopti el surâzând... O, Rodope, Rodope! Deschise o uşă mare şi intră într-o sală a cărei podea era o unică oglindă de aur... sală fără acoperământ... deasupra, cerul cu toate oceanele de stele... în oglindă, cerul cu toate oceanele de stele... I se părea că e un greier amărât suspendat în nemărginire...

— Isis, strigă el, spre oglindă... Isis, apari!

Tabla se-nnegri şi deasupra-i apărură scrisori albe... chipuri de oameni şi animale... Palatul întreg se cutremură lin.

— A sosit ora morţii mele... zise regele, ca şi când ar fi vorbit cu el singur... aştept să-mi spui adevărul... Nu-mi zugrăvi chipuri trecătoare... care să mă facă a crede că suntem numai pulbere...

Un râs clocoti pin toată sala...

— Ce râzi, zise regele întunecos... mie nu mi-e a râde, demone... voi adevăr, nu batjocură...

— Pulbere? răspunse un glas din oglindă cu o rece şi cruntă expresie de ironie... pulbere?... te-nşeli... ce eşti tu, rege Tlà? Un nume eşti... o umbră! Ce numeşti tu pulbere? Pulberea e ceea ce există întotdeuna... tu nu eşti decât o formă prin care pulberea trece... Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlà este atom cu atom altceva decât ceea ce azi se numeşte tot cu acelaşi nume...

— Chipul tău, Isis...

Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roşu... de acest cerc erau aninate fiinţe ca o scară... Jos, minerale în care plantele îşi duceau rădăcinile... animalele îşi duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, şi pin toate aceste forme tremura cercul roşu şi făcea să joace formele negre pe firul ei roşu...

— Am înţeles...

Oglinda se auri... şi cerul se adânci în infinitul ei...

Regele se văzu iar... o clipă suspendată...

— O, Rodope! Rodope, murmură el trist. Ce am numit eu Rodope ?... o umbră.

Regele ieşi şi trânti uşa după sine...

Oglinda singură se-ncreţi ca suprafaţa unui lac... glasuri se certau în fundul ei ca sfada valurilor... Chicot şi plâns... ţiuit, urlet... suspin şi un glas mare începu să râdă pin tot haosul de glasuri mici...

— O, inamicul meu cel mare... spunea un glas ce umbla prin sală... Piramide şi temple, oraşe şi grădini suspendate puneţi contra pasurilor mele... Râd de voi, regi ai pământului, râd de voi... Ce căutaţi a prinde eternitatea în nişte coji de piatră, care pentru mine sunt coji de alună... În mine, în pieire şi renaştere este eternitatea... Voi... o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer... voi vreţi să mă prindeţi pe mine... Nebuni!

Apoi se limpezi oglinda şi eternitatea din cer se uită în ea însăşi... şi se miră de frumuseţea ei.

În singurătatea pustiilor se-nălţa piramida sură cu fruntea ajungând nourii... Luna o ningea, încât părţile lovite de ea păreau de zăpadă, părţile umbrite păreau de cărbune, şi lungă, ţuguietă, gigantică, se-ntindea pe nisip umbra piramidei. Regele îşi făcu drumul pe dunga umbrei, un punct negru mişcător, până ce veni în apropierea ei. Deschise o uşă c-o cheie de aur, o închise iar după sine... şi cu asta închisese porţile lumii după el... era singur, singur într-un mare mormânt... El aprinse o faclă... Înăuntru se-ntindeau colonade, chipuri de zei abia lovite de lumina roşie a făcliei, a cărei raze treceau fulgerătoare pe chipurile urieşeşti şi negre de zei în umbra umedă a columnelor, încât părea că după fiece piatră, din fiece umbră sclipesc ochi siniştri, izvoare subţiri roiau de sub picioarele zeilor şi se pierdeau în pământ... din când în când flacăra roşie a făcliei, izbucnind mai tare, zvârlea dungi de lumină în deşertele hale, prin arcadele sumbre şi sure, prin columnele reci... şi nimeni, nimeni în acest lăcaş al morţii.

Deodată apăru Tlà... El zvârlise uşa mormântului după sine, între el şi lume... faţa sa mare şi palidă, ochii lui adânci şi scânteietori, mersul său mândru, talarul negru ce-i curgea în cute splendide de umeri în jos... astfel sta aspru zugrăvit în lumina cea roşie a făcliei. Ţi-era frică să priveşti în faţa lui... al acestui singur muritor în halele mari şi deşerte a morţii... Dar mai era el viu...? Puţin era şi avea să-şi rezime capul, greu de cugetările unui imperiu, pe perina păcii eterne... Eterne? Ah, nu cuteza s-o spere.

El umbla ca-n vis... umbla pe o generaţie de oameni... un sărman visător sfărâmat de durere, doritor de moarte... El deschise repede uşa de la o treaptă ce ducea sub piramidă, luă făclia... şi adânc departe sub piramidă se vedea sticlind un plan negru şi strălucit... Parcă un ocean se mişcă mut sub piramidă... El privi în jos...

— O, lac! în curând vei cânta la capul meu cântările...

El coborî scările jos, mai jos, ca şi când s-ar fi coborât în fundul unei mine... şi-n adânca depărtare îl vedeai lângă un lac. Razele făcliei n-ajungeau departe... O parte a apei se roşi de lumină şi-n mijlocul lui se desemnau formele negre şi fantastice ale unei insule acoperite de o dumbravă...

Regele sui scările unei urne de piatră înaltă cât un palat... El aruncă făclia-n urnă... Ca şi când o domă s-ar fi aprins deodată în mijlocul nopţii adânc negre, astfel s-aprinse fluidul din vas şi ilumină toată hala mare ca o boltă a cerului de sub piramidă, lacul ce strălucea, insula cu boschete verzi, cu straturi de flori palide şi înalte, cu cărările acoperite cu nisip de argint... era o grădină frumoasă în mijlocul unui lac subteran... Numai fumul gros se-nălţa din văpaia vasului şi se spărgea sus, sus de bolta subteranei.

Regele coborî iar la malul lacului... un podiş de prund, peste care apa trecuse, ducea la insulă... El mergea pe cărare... apa-i ajungea până la genunchi... mişcările lui năşteau cercuri murinde pe suprafaţa apei şi poalele mantiei ajungeau în apă. Ajunse la insulă... În lumina roşie... pin umbra neagră a arborilor, pe lângă lungile straturi de flori, el merse până ajunse în mijlocul insulei.

Pe un piedestal scund erau două sicriuri... În unul era întinsă o femeie cu chipul de ceară... rozele roşii împletite în jurul frunţii contrastau cu faţa palidă şi moartă... Ochii cei mari închişi, faţa trasă şi slăbită, pleoapele-nvineţite peste ochii înfundaţi. Haina ei trecea din toate părţile peste marginile sicriului şi ajungea la pământ... Mâinile reci, transparente de albe, cu degetele lungi şi subţiri încleştate peste piept... Era un cadavru de-o spăimântătoare frumuseţă...

— O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu şi plecându-şi faţa plină de lacrimi la pieptul ei. Cum te iubesc!... De ce-ai murit?... Nu ţi-am spus să nu mori... nu te-am rugat... copilă? Vezi tu flacăra lămpii urieşeşti... vezi tu grădina ce-ncunjură sicriul tău... vezi tu coroanele regilor atârnate de crengile acestor arbori?... O, de le-ai vedea... de-ai putea să deschizi ochii tăi cei mari, să mă priveşti până ce voi muri lângă tine... căci voi muri-n curând... Rodope! Te urmez în noaptea de unde nu-i reîntoarcere... Cerul cu stelele lui, Nilul cu eternele-i unde... divina Memfis... generaţii vor plânge... şi eu mor... mor, căci ai murit tu, palidul meu copil... copilul meu... al meu...

El apăsă fruntea de mâinile ei unite... întuneric... o negură rece cuprinse creierii lui, i se părea că Rodope îl cheamă din depărtare, făcându-i semne c-un ramur de finic... el simţea că bătăile inimii i se răresc... simţea storcându-i-se viaţa din sân... simţea că... nimic... nimic.

El murise cu fruntea plecată pe pieptul ei.

Flacăra urieşească mai pâlpâia în aer, de făcea să joace în razele-i roşii, să dispară şi reapară fantastic toată lumea subteranei... apoi se stinse, şi un întuneric adânc, fără întindere, mut, domni peste sfârşitul unui om.

Era ca şi când toată măreţia trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor şi nu rămăsese decât un întuneric asemenea celuia din somnul fără de vis, un întuneric fără spaţiu şi fără timp.

— Nu-l lăsa! Sfrrr! După el, băieţi!... Hahaha... Şi copiii desculţi, cu pălăriile lor mari, fugeau de le pocneau călcâiele după un cerşitor bătrân şi trenţăros, cu faţa speriată şi cu barba zburlită.

Azvârleau pietre după el... şi el plângea, sărmanul idiot, şi striga din toate puterile:

— Cucurigu!...

Un franciscan tânăr şi palid trecu pe lângă el... el s-aruncă la picioarele lui şi-ncepu să-i sărute poalele rasei şi-şi ridică mâinile plângând spre el...

— Copii răutăcioşi şi fără de milă!... strigă franciscanul c-o voce tare şi sonoră, nu vi-i ruşine să chinuiţi un biet idiot... un cerşitor... nu vedeţi cum plânge, nu vedeţi cum îşi ridică mâinile uscate de bătrâneţe... o! blestemul lui D-zeu are să cadă pe voi!...

— Cucurigu! strigă bătrânul răguşit şi tremurând de spaimă.

Copiii speriaţi holbară ochii lor cuminţi la franciscanul palid şi se risipiră ca un stol de vrăbii...

Franciscanul ridică pe bătrân de la pământ şi-l duse spre tinda unei zidiri mari, îl culcă binişor, puindu-i drept căpătâi sacul său... puse mâna lui frumoasă pe inima bietului idiot, care se spărgea bătând de spaimă şi-ngrozire şi şezu lângă el până ce simţi c-a adormit... Îi puse o pâine albă alături cu capul şi-apoi se depărtă suspinând... o lacrimă mare-i strălucea ochiul frumosului călugăr.

Era vechea zidire de piatră cubică a sfatului orăşenesc din Sevilla unde-l depusese pe bietul cerşitor. Cerul cu întunecatul lui azur şi cu soarele-i arzător se destindea asupra oraşului vechi, stradele cele strâmte erau mai deşerte, era o căldură moleşitoare şi nesuferită care-nfierbânta pietrele pavajului, nisipul şi murii şi care făcuse ca la orice fereastră să fie lăsată perdeaua... astfel încât părea un oraş orb şi nelocuit, aşa nu se vedea nici o fiinţă pe strade şi pe pieţe. Cerşetorul dormea cu capul în umbra murilor... adică cine ştie dacă dormea numai... Umbra uscată a murilor caselor, lenea cea călduroasă a zilei, nici o mişcare, nici un glas... ce fel murise toţi oamenii în acest oraş sau dormeau... căci tot strigătul de mai înainte n-a fost decât o întrerupere a unei lungi şi constante tăceri.

Bietul cerşetor adormise... Ce vise ciudate avea... I se părea că corpul lui întreg e ceva ce se poate întinde şi contrage şi poate lua orice formă din lume... I se părea mai întâi că i se umflă capul din ce în ce şi el devine un bătrân ghebos, gras şi glumeţ... ori că acuşi se usucă ca ţârul şi devine un om lung, cu ochii clipitori şi mici, îmbrăcat în straie lungi negre... ori că i se umflă corpul şi i se subţiază picioarele, de pare un sac de făină pus pe două fuse subţiri... Apoi simţi că se contrage repede, repede şi devine un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuş de ou... Prin albuş el vede numai de jur împrejur coaja oului şi se zvârcoleşte ca o furnicuţă în centrul lui... şi tot creşte, creşte, pare că-i înghimpă ceva umerii...

"Aha! gândi el, îmi cresc tuleii"...

Apoi se simţi din ce în ce crescând, acu aripile i-erau mari... era cucoş. Cucurigu! strigă el, primblându-se într-o ogradă deşartă sub un gard, peste nişte bulgări de piatră şi prin glod, în care-i rămânea urmele labelor ca o scrisoare de zodii... Cucurigu... Dar nu-i era bine...Îi era greu capul... creasta i-atârna în jos, ochii lui cei rotunzi ca două altiţe de oţel erau păinjeniţi... el îşi plecă capul şi-l ascunse sub aripă... îşi ridică un picior şi adormi... Dar într-un par era o cioară care tot striga: crrr! Tlà! Tlà! Tlà! crrr... Sunetele astea-l urmăreau în somn... până ce simţi că nu simte nimic... părea că o tabla neagră se-ntinde naintea ochilor lui, apoi încetă şi asta... apoi i se păru lui că e un punct negru, mic, care totuna se contrage mereu, până ce n-a rămas din el... nimic. Înspre sară oraşul începu să-nvie... Treceau oameni cu pasul încet pe lângă el şi i se uitau curioşi în faţă... "A murit bietul Baltazar!" gândeau ei... Veni un consilier al oraşului, gândi şi el c-a murit... Nu se găsi nici un popă să-l îngroape... "El fusese îndrăcit, ziceau ei, cum să binecuvântăm cadavrul unui îndrăcit"...

Doi oameni săraci se găsiră care să-l îngroape pentru câţiva reis din casa comunală. Îi săpară groapa într-un colţ de cimitir. Sara, pe lună, veniră cu două scânduri bătute în cuie una de alta... Îl puseră pe ele şi se uitară şi ei cam aşa cum se uită omul la mort... este totdeauna o simţire, nu de compătimire, dar de deşert sufletesc cea din faţa unui cadavru...

— Frumos bătrân, zise unul, pare că e un împărat răsărit din poveşti... Pletele sure cad grele la pământ... capul mare şi greu, căci morţii sunt grei...

— Ah! zise cellalt... ce mai gândeşti şi tu?... N-avem noi destule de gândit, ca să ne pierdem acuma vremea cu privirea unui mort. Pe scânduri şi hai!

Ajunseră curând afară de oraş, la ţintirimul cu murii lui albi şi lungi, ce păreau unşi cu var de lumina lunii... trecură peste pragul portiţei negre, s-apropiară de mormânt, lângă care fumega încă lutul proaspăt. În fundul mormântului umed erau aşezate paie... Ei îl răsturnară pe bătrân de pe scândură cu faţa în jos, pe paie... aruncară înc-un braţ de paie peste el... şi începură a arunca pământ peste el...

— E târziu, Boromeo, zise unul, hai şi ne-om duce acasă... Mâine om veni de om umple mormântul... Am aruncat destul pentru ca să nu fie descoperit...

— Hai dar!

Luară lopeţile de-a umere şi, în noaptea cea clară, ieşiră şoptind şi povestind încet din cimitir... Crucile albite se uitau în lună, florile de pe morminte foşneau mişcate de-o suflare lină, murii cei albi, ce se ridicau peste câmpia crucilor şi a mormintelor, luna, ce trecea atât de palidă şi dureroasă... şi, de departe, oraşul, cu conturele lui fantastice, cu case şi turnuri, cu ferestele-i mute ce ascundeau mistere, şi peste toate un linţoliu transparent de lumină albă... Numai un brotăcel trezit în iarbă sărea cu picioruşele distinse... "Tlà, Tlà", ţipa el în lună şi trezi un ţânţar ce adormise pe pieliţa lui cu: Bzzz! Tlà! Acest duo solitar nu era întrerupt de nimic... numai în urechea mortului suna un greier parecă... El auzea parecă acel greier, dar nu gândea nimic... Şi greierul subţia glasul, de părea tremuratul glas a unei coarde de aur mişcate şi tremurânde, şi lui îi veni acum clar ideea aur în minte... Aur, aur... sunetul creştea nu în mintea, ci în inima lui.

Din ce în ce mintea i se ilumina... i se părea că lada de creieri este o sală frumoasă plină de flori şi oglinzi, dar fără lumină încă... o muzică înceată trecu prin sală, ciudată şi dulce, şi el simţea fiinţe trecând prin sală, fete în haine albe... cu suflarea lor caldă şi cu pieptul plin, şi bărbaţi strângându-le de mâini şi şoptindu-le de amor... Era o lume de semiîntunerec şi mezzavoce. O candelă ardea în mijlocul sălii a cărei lumină creştea din ce în ce, din un punct ca vârful unui ac într-un licurici, din licurici într-o flamă subţire şi albastră, şi cu cât flama creştea, cu atât vocile s-auzeau mai tare, tot mai tare... până ce deodată în sala iluminată şi plină de un aer de diamant... el auzi râsuri tari, zgomotoase, glume, vorbe, joc... un zgomot ca-ntr-o sală de bal... Şi văzu că toate sunt propriile lui închipuiri, clare can-tr-un vis limpede... El se simţea apăsat... dete paiele şi lutul de pe faţă şi se trezi într-o groapă adâncă — fără să ştie cum, fără să ştie cine-i el, şi deasupra frunţii lui cu închipuiri senine plutea sus, sus în cer, luna cea plină.

"Cine sunt eu?" fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii şi pline de viaţă... el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-şi putea da socoteală... Se găsea cuminte... şi... memoria, memoria era ceea ce-i lipsea... El închise ochii, ca să rămâie în întuneric şi ca, ne'nfluenţat de lumea de dinafară, să cutreiere câmpul aducerii lui aminte... Era ca un orizont negru şi fără de sfârşit... nimic, nimic... numai prezent avea... trecut defel... sau unul atât de tenebros încât nu vedea nimic pe el... departe, departe... ca şi când într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală... ai vedea undeva un foc arzând... Cer înnorat şi negru... pământul şi noaptea de nu-ţi poţi vedea mâna cu degetele răşchiete dinaintea ochilor... departe parecă vedea în noaptea plină a sufletului lui o antică coroană de rege.

"Ah! gândi... mă tem să nu-nnebunesc iar... căci, cum văd, ceea ce am acuma... mintea... n-am avut-o-ntotdeauna... trebuie s-o fi pierdut odată."

El ieşi din mormânt după ce tocmise la loc paiele şi pământul, ca să nu se cunoască că el a ieşit din mormânt, şi-ncepu să meargă încet prin cimitir... Ajunse lângă mur... îl sări... şi-ncepu să meargă spre oraş... Ajunse într-o ulicioară strâmtă, de a căreia amândouă laturile se-nălţau case negre şi lungi cu ferestrele rotunde... Un turn de biserică lung, cu piatra lui mucigăită, acoperit cu olane negrite de vreme, cu fereşti risipite şi oarbe, cu o uşă masivă şi veche de stejar, ferecată c-o cruce de spijă lucrată în mii de podoabe şi flori... El deschise c-o cheie mare şi ruginită poarta, sui scările înguste în sus şi intră într-o cămară nalt boltită în mijlocul căreia se afla o masă de piatră sură şi un scaun vechi, a cărui îmbrăcăminte de piele era toată ferfeniţită... Numai luna se uita sperioasă prin fereasta veche, năruită şi fără obloane, care semăna mai mult cu o găvăună de piatră de la o vizunie. Bătrânul sur se uita uimit la lucrurile ce-l încunjurau... un pas instinctiv îl dusese în această vizunie... el găsise cheia la sine... Un dulap vechi de lemn mohorât, lucrat cu fel de fel de sculpturi, era pe jumătate deschis, o candelă de sticlă roşie-închisă vărsa raze slabe de rubin în cămara pustie... el deschise dulapul... scoase un pergament vechi şi-l desfăşură dinaintea lui... Era o cartă a Spaniei. În un loc al ei era mânjită cu coloare galbenă ca aurul... El s-apropie de fereastă şi se uită mult la locul mânjit.

— Hm! da, da! aici trebuie să fie visul vieţii mele...

Şi, ca şi când s-ar fi speriat de neîngrijirea cu care lăsase dulapul deschis, aruncă iute pergamentul în fundul lui şi-l închise iute c-o cheiţă de oţel... Apoi începu să se primble prin cămară... O oală de flori numai cu pământ era într-un colţ... El turnă pământul afară... sub el erau monede de aur... C-un fel de aviditate el legă banii într-o treanţă veche şi-i puse în sân... Toate ce făcea i se păreau fireşti şi totuşi dacă s-ar fi întrebat de ce le face nu şi-ar fi putut da socoteală... Avea instinctul neconştiu a unui animal, care face tot ce-i de trebuinţă fără să ştie spre ce scop.

El îşi tunse barba şi părul c-un foarfece ruginit... deschise o ladă seculară şi mohorâtă... scoase din ea haine frumoase de catifea şi se schimbă în ele... Scoase o oglindă din ladă şi se admiră în ea... găsi un şip vioriu plin de mireasmă şi-şi stropi hainele cu ea... şi când ieşi din turnul vechi, cu pălăria lui cu şnur de aur... cu bumbii lui de pietre scumpe, cu inele de diamant pe degete, părea un gentilom bătrân şi bogat...

Merse în faţa unui palat vechi, zidit într-un frumos stil maur, înaintea căruia se-ntindea o grădină de pomi în floare, înconjurată de un grilaj de fier cu vârfuri aurite... În bolta porţii sună un clopot... I se deschise, portarul se plecă până la pământ înaintea lui... El trecu pe o cărare lungă în urma unei alei de castani, ajunse la scările nalte acoperite de un baldachin suspendat pe columne în forma lujerilor de crin, intră înăuntru... Sui repede scările acoperite c-un covor moale... intră într-o sală splendidă... a cărei tablouri pe pereţi se zugrăveau şters şi neclar în semiîntunericul luminii de lună. Pe-un jeţ lângă fereastă şedea o fată naltă şi palidă, care la intrarea lui îşi întoarse uimită capul... El s-apropie de ea...

— Voi sunteţi, Signor? zise ea încet... şedeţi în faţa mea... am să vă istorisesc multe...

Ochii ei mari şi întunecaţi purtau în ei o durere fără de lacrimi... Uscăciunea lor teribilă trăda disperarea.

— Vorbeşte, copila mea.

— Signore... familia mea m-a destinat să vă fiu soţie... şi trebuiesc s-o fiu, căci nu am nici o putere de rezistenţă... Dar nu vă pot iubi... Iubesc un tânăr cavaler, tânăr şi frumos, şi voi sunteţi bătrân... Însă de când v-am văzut, marchize, mi s-a părut că aveţi un caracter nobil, că nu veţi voi să mă sacrific unui maritagiu care nu vă va ferici şi care pe mine mă va despera...

— Te iubesc, Seńora, zise el c-un ton sec şi scurt... dar nu voi să te nefericesc... Dar prezenţa d-tale ar fi în stare de-a mă face egoist, căci eşti atât de frumoasă... Seńora, renunţ la mâna d-tale cu o condiţie numai... foarte uşoară de-mplinit, se-nţelege... Trebuie să mă concediaţi chiar în astă sară... Să-mi puie caii la trăsură... plec... Aveţi bunătatea de a-mi da condei şi hârtie, ca să scriu renunţarea mea... chemaţi pe părintele şi pe vărul d-voasră, ca să servească de martori... căci doresc ca să fii fericită...

Fata, roşie de bucurie, ieşi, ordonă să i se gătească trăsura de drum, aduse pe tatăl şi pe văru-său...

— Cum, d-le marchiz... d-ta renunţi la...

— Aide, conte! să nu pierdem vorba-n zadar. Ai voit să-ţi nefericeşti copila, şi eu nu voi ca bogăţia mea să fie cauză la aceasta... Ştiu că eşti sărac, conte... dăruiesc deci drept zestre miresei la care renunţ jumătate din averea mea... Puteţi chema un notar...

Notarul fu adus iute.

Marchizul dictă actul de donaţiune... Contele-i strânse mâna cu ochii plini de lacrimi... fata şi vărul ei îngenunchease-nainte-i sărutându-i mâinile... el îi binecuvântă şi ieşi repede. Trăsura era gata, caii sforăiau în hamurile lor... El se întoarse repede, intră într-o odaie slab iluminată unde dormea în pat un bătrân care, trăsură cu trăsură, era el. Haine ca ale lui erau aşezate pe scaun... bătrânul visa adânc... "Da, da! zicea el pin somn... nu vă uimiţi... renunţ la mâna donei Ana... îi dăruiesc jumătate din averea mea".

— Visează ceea ce eu am făcut, zise el încet. Cu atât mai bine... cu atât mai bine...

Coborî, se sui în trăsură, care ieşi din curte şi-ncepu să zboare pe stradele lungi, apoi ieşi în câmp pe drumul de ţară... Părea câmpia o pânzărie întinsă şi verde presărată cu buchete de flori felurite... Astfel merseră până cam la două după miezul nopţii...

Un castel vechi c-o grădină părăginită se-nălţa pe o coastă de deal... Părea mai mult o grămadă de pietre decât o zidire, cu murii ei risipiţi, cu copacii uscaţi, pe a căror tulpină creştea generaţii tinere de arbori noi şi subţiri... Era un parc cu o pădure veche, unde pe ruinele copacilor vechi şi putrezi cresc cei noi şi tineri... Trăsura intră în curtea plină de ierbărie şi de huci sălbăticit, ajunse la scări... el îi dete drumul şi intră în înaltele şi surele hale ale castelului, cu pereţii reci de piatră patrată, cu mobile antice şi veştede, cu tablouri şterse şi mohorâte, în cadruri de lemn negru... Astfel umbla bătrânul, c-o lumânare de ceară într-un sfeşnic de argint, prin toate odăile largi şi deşerte, şi ca vise din bătrâni îl încunjurau acele portrete care, serioase în cadrele lor, se uitau parecă la el...

El ajunse într-o cămară naltă şi fără fereşti... Afară de uşa pe care intrase nu mai era o alta... El închise acea uşă după sine, trase, pe dinăuntru, un drug de fier peste ea... s-apropie de un perete de piatră pătrată şi împinse într-un loc cu mâna... Peretele de piatră se-ntoarse ca-ntr-o ţâţână... el ţuşni iute cu lumânarea pin crăpătura deschisă şi se trezi, cu lumânarea-n mână, asupra unei scări ce ducea în jos... El întoarse peretele la loc... şi coborî scările ce sunau tâmpit sub paşi... un aer bolnav îi îngreuia pieptul... Ajunse în o subterană mare... De jur împrejur erau boltiri în muri în care erau statui de piatră... chipuri de cavaleri îmbrăcaţi în fier... ce se uitau cu ochii lor reci de piatră la el... O manta era spânzurată-ntr-un cui... într-un colţ era o bute aşezată pe tălpi, de mult putrezite, şi o cupă de argint alături de ea...

El scoase cepul de la bute... Nu curgea nimic... Desigur că cămaşa prinsă asupra vinului era foarte groasă. El băgă spada în bute şi ţinu cupa... Un vin ca chihlimbarul, transparent... mirositor curse din bute... El o astupă, îşi apropie buzele de acel lichid vechi... şi bău paharul întreg. I se cutremură corpul de plăcere... Părea că chipurile de piatră începeau a se legăna pe piedestalele lor balanţând cu mâinile, apoi el se culcă pe manta la pământ ca să privească... Stanurile de piatră se coborâră şi-ncepură a juca în pivniţă, şi sub greoaiele lor tălpi de granit urla cerul subteranei... Mai stângaci decât urşii se-nvârteau ţopăind şi strigau şi se certau... Hopp! hopp, zupp, zupp! Şi-şi legănau taliile lor ţepene, şi-şi mişcau picioarele lor, şi ochii lor de piatră se-nvârteau uscaţi şi morţi în încoifatele lor capete...

— Să trăiască Almanzor, striga unul.

— Să trăiască, răsunară subteranele...

Părea c-o mie de glasuri răspund la exclamarea lui, simţeai că eşti într-un labirint de subterane la care aceasta era numai tinda... Ropotul înfricoşat al cavalerilor de piatră, strigătele lor sălbatece, turbarea lor înfiorătoare îl făcea pe bătrân să se-nfăşure-n mantaua lui... El nu zicea nimic... dar ei nici observau prezenţa unui om viu... Părea că el e mort sau că nu e defel şi numai ei sunt.

Apoi vorbele lor deveniră din ce în ce mai încete, mărunte, ţăndărite... ei povesteau de păreai a auzi glasuri de babe noaptea pe prispă... poveşti în care se desfăşura înaintea sufletului auditorilor toată istoria cavalerismului Spaniei... şi tot mai molcom, mai molcom auzea bătrânul glasurile lor şoptitoare, până ce nu mai auzi nimic... El adormise.

A doua zi se sculă, lumânarea mai era un muc numai în sfeşnicul cel de argint ce ardea abia... El găsi pe masă o legătură de chei şi, topite, multe ămucuriî de lumânări de ceară galbenă... Aprinse unul de mucul ce era să se stingă, luă cheile şi deschise o uşă ce ducea într-o suterană alăturată. Ţinea lumina în aer cu braţul distins... Lăzi cu grămezi de argint erau în colţurile acestei subterane fără vo răsuflătoare... Argint, argint... el merse mai departe... Deschise o altă uşă... Lăzi de aur grămădit licureau slab în lumina cea roşietică a făcliei de ceară. El s-apropie... Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri. Unele bătute de romani încă, altele de mai încoace, însă toate vechi... El merse înainte... deschise o altă uşă şi acolo găsi mici sicrie, pe poliţe de fier, pline de pietre scumpe. Diamante întruna, rubine şi smaragde într-alta... şi o ladă plină de cele mai frumoase mărgăritare... Atotputernicia omenească era strânsă-n subterană... Mai deschise o uşă şi... şi găsi un sicriu acoperit c-o pânză albă... El dete pânza într-o parte. O ţeastă goală cu gura rânjită se strâmba parecă la el...

"Ce te strâmbi, gândi el mânios... Ca şi când eu nu ştiu că ăsta-i sfârşitul omnipotenţei omeneşti?"

Simţiri întunecate îi turburau pieptul... O imensitate de dorinţe îi mişca inima şi toate... toate realizabile.

— Ah, zise el încet... lume, am prins colţul fericirii în mână... Am aur, şi de-aş zice de o mie de ori aur, n-aş şti încă bogăţia ce o am în puterea mea... Şi ce nu poţi cumpăra cu acest metal strălucit, în care toţi demonii lumii trăiesc... Tot, tot! Mărire, renume, coroane chiar... plăceri... şi ceea ce plăteşte mai mult... dreptul şi putinţa de-a dispreţui lumea întreagă...

Ce costă inocenţa unei copile? pot întreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tată, ofilită prin ofilirea fiicei sale... mi s-ar şopti sume mari... mari pentru ei, nu pentru mine... Ce costă absoluţiunea bisericii pentru crimă... o sumă mare, dar o sumă... Ce costă mila lui Dumnezeu... s-o scoatem la vânzare... Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă opera unui geniu, cu care să-mi eternizez numele meu... Toate, toate sunt de vânzare... El râse crunt. Ecoul boltelor răspundea cu clocot la râsul lui cumplit, şi craniul cel mort parcă rânji din sicriu... Iată-mă dar în vârful lucrurilor omeneşti... Ce aş fi eu fără tine, metal rece şi mort? Un cerşitor pe stradele Sevillei... Ce sunt cu tine?... Tot ce voi... Ce este în tine?... Nu pot afla un răspuns din sunetul tău... Ce este în tine? Este amor? Nu. Unde-i?... E amiciţie, mărire, geniu. Nu... căci nu-l văd... Şi totuşi este tot... tot...

În vremea asta marchizul Alvarez se trezise dimineaţa în casa contelui, după ce avuse un vis ciudat pe care, se-nţelege, nici în minte nu-i venea să-l realizeze. El intră în sala unde era adunată toată familia la dejun.

— A, marchize, dar tânăr mai eşti!... Când pustia ai venit atât de repede de la ţară... dar, în sfârşit, cu toate astea ne oferi numai ocazia de a-ţi mulţumi din nou pentru generoasa d-tale donaţiune ce-ai făcut-o asară... Eşti superb, marchize...

— Eu?

— Bine... Ce fel... te faci că nu-ţi aduci aminte...ă?

— Eu am visat asta, dar n-am făcut-o... Nici prin minte nu-mi trece... Îi aduseră documentul.

El se uită netot pe el:

— Iscălitura mea, fără contestare, dar e falsă...

— Ce fel falsă?

— Eu n-am renunţat la mâna Dońei Ana, nici i-am donat ceva...

— Dar asară... adu-ţi aminte, marchize...

— Eei... dar eu nu sunt nebun, d-le conte... Vreţi să vă bateţi joc de un om în toate minţile. Caii mei... voi să plec!... Voi să văd unde veţi ajunge cu donaţiunea d-voastre.

— Ce cai, zise portarul privindu-l din creştet până în tălpi. Trăsura şi caii nu-ţi sunt aici, d-le marchiz... ieri ai plecat cu ei la ţară...

Marchizul se cruci...

— Eu? eu am plecat la ţară...

— Da, da, da! D-ta, cine altul...

— Bine, frate... eu am visat...

— Ai visat realitatea, marchize...

— Aduceţi-mi trăsura de poştă... voi să mă duc... În urmă cineva o fi luat în posesie şi castelul meu sub numele şi figura... Nu are nici o valoare actul de dar, conte... M-oi reîntoarce ş-apoi voi vorbi... Sunt lunatec doar... nu mai pricep nimic...

El plecă la ţară...

Trăsură şi servitorii venise cu el de cu sară acolo... Se mirară când îl văzură apărând într-un al doilea exemplar.

— Am venit eu asară cu voi la ţară?

— Venit, marchize...

El sui iute scările... intră în apartamente... Găsi portofoliul lui propriu pe masă, pe care ştia că-l avuse în oraş... "D-zeu cu mine! gândi el. Ce-nsemnează asta?..." Căută urme de om strein prin toate odăile... Nimic... Ajunse doar la uşa apartamentului din urmă. Ah! aceea era închisă de o sută de ani. Broască ruginită... Apoi se cunoştea că nu umblase nimenea...

Toată ziua aceste cugetări nu-i putură ieşi din minte...

Sara, după ce închise uşa după sine, se puse-n dreptul oglinzii şi privi lung la el însuşi... ca să vadă de-i el ori de nu mai e el... El începu să ameninţe cu degetul chipul din oglindă, râzând şi strâmbându-se... "Ha! blestematule! mă persecutezi, ai? faci sinete în locul meu... mă bagi în datorii, hoţule?..." Chipul din oglindă ameninţa şi el cu degetul, dar parecă se uita serios şi parecă strâmbăturile lui erau de nebun... "Ce-i asta, gândi marchizul speriat... Eu râd, şi el se uită serios la mine!..." El râse tare ca să se încredinţeze că chipul din oglindă e umbra lui... şi chipul râdea... dar cum... D-zeul meu! Un râs satanic, nebun...

— Oh! Oh! strigă marchizul, aici e mai mult decât umbra mea...

Apucă o spadă lungă şi-ncepu să manevreze pe lângă oglindă. Şi chipul manevra c-o spadă... "Ieşi dar, zise el vânăt de turbare, ieşi, umbră, să mă lupt cu tine... Să vedem cine-i marchizul Bilbao, eu ori tu..."

Oglinda se-ntoarse-n ţâţâni şi un chip uscat ce era marchizul însuşi într-un al doilea exemplar se arătă dintr-un gang înfundat în muri...

Spadele lor se-ncrucişară... amândoi suri... amândoi serioşi şi tăcuţi... Trăsură cu trăsură acelaşi om ce se lupta cu el însuşi... Dac-ar fi căzut unul din ei... n-ai fi ştiut care a căzut... Se părea că marchizul se luptă cu chipul lui propriu ieşit din oglindă.

El căzu străpuns drept în inimă... şi umbra din oglindă începu a râde... Apoi luă cadavrul... îl aruncă după oglindă... o repezi la loc ca pe-o uşă... şterse sabia de sânge şi se puse pe jeţul unde cel mort şezuse c-un cart de oră-nainte...

A doua zi sosi o scrisoare de la contele, în care acesta-i reproşa modul cum se joacă cu familia lui şi-i trimise actul de donaţiune-ndărăt.

Noul marchiz scrise următorul bilet către Dońa Ana:

Iubită Dońa,

Sunt, cum ştiţi, un om bătrân şi ciudat. Nu-mi plac mulţumirile, asigurările de amiciţie şi toate aceste forme goale sub care adesea nu s-ascunde nici o simţire... N-am voit a vă face bine ca să-mi fiţi mulţumitoare, ci, simplu, pentru că mi-a plăcut a face. Pentru a mă sustrage de la toate mulţumirile ce îmi sunt atât de neplăcute am făcut acel mic scandal. Vă trimit actul de donaţiune-napoi... El stă şi e valabil...

Bilbao

Avea în mână cheia voinţei omeneşti, putea să producă orice mişcare i-ar fi plăcut. Bucurie, invidie, durere, iubire, ură... "Va să zică te am în mână, chintesenţă a mişcărilor istoriei... avere. Tu, reprezentant al puterilor omeneşti şi al puterilor naturii subjugate, atârni de tremurul mâinii mele, atârni de închipuirile capului meu, de dorinţele inimii mele... Aide, poeţi, descrieţi luna, învăţaţi, descoperiţi izvoarele gândirii, eu le am toate în acest sunet al aurului... Tot ce căutaţi, tot ce nu puteţi avea, eu pot... Dar vor fi minciuni... Ce e adevărul"

Curând el avu cel mai frumos palat în Madrid... curând saloanele marchizului erau împopulate de lumea cea mai elegantă a ţării... princesele frumoase, auzind de acea fabuloasă avere, voiau a pune mâna pe acea nemărginire de probabilităţi ce aurul ascunde în el... Aurul însemna castele asupra plângerii eterne a mării, grădinăii de**... cântec de arfă, amanţi frumoşi... Şi doar acest aur nu costa decât ocheade înfocate şi adânci, surâsurile voluptoase a buzelor coapte de tinereţe... undoirea delicioasă a evantaiului în limba mistică a amorului... De ce nu? De ce nu?... Scrisorele parfumate umpleau buchetele marchizului, întinerit de atâta prevenire...

Şi ce frumoasă era Ella...! Ella avea frunte de marmură, cu părul de aur cenuşiu, cu ochii mari, în care cerul se-namorase... gândeai că universul înstelat se uită asupra pământului numai de dragul ochilor ei. Şi mâinile ei de crin şi umerii ei de zăpadă... Un poem... şi totdeauna când trecea pe lângă el... surâdea... Inima lui întinerea la vederea ei... ş-apoi era atât de gingaşă... gândirile ei părea c-o leagănă cum aerul mişcat leagănă o trestie... Astfel apărea în hainele-i lungi şi albe... un înger al cerului, cu cununa ei de roze... Şi când privea el bogăţia lui i se părea că sufletu-i fusese o comoară întunecată unde aurul şi mărgăritarele zăceau în întuneric şi că o rază de amor, intrând într-acea inimă, ar face să strălucească florile de metal în toată splendoarea şi toată conştiinţa puterii lor... O, Ella! raiul îl puteai visa cu ea... În căldura arzătoare ce acoperea c-o pânzărie diafană câmpiile cu flori, ce desparte oştile norilor, ce lustruieşte oglinzile mării eterne, el se visa umblând cu ea de braţ... şi sufletul ei îi ghicea cugetările... Şi de câte ori trecea pe lângă ea... buzele ei murmurau încet, cu amoră?... captivare?... ah! cine ar fi putut-o şti?

Odată, după sfârşitul unui bal, ea şedea pe un colţ de sofă... el s-apropie de ea... Ochii ei cei mari străluceau de dulci lumini... pieptul ei se mişca de bătăile inimii... El îngenunche la picioarele-i.

— Ella! zise el lin, mă poţi tu iubi... mă iubeşti tu?

— De mult, de mult! şopti ea abia auzit.

— Tu minţi!

— Mint? Ce m-ar fi făcut să mint?

— Poate că stai sub influenţa magică a averii mele... N-o am... Tot ce am este un milion... Restul s-a risipit de mult. Ei bine... Sunt un om ciudat... Îţi dau jumătate din acest milion ca să te pun în libertatea de-a decide asupra inimii tale. Dacă, avută, ... ţi-ai fi aruncat ochii asupra unui om mai asemenea ţie-n vârstă... spune-o...

Ochii ei fulgerară de indignaţie.

— Ah... cum poţi crede cum că aur, cum că numai interes poate mişca inima mea... Nu, nu! Sunt în stare de-a renunţa... dar te voi iubi în veci... Sunt în stare, speriată de această inimă crudă, să fug de prezenţa d-tale... dar nu sunt în stare să te uit...

— Ella, toată averea mea... milionul întreg... iată-l în acest portofoliu... E-nsoţit de un act formal de dăruire... Îl pun pe masă... mă duc... Nu voi ca prezenţa mea să te facă să roşeşti... Nimic... nimeni în lume nu va şti izvorul bogăţiei tale viitoare... Pură ca un angel, bogată, vei putea să alegi ce vrei...

— O, zise ea plângând, nu s-aseamănă nimic cu această răceală şi cruzime de inimă...

El ieşi... Ea rămase-n faţa portofoliului deschis... Mâinile ei tremurau, ochii îi străluceau c-o lumină avară... Ea băgă portofoliul în sân... Ieşi...

Marchizul reintră în odaie.

— S-a dus, zise el încet... O, aur... totuşi nu poţi orice. Părerea amorului doar... Amorul nu!... Să vedem amiciţia... Mâine oraşul va şti că sunt un cerşetor... Un cerşetor bătrân înamorat de chipul unui angel...

A doua zi îi veniră o mulţime de scrisori... femeile-şi cereau înapoi biletele lor de amor... Amicii se scuzară că nu mai pot avea onoarea etc., etc. ...O istorie veche se desfăşură înaintea ochilor lui... Amicii-i deveneau inamici, linguşitorii-l batjocoreau... femeile-l găseau urât şi prost... Întunericul cuprinse sufletul lui...

"Părere, părere... Gândeam a căpăta cu aur un lucru adevărat... o... recunoştinţă... o... iubire... Nimic, decât părerea acestora... Cerşetorul se va bucura c-am căzut... găseşte o satisfacere, o mângâiere pentru durerea lui văzând un om avut căzând alături cu el... Cei bogaţi se vor bucura că văd rivalul ce le cumpără plăcerile că le-a lăsat câmp liber... că femeile şi vinurile s-au ieftinit... pentru că nimeni nu le mai plăteşte aşa de scump... nimeni nu mai pune o măsură mare asupra valorii acestor lucruri... "

El nu dormi multe nopţi... era însetat de iubire, şi cu aurul pierit dispăruse toate visurile de fericire...

— Le-am plătit ca să mă mintă... Aurul e izvorul făţăriei ş-a minciunii... nimic adevărat. O, amor, amor, şopti el adormind...

Simţea iar nebunia cuprinzându-i sufletul... simţea iar sufletul contrăgându-i-se... că o noapte întinsă îi învăleşte simţirea şi cugetarea, că lumea încetează împrejurul lui... şi în somnul lui mortuar parcă mai simte, ca un sunet de vioară subţire şi dulce, vorba: amor... apoi nu simţi nimic... nimic...

În mijlocul paraclisului negru şi nalt era zidit catafalcul îngreuiet de un sicriu şi asupra întregului era aruncat un linţoliu de catifea neagră cusut cu stele de aur... În noaptea solitară arde o singură făclie... nici un preot nu murmură cu glasul mărunt rugăciunile morţilor, numai câte-o rază se fură asupra înălţării mortuare şi din formele ce transpar cunoşti că sub linţoliu e un cadavru...

Deodată o uşă de spijă se deschide şi [apare] un înalt chip de femeie. Rochia ei neagră foşneşte uscat asupra pietrelor bisericii, un fin văl de dantelă îi acopere faţa palidă... un bătrân o urmează, cu mina servilă.

— El este dar...? Ah! copilul meu... astfel se sfârşeşte o viaţă de om... astfel?

— Ah! princesă, zise bătrânul... cum poate cineva cu spiritul vostru să se-namoreze de un om fără inimă, care despreţuia femeile, căruia moartea-i părea o mântuire... O femeie, doamnă, n-ar fi putut să cuprindă inima acestui om superstiţios, mândru, sărac... al acestui nebun, c-un cuvânt...

— Pentru că inima virgină nu cunoaşte amorul...

Ea ridică colţul linţoliului şi descoperi un frumos cap de marmură-nvineţită, un surâs de o nespusă beatitudine era pe buzele lui...

— O, Angelo! zise încet, ai ştiut tu ce-i amorul, ca să-l dispreţuieşti...? Ţi-a mângâiat vodată urechea acelea dulci şi întunecoase flori ale nopţii, vorbele de iubire, dezmierdările unei femei... a bătut vodată la fruntea ta acele bătăi line, sărutările, pe care o gură umedă de femeie să le bată spre a afla care gândiri sunt acasă... ale amorului, ale dorinţei, ale durerii?... Ah! sărmană frunte solitară, te acopăr cu flori... dormi! dormi!

Ea pusese mâinile pe fruntea albă şi moartă... El surâdea în sicriul lui cu zâmbetu-i mort şi sfânt!...

Un sarcasm învioşă buzele bătrânului c-un surâs rece şi sceptic... "De-ar fi viu, l-ar omorî... gândi el, i-ar fi o jucărie de o zi... Dar ceea ce nu se poate câştiga... un om mort deja..., o inimă neatinsă, sfântă, de care moartea a avut milă în cazul de faţă... aici frumoasa mea princesă poate fi sentimentală... Ce batjocură..."

Ea acoperi iar faţa mortului... Afară s-auzi zgomot de glasuri... Ieşiră repede şi închiseră uşa de spijă după ei... Mortul rămase singur...

— Mă iartă, domnule, că-ţi spun, dar în metaforă vorbind, se-nţelege... d-ta nu-mi pari în toate minţile...

— Vom vedea, vom vedea, d-le Dreyfuss...

— În metaforă vorbind, d-ta vrei să învii morţii... Mă iartă, d-le, asta-i contra a orice convenţiune...

— În metaforă vorbind, d-ta eşti un casap, d-le!

— Dar, d-le, lăsând toate specificaţiunile deoparte... un om mort nu poate fi viu... Una şi cu una sunt două... unul viu nu poate fi mort... Două şi cu două sunt patru... În metaforă vorbind...

Se deschise uşa principală a paraclisului şi intrară doi oameni, gesticulând şi certându-se...

— Dar omul nu numai că-i mort, dar nici a vrut să trăiască.

— Conced, conced... dar... ce-mi pasă, fapta e că nu e...

— De vrea ori nu vrea... nu vrea ori vrea... nu-ntreb eu de astea... O lumină-ncoace!...

Paraclisul mic se umplu de oameni...

— În metaforă vorbind, omul nu poate fi viu şi mort totodată, zise d-nul doctor Dreyfuss.

Celălalt s-apropie, dete linţoliul jos...

— Acasă cu el şi-n pat, da nu-n biserică.

Popa-şi făcu cruce... Dar el luase banii de-ngropare anticipând... Ce-i păsa...

Cui-i era ciudat în astă împrejurare... era mortul însuşi. El auzea vorbindu-se împrejurul lui, vedea cu ochii închişi bolţile gotice ale paraclisului şi făclia de ceară albă de la capul lui... dar i se părea că totuşi nu va fi decât o închipuire... I se părea şi-i plăcea de a fi mort... gândea că e într-o altă lume şi nu pricepea cearta pentr-un cadavru... I se părea că e prezent fără ca s-o fie... că se vedea el însuşi întins în sicriu... ştia bine că c-un moment înainte un demon s-apropiase şi-i acoperise fruntea cu flori albastre, şi cum că era mort nu se-ndoia numai din împrejurarea că, dacă voia, acoperământul bisericii dispărea pentru el şi miile de stele ale nopţii întindeau câmpiile lor de azur asupra fiinţei lui. I se părea că e într-o câmpie lungă şi deşartă... că sicriul stă singur sub bolta cerului, că universul se coboară şi-l plouă cu stele... astfel încât, acoperit cu ele, el nu mai vedea cu ochii decât ţăndări de aur ce căzuse pe ochi...

Tot ce voia vedea... Vedea pe mama lui plângând într-un colţ de fereastă, ţiind spasmodic cu mâna o perdea albă... Va să zică era mort... Apoi nu mai simţi iar nimic.

După acest interval de întuneric, el văzu iar cei patru pereţi tapisaţi cu flori albastre ale odăii lui, părea că era în pat... că vechiul orologiu zângăneşte încet şi monoton în perete... i se părea a vedea o umbră-n fereastă, împletind, şi el auzea parcă ciocnirea andrelelor, şi portretele din pereţi se uitau la el atât de familiar... ca nişte vechi cunoscuţi de pânză... apoi gândea să mişte mâna, dar nu putea... să strige, dar era peste putinţă... şi umbra diafană din fereastă cânta încet, cu glasul plâns, un cântec de leagăn pe care el îl auzise ades când era mic... îi veni să plângă...

— Mamă! strigă el...

— O, trăieşte! trăieşte! auzi acum tare.

Mamă-sa s-apropie de el şi-i acoperi faţa de sărutări...

— Copilul meu... dulcele meu copil...

— Trăiesc, murmură el dezolat. Va să zică n-am murit... Nimicul cel plin de mângâiere n-a cuprins fiinţa mea chinuită.

— Taci, taci! Vorba ta e un blestem... Vei trăi... pentru mine... Vei însenina fruntea ta etern întunecată de cugetări aspre... vei fi om între oameni...

— Bună sară, fată mare, zise ea zâmbind. Atât de trist şi de-namorat?

— Nu ştiu.

— Ah! nu ştii... Dacă-ţi ascunzi ochii cei plini... Dar ştim noi ce-i în adâncimea lor... O icoană.

— Ochii mei mint, doamnă.

— Minţeşte-mi ceva cu ei... Să văd ce povestesc aceşti ochi, domnule.

— Nimic...

— Uită-te drept într-ai mei, să vedem de te poţi uita...

El şi-i ridică... Ea-i închise pe ai ei după un moment...

— Nu voi să te uiţi astfel!... Atât de clari, atât de albaştri, cu întunecoasa lor transparenţă... Nişte ochi de copil... Parecă-mi inspiră încredere, parecă le-aş spune tot ce am pe inimă... tu, om bătrân cu faţa de copil... parecă mă simt mai înţeleaptă sub lumina lor şi totuşi, când mă uit şi mă uit, îmi vine să mă speriu de adâncimea lor... Eşti fără de milă, scumpul meu...

— Fără de milă, cum zici, doamnă... dar pentru nimeni mai mult decât pentru mine însumi... Dacă te-aş iubi, doamnă, n-aş fi fericit...

— Ah, taci, ori îţi astup gura... Nu-mi vorbi nimic de amor, nici de probabilitatea lui măcar... Prezenţa ta colorată de asemenea vorbe îmi întunecă vederea... Lasă-mă icoanelor tinereţii mele... Vrei să te iau la şcoală? Să prezint spectacolul unei femei agresive, care vrea fără succes să înveţe a iubi pe un om ce dispreţuieşte femeile, ce-i indiferent faţă cu ele, ce le fuge spre a se înamora în chipul lui propriu... Vrei să mă joc cu tine? Aş cuteza-o, chiar cu pericolul meu... Să ne jucăm jocuri de copii, să-ţi dau palme care să nu doară, să te fac să-ngenunchi şi să-mpleteşti colţuni? Aş face-o, dar nu e un rol de tine... să-ţi spun drept... dar drept, soarta ta cum o prevăd eu...

— Spune, doamnă, zise el încet, ştii că sunt superstiţios... O femeie ca d-ta , c-o minte atât de clară, îmi va spune adevărul... Afară de aceea, eşti amica mea... Şi singura mea amică, căreia îmi place să-i comunic toate neroziile, toate durerile mele, pe care le numeşti imaginare...

— Tu te vei înamora, căci nimeni nu scapă de asta... Vai ţie, mi-nchipuiesc de cine şi ştiu cum... Vai de capul tău dacă te vei înamora, ţi-o spun dinainte... Mai bine te-ai însura... şi asta-i o nenorocire, dar pe lângă cealaltă nu-i nimic.

— Însoară-mă, doamnă!... nu vezi că te ascult...

— Să te-nsor... bine...

Ea şezu lângă el şi puse cotul ei gol pe umărul lui...

— Uite acolo, în colţul sălii, la acea fată... Vezi fruntea ei albă în jurul căreia curge părul ei blond, vezi ochiul ei albastru atât de serios şi de atâta lină blândeţe totodată... Împrejurul gurii şi-a umerilor feţei ei e o tânără şi înduioşătoare umbră de melancolie... Ea ţine-n mâna ei de ceară şi contemplă liniştită o floare de crin... Capul ei frumos se pleacă puţin şi parecă floarea se usucă de amor sub privirea ei... Închipuieşte-ţi acum că acea copilă ar fi a ta... că ai vedea-o luminând pădurile negre a domeniilor tale cu frumuseţea ei angelică, că ar şedea lângă izvoarele albastre ale codrilor tăi şi şi-ar împleti cununi aşteptând pe rătăcitorul ei iubit să răsară din cărările înguste de munte pentru a se aşeza lângă ea, pentru ca ea să-i acopere fruntea şi pieptul cu flori... spune... n-ai iubi-o tu? Eu sunt înamorată de ea...

— Un înger, doamnă! zise el c-un fel de nemulţumire... Nu ştii că mie nu-mi plac îngerii, cu privirea lor lină şi cerească... Ei, cu toată fiinţa lor candidă, cu zăpada cea castă a feţei, a umerilor, a sânului lor, sunt o obsesiune a sufletului meu... Ea mi-ar muri şi sărmanul diavol ar rămânea singur pe pământ în pieliţa lui de sărbătoare... Apoi mă tem de un asemenea amor, mă tem cumplit... De voi fi rău, ea va fi blândă ca un miel... prin blestemele mele s-ar înmulţi rugăciunea ei tremurătoare, când aş fi numai venin, ea şi-ar săruta cruciuliţa ei de aur... Ah! aş fi nefericit cum n-am fost niciodată şi, ce e mai mult, m-aş înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea... şi prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească... Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi...

— Să ştii că m-am supărat... să ştii că nu mai vorbesc cu tine... Tu nu mai ai mamă, s-o ştii asta...

— Iubita mea mamă, zise el, sărutându-i mâinile.

— Mă rog d-tale... Ah! cât mi-e de ciudă... De te-aş putea urî c-o ură neagră şi cumplită... Dar peste putinţă... Îmi vine să te sărut... Să te sărut, lavă îngheţată ce eşti... Ştii tu ce te va învinge? Răceala... Dacă te-aş arunca în marea îngheţată, atunci abia ai izbucni ca un vulcan, ţ-ai arunca razele de lavă în cer, şi el ar încremeni ca o eternă apunere de soare... Nebunule! ceea ce mă mângâie e că sunt mama ta... tânăra şi frumoasa ta mamă... că-mi împărtăşeşti gândirile, că îmi cauzezi momente de o dulce spaimă, că eşti un diavol şi că te iubesc! Sunt poetă în apropiere... Pleacă-ţi capul după perdea... să te sărut, dar să nu vadă nimenea...

Perdeaua tremură ascunzând acest mister...

— Un lucru mă miră, zise ea purpurie ca o roză, de unde-am luat acest rol de mentor pe lângă tine?... Afară de aceea, mă mir de amorul ce-l am pentru tine. Este o simţire ciudată... Parec-aş fi femeia ta, dar de mult, de mult, ori parecă muma ta... În sfârşit, e o simţire dulce şi familiară... Amantul meu n-aş suferi să fii... şi cu toate astea te iubesc...

— Să-ţi explic eu această simţire?... Îmi pare ades că noi am mai trăit odată şi că eu te-am iubit c-un amor nebun şi copilăresc... Visez ades, şi în fundul visărilor mele văd Egipetul cu toată măreţia istoriei lui şi îmi pare c-am fost rege şi c-am avut o femeie frumoasă ce se numea Rodope şi că acea femeie eşti tu...

— Şi mie îmi pare c-ai fost odată un om tânăr şi că acest om a fost nebun şi că acela eşti eu... Adio, copilul meu! Mai vrei o guriţă?...

— Ş-o mie, Rodope!... O, perdelele! Câte ascund ele...

— Va să zică de azi înainte sunt o bătrână matroană de patru mii de ani... o respectabilă mumie, zise ea ridicându-se şi făcând o mutră întunecoasă. Adio...

Apoi sări uşoară ca o gazelă şi se pierdu în zgomotul societăţii.

"Ciudată copilă", gândi Angelo. "Dar a definit foarte bine iubirea noastră... E ca şi când aş fi însurat de mult cu ea, ca şi când amorul înfocat ar fi trecut şi n-ar fi rămas în inimă* decât o nespusă, o prietenoasă tandreţe... Şi ce frumuşică e... Aş putea-o privi zile întregi, aş putea vorbi zile întregi, dar ca un bătrân c-o copilă de 18 ani. Sunt bătrân, sunt foarte bătrân", zise el suspinând.

Doctorul de Lys s-apropie de el... El îşi luă un jilţ şi-l puse faţă-n faţă cu Angelo, s-aşeză, îşi bătu cu palmele pe genunchi şi se uită mut în faţa tânărului, zâmbind cu gura strânsă şi nălţându-şi bărbia... şi întrebă ceva cu ochii... ca şi când ar fi vrut să zică: "Ei?"

— Nu ţi-ai găsit alt loc, tinere, zise Angelo râzând.

Doctorul nu răspunse.

— Vrei să mă duc eu?

Nici un răspuns.

— Să stau dar?

Asemenea.

— Nu răspunziă?

Doctorul clăti din cap că nu.

— Bine.

Angelo i se uită drept în faţă şi stătură muţi ca doi nebuni vo câteva minute. Dar, în sfârşit, Angelo voi să se scoale.

— Stai, stai! strigă bătrânul. Şezi ici molcom... am să-ţi spun o vorbă mare... Dă-mi o ţigară...

— N-am.

— Bine. Crezi în spirite?

— De când te văd, nu.

— Bine. Nu crezi, mă duc... să ştii că mă duc, zise el semnificativ.

— Ba nu, serios, zise Angelo, şi ochii lui se umplură de un întuneric turbure şi voluptuos, ce ai să-mi spui?

Doctorul era cunoscut ca membru al societăţii mistice numite: Amicii întunericului, şi într-adevăr un om cuminte ca el da oarecare greutate misticismului...

Rodope s-apropie şi-şi puse gura pe urechea doctorului:

— Împlineşte-ţi promisiunea, voi să-l văd înamorat.

Ea dispăru.

— Crezi în spirite? continuă doctorul neturburat.

— Cred.

— Atunci vino cu mine-n astă noapte... Se-nţelege, cu ochii legaţi.

Sufletul lui Angelo se cutremură... Doctorul deveni grav şi solemn...

— Angelo, zise el încet, te vom introduce între amicii întunericului. Mă vezi în societatea oamenilor veseli, cu fruntea senină... Nu sunt astfel totdeauna... Îţi voi arăta singura realitate a vieţii, îţi voi arăta adevărul scos în palmă... plăcerea... Amicii întunericului sunt amicii voluptăţii sufleteşti. Vei vedea cu ochii minţii tale ceea ce n-ai mai văzut niciodată... vei bea viaţa ta în o mie de picături de lumină şi de sălbatice simţiri... vei trăi... Este asta trăit, cum trăieşte lumea? Cu sufletul gol, cu suferinţele şi bucuriile lor meschine, un nimic suspendat. Dacă suntem nimic, cel puţin de acest painjeniş al gândirii noastre să se acaţe toată lumina şi tot întunericul, cerul şi iadul, delirul şi desperarea.

Angelo-i strânse mâna...

— Şi poţi, poţi... O! dacă-i putea, doctore... Simt demonul din mine trezindu-se şi strângându-mi sufletul cu ghearele lui... Asta-i, asta-i ce doresc... Numai nimic nu jumătate, nimic nu meschin... Totul întreg, sau să turbez de bucurie, sau să turbez de durere... Turbarea, iată idealul meu!

Sania zbura pe stradele ninse şi largi ale oraşului, în aer clipea, ca o pleavă de diamante, câte un fulg de ninsoare, luna trecea în floarea chihlimbarului pin nourii vineţi, închegaţi p-ici, pe colo în bucăţi rupte şi negre, răriţi şi desfăcuţi pe alte locuri în fâşii şi-n trenţe de argint, deasupra cerul cu bolta lui oţelită, pe strade în urma saniei se desemnau urme-n omăt, ca şi când gealăul ar fi trecut lung, lung pe o podeală de tei... zurgălăii cailor de la sanie zângăneau în răstimpul treapătului cailor şi în sanie, înveliţi în blane de lup cu faţa de postav măsliniu, era doctorul de Lys, cu urechile-nfundate într-o căciulă de jder, şi Angelo, a cărui blană se ţinea abia de umeri, încât pieptul era neacoperit de ea, aşa cât asupra-i flutura o mare legătoare de gât ce flutura triumfătoare-n vânt... Pe cap o pălărie naltă de castor, şi faţa palidă lăsată-n voia răcelii şi a fulgurării fulgilor de ninsoare, care-i păreau o binefacere în ameţeala sufletului său. Ochii erau legaţi c-o batistă de mătasă neagră. Unde se ducea sania el n-o ştia... În fine, ea intră pe o poartă într-o ogradă solitară îngrădită c-un gard putred de mult, deasupra căruia atârna în şiruri dese şi vii, ca un val nestrăbătut, răurusca desfrunzită, neagră, ghemuită cu miile ei de ramuri încâlcite de-a lungul gardului... În mijlocul gardului era o casă cu două caturi, a cărei var era negrit de ploaie şi vânturi, peste a cărei ferestre erau închise obloanele şi nici prin una din ele nu se străvedea o rază de lumină... Coborâră la scara intrării... nimeni nu le ieşi înainte...

Doctorul îl luă pe Angelo de mână, deschise uşa principală, o-nchise după el cu cheia, apoi coborî pe-o scară-n jos, tot în jos, până ce nu mai avură unde coborî... El ridică legătoarea de mătasă de pe ochii tânărului. Acesta se trezi într-o boltă a cărei muri erau ca de cărbuni unşi cu untdelemn, adică negri ca cerneala şi străluciţi, şi în mijlocul bolţii lucea o lampă clară ca de diamant, care da o arătare şi mai pregnantă şi mai aspru zugrăvită colţuroşilor muri şi netedelor bolte...

— Unde suntem? zise Angelo.

— În peştera demonului amorului, zise de Lys încet... Sună din acest clopoţel de metal şi strigă... Abracadabra...

Angelo sună din clopoţel o dată.

— Înc-o dată... pân-în trei ori, zise de Lys.

El sună încă de două ori... Răsunetul zgârie aerul sălii şi deodată, ca din pământ, văzură un băiet frumos, palid ca suprafaţa mărgăritarului, cu ochii în bolţi mari, negri, cam turburi, dar adânci, cu părul care-i curgea în viţe negre şi strălucite deasupra umerilor, cu pantaloni strâmţi asemenea ciorapilor de mătasă neagră... în genere toate hainele îi erau strâmt lipite de corp, încât formele cele mai frumoase, asemenea ale unei statui, erau îmbrăcate cu acest tricot de mătasă. Pe cap avea o pălărie de catifea viorie c-o pană roşie. Mâinile lui de zăpadă purtau o vargă...

— Ce vrei, Angelo? întrebă el cu glasul trist şi dulce.

— Cere ce vrei! zise doctorul.

— Voi ca această peşteră urâtă să se transforme-ntr-un salon... Deodată murii se-ntoarseră ca-n ţâţâne şi dispărură şi se prezentă o sală frumoasă cu covoarele moi, cu mari candelabre de argint, cu mobile îmbrăcate-n catifea vişinie, cu mese de lemn de nuc lustruit... Un cămin de marmură cu focul arzând era-ntr-un colţ al sălii...

— A, zise Angelo, apropiindu-se de foc, ce dulce căldură... Cum te cheamă, frumosul meu demon...

Misticismul era elementul lui... el nu mai simţea nici o frică.

— Cezar sau Cezara, zise demonul surâzând c-o firească echivocitate.

— O, graţioasă androgină, zise el beat de strălucirea arătărilor, vin de-mi dă o sărutare...

Cezar se uită rece la el.

— Asta nu stă în contractul ce l-om face, Angelo... faptele mele stau la dispoziţia ta, fiinţa mea nu. Trebuie să-ţi câştigi afecţiunea mea... vom vedea de-o vei fi în stare, frumosul meu copil...

— Să văd puterea ta magică, demone, prefă această sală deşartă într-o adunare de bal! Voi să fiu vesel... Nu vezi cum sângele mi-a umplut faţa mea palidă c-o bolnavă roşaţă, cum îmi negreşte vederea, încât îmi păreţi nişte umbre sure zugrăvite pe un perete negru...

Demonul ridică varga... pereţii se dădură-ntr-o parte şi deodată din toate laturile se văzură sale cu pereţii îmbrăcaţi în atlas alb ca omătul, cusut cu frunze verzi întunecate şi cu flori vişinii şi strălucitoare. În candelabre mari ard lumânări de-o ceară ca zahărul, cu flăcări diamantine. Aerul sălii e argintit, cald de miroase, strălucit de oglinzi cu privazuri de marmură neagră... Cu părul desfăcut poetic, pale trec copile prin ninsoarea aerului şi de razele albe, de dulceaţa cântării nevăzute, de aprinderea danţului e plină lumea sălii... Câte graţii tăinuite, braţele lor albe şi goale, hainele lungi, cununile de roze în părul lor... Şi numai muzica animă plăcerile cu sunetele ei sfinte, le mişcă cu suflarea ei...

Pintre ele, tineri în haine negre, cu veste în floarea crinului, cu mănuşe ca mărgăritarul, cu botine radioase şi bumbi de diamant la maneşcă. Prin bolţile ce reprezentau locul ferestrelor lipsinde erau trepte cu oale de flori proaspete şi împupite care umpleau c-o dulce răcoreală sala, într-un loc era un joc de ape care sticleau ca argintul izbucnind în sus şi recăzând în bazinul lor de marmură albă în snopuri înalte de fire de diamant...

Angelo şedea în jilţul lui şi se uita cu mirare la această zi de primăvară îngropată-n noaptea pământului. Toţi amicii întunericului purtau câte o mică jumătate de mască de catifea care le acoperea fruntea şi nasul, numai unele din fetele tinere erau fără mască... O tristă blândeţe era pe faţa lor...

— Ce frumoase sunt fetiţele acelea, zise... În acest aer strălucit ele îmi par umbre de zăpadă aruncate-ntr-un aer de diamant...

— Ah! sunt demonii cei mai periculoşi... par că sunt flori de inocenţă şi bunătate... Teme-te de ele... în genere am început a mă teme de soarta ta, Angelo... demonul se-ntrece-n astă-sară pe el însuşi... Vezi-l cum trece palid, frumos, adâncit prin grupele de bărbaţi şi femei... pentru nimeni nu are un surâs, pentru nimeni o vorbă... parecă abia ar fi căzut din cer şi că desperarea eternă n-ar fi atins încă cereasca sa frumuseţe...

— Ştiu... nu mă atinge...

— Dar chiar de te-ar atinge... Ea se joacă numai cu inimile omeneşti... Vai de tine de i-ar veni în minte să se joace şi cu a ta...

— Dar mi se urăşte, de Lys. Toat-această feerie, clipind ca un moment pe dinaintea ochilor, ca o viziune scurtă, te-mbată... dar prelungită devine monotonă ca un balet încremenit sau o poveste adormită pe loc...

— Cheamă pe demon...

— Cezara! strigă Angelo tare.

Cezara tresări ca lovită de un sunet ascuţit de clopot... Ea s-apropie cu fruntea sinistră de Angelo.

— De ce Cezara şi nu Cezar? întrebă ea c-un graţios zâmbet.

— Ce ceri socoteală pentr-un "a" mai mult, frumosul meu sclav. Nu poţi aranja un concertă?...

— O, da... Vrei să cânt eu?

— Da, da!

— Vrei să jucăm ş-o dramă? Îţi dau un rol în ea...

— Primesc.

Un perete din fund îşi ridică zăpada sa înflorită cu roze de jăratic şi se văzu o scenă a cărei culise reprezentau arbori şi tufişe de-o tânără şi mustoasă verdeaţă, iar fondalul reprezenta un deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn, un râu curgea alene prin sălcii plângătoare şi în vârful dealului se-nălţa un castel vechi acoperit cu fier a cărui muri colţuroşi erau înseninaţi de lună... Pe scena ce reprezenta grădina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice şi cu şiruri de trandafiri, ieşi Cezara într-un domino negru a cărui glugă era lăsată pe spate... Era frumoasă astfel... faţa ei de marmură contrasta cu dominoul de mătase neagră şi părul ei propriu care cădea în şuviţe lungi, strălucite, negre pe umerii ei... din mâneci se iveau mâinuţele ei de regină cu degeţelele lungi. De sub poalele dominoului se iveau picioarele mici în botinele lor lustruite...

Ea cântă... Era atâta dulce tristeţe, părea c-o experienţă lungă şi dureroasă vorbeşte din acest frumos demon, era atâta tristeţe, atâta dulceaţă, atâta resignaţiune şi atâta superioritate de spirit în toată expresia vocei ei încât îţi venea să-i plângi de milă, dar parecă simţeai că, dac-ai fi plâns, ai fi atins acel fond de mândrie şi de întuneric din sufletul ei... Angelo o privea şi parcă-n sufletul lui se născu asemenea o sălbatică, viguroasă mândrie, îşi părea că e leul pustiilor, că inima-i bate cu putere la orice sunet îl aude, dar c-o putere mândră, generoasă, nu în modul femeiesc, cu care moleşeşte amorul unei copile, căreia ai voi să-i săruţi mâinile şi să-i sufli-n degete pentru că s-a-nghimpat c-un ac. Nu era nimic meschin... era o simţire tare şi furtunoasă ceea ce-i mişca inima... i se părea că dac-ar fi iubit pe acel demon n-ar fi fost în stare să-i zică o vorbă de dezmierdare, un nume dulce, ori s-o compare c-o floare, ori să găsească plăcere în primblări romantice la lună.

"Ah! gândi el în sine, asta nu-i amor, asta-i înălţare peste firea mea proprie... este simţirea stejarului când creşte... a leului când se tologeşte-n soare, a calului arab când sforăieşte în faţa incendiaţiunii de care fuge... Parecă dac-aş strânge-o în braţe, aş omorî-o, dac-aş săruta-o, i-aş sângera buzele tiranei mele... o urăsc... dar o urăsc de mor...".

Cortina căzu... De Lys îi făcu semn să vie pe scenă... Erau copile blonde care jucau piesa în tricourile lor de mătase cafenii şi cu pourpoinuri de atlas vişinii, cu pălării de catifea neagră cu pene albe... Ele i s-aninară de gât... El se desfăcu cu dulceaţă din îmbrăţişările lor, se-mbrăcă însuşi în cabină, în tricouri negri şi cu pourpoin de catifea neagră, luă o mantie frumoasă şi strălucită a cărei poale le aruncă romantic peste umeri... El juca pe un cavaler tânăr în care-i-namorată o regină... Viaţa lui în acea dramă este încunjurată de mâini de fee, pretutindenea vede că e-mprejmuit de intrigi de iubire, aşa încât îi vine să-şi piardă mintea în aceste dulci încurcături... Era o poveste frumoasă aceasta... Într-o scenă el apare-n faţa ei... pe regină o joacă Cezara... Niciodată atâtea vorbe de foc şi de un desperat amor n-a vorbit o femeie... el răspundea rece şi măsurat, ca şi când amorul nu l-ar fi fericit... Dar regina-i înşală cavalerismul... el o crede-n pericol... atunci s-aruncă-n braţele lui. Minunea ce o atinge acum îi umflă inima-n piept... Inima ei îi sfărma pieptul, el o simţea bătând cu putere pe pieptul lui... ea-şi încleştase braţele împrejurul gâtului lui, părea că nu mai vrea să-l lase, gura ei uscată caută gura lui... o sărutare desperată... Ca o lipitoare, sau ca o boa constrictor în forma unui înger căzut, ea îi ţinea capul lui cel frumos în braţe, vrea să-l înăduşe cu această singură-mbrăţişare...

— Cezara, pentru D-zeu, ce ţi-i? întrebă el încet.

— O! te iubesc, şopti ea cu turbare... nu vezi tu cum turbez de amor şi de dorinţă, frumosul meu copil...

— Publicul râde... taci... Cortina jos...

— Ah, cortina nu cade... nu te las, nu te las! El se desfăcu cu putere... Publicul aştepta... El începu să improvizeze. Declamă c-o dureroasă mândrie, icoanele se revărsau frumoase şi mari în fruntea lui. Ochii lui de un întunecat albastru se luminară ca cerul... umbrele lor lungi se ridicau ca şi când ar fi vrut s-o fixeze pe Cezara în locul în care sta, încât să încremenească, un sublim demon de marmură... Poza lui proprie părea tăiată în fier... Nici o mişcare în acele membre zvelte şi nalte... numai faţa lui roşită de nebunesc entuziasm, numai buzele lui subţiri se mişcau în declamaţiune...

Cortina căzu...

De Lys prinse pe Cezara-n braţe, care era aproape să leşine.

— Ce frumos e! murmură ea zâmbind... atât de trist, atât de resignat, cu atâta amor totodată.

Angelo se retrase-n cabina lui... Era ostenit... ostenit de sărutarea ei, de îmbrăţişarea ei nervoasă. Îi era ca şi când l-ar fi bătut cineva...

— Angelo, răsună vocea ei.

El se sculă... Ea era... Îl chemă în cabina ei...

— Dezbracă-mă.

— Ce fel...

— Dezbracă-mă-ţi zic... zise ea cu mânie.

El îi descheie corsetul... Zăpada umerilor ei se ivi splendidă de sub rochia albastră... El îşi băgă mâinile între sânii ei... Ea răsufla greu şi se-ntoarse c-o ochire rece la el...

— Aide! nu fi copil... Vino ici la picioarele mele... Îngenunche... Scoate-mi botinele şi ciorapii.

El nebunea. Lacrimi de turbare îi umplură ochii când simţi în mâna lui acel picior gol, neted, mic... el îl apropie de gură...

— Mă iubeşti tu, Cezara? zise el încet.

— Nici prin gând nu mi-a trecut... Aide, dispreţuitorul femeilor...

Şi bucată cu bucată el îi luă hainele... Până ce, tremurândă, ea rămase goală, reflectată de oglinda cabinei... Ochii lui se primblau şi cuprindeau cu sete acel corp de marmură, ar fi voit s-o prindă-n braţe... dar o mişcare rece a mâinilor ei îl opri.

— Sunt demonul amorului, nebunule! De ce te-njoseşti înaintea mea?...

— Nu mă înjosesc defel... dar eu sunt om... Lasă-mă să recapăt putere asupra simţurilor mele crude...

Ea râse tare, s-aruncă în braţele lui, îl răsturnă într-un jilţ, îi încleştă grumazul şi-ncepu să-i netezească părul, îşi puse gura deschisă pe ochii lui, parec-ar fi voit să-i soarbă, îi netezi fruntea, îl sărută... O voluptate nespusă îi cuprinse tot corpul... inima lui tremura... era slab, ar fi voit să moară în acel moment...

— Ai milă de mine, rugă el cu glasul muiat, ai milă de mine...

Ea se-mbrăcă iute în hainele cu care fusese îmbrăcat el pe scenă... Ce frumoasă era astfel. Era un paj frumos şi melancolic, un Hamlet-femeie...

— Astfel mă joc cu tine... ca tigresa cu prada sa... Căci eşti prada mea, Angelo... fiecare sărutare a mea va fi un voluptos martiriu pentru tine... fiecare-mbrăţişare — un iad de întunecoasă şi dulce durere... Asta-i voluptatea cea crudă a chinului... aşa voi să mă iubeşti...

Ea surâse aşa ca şi când gura i s-ar fi-ncreţit spre sărutare. Dar acum se stârni mândria lui veche... El recăzu în răceala şi impasibilitatea sa...

— Să vedem... zise el...

Îi era somn de osteneală şi poate că această oboseală îl făcea imperceptibil pentru nouă dureri şi nouă delirii...

— Haide, zise ea, să ieşim de-aici...

Ea-i legă ochii... şi ieşiră iute în aerul cel rece al nopţii de iarnă. Afară aştepta o sanie a cărei cai băteau pământul de nerăbdare... Cezara-l apucă pe Angelo-n braţe ca pe un copil, îl aruncă în sanie, într-o blană mare, sări şi ea lângă el, înfăşă blana împrejurul lor al amândurora... Caii începură a zbura şi ei erau învăluiţi ca-ntr-un cuib pufuit de vrabie, îşi scoteau capul numai când voiau... Ca şi când ar fi fost acasă-n pat sub o plapumă de pene trasă peste capete... astfel le era lor acum... Ea se juca cu el, îl strângea-n braţe, -l dezmierda ca pe-un copil ori ca pe-o pasăre pe care ar omorî-o strângând-o şi dezmierdând-o... Şi faţa ei netedă, plină, dulce s-alătura de faţa lui, el o simţea ca şi când i-ar fi şters faţa c-o catifea, gura ei se lipea de urechea lui...

— Sunt demonul amorului, zicea-ncet, sunt un drac, s-o ştii, s-o ştii... Mă prind de tine ca iedera de stejar până ce corpul tău se va usca în îmbrăţişările mele cum stejarul se usucă supt de rădăcinile iederei... Te nimicesc, voi să-ţi beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată... îngere!

Ea-l înlănţui cu braţele şi cu picioarele... îl strângea tare la piept, ca şi când ar fi voit să-l sfarme... ca şi când n-ar fi voit ca pieptul ei să se umfle... Sângele lor fierbea ca mustul îngropat în pământ... li se părea c-ar fi ţâşnit pin pori şi dacă ea şi el ar fi avut răni la pieptul lor... desigur că în acest moment de viaţă concentrată sângele lor ar fi comunicat reciproc ş-ar fi concrescut organismele lor ca două trunchiuri de copaci.

O voluptate era, aproape de desperare, o amărăciune dulce care-i rupea parecă nervii şi creierii, o slăbiciune moleşitoare îi cuprinse corpul... Toată natura lui semăna a coardă întinsă peste măsură, care trebuie sau să se rupă, sau să se-ntindă astfel încât să-şi piardă pentru totdeauna toată elasticitatea...

El se zbătea în braţele ei ca turturica în ghearele vulturului şi părea că, asemenea mielului care caută cu gura lui gura lupului spre a-l săruta, căci nu-l cunoaşte şi crede că-i câinele, astfel el, în slăbiciunea sa copilărească, căuta fără de voie gura ei, ca şi când ar fi zis: "Sunt timid în căutarea lor... prevină gurii mele însetate, cruţă simplitatea mea şi dă-mi sărutări numai de-i vedea că gura mea se-ncreţeşte uşor... nu ştii cât de mult mă costă ca să dau gurii cea mai uşoară floare a dorinţelor mele, care mi-a umplut inima şi sufletul cu rădăcinile lor, astfel încât dacă-i vrea să le smulgi, ai smulge viaţa cu ele... Sunt ca floarea cu rădăcini adânci... cine cunoaşte de gura florii ce adânci sunt rădăcinile ei? Dar cine cunoaşte să-i previe dorinţele...". Şi ea pricepu din mina lui ce luase o rară expresie de inocenţă, din mina lui de copilă-namorată... că el, cu toată neenergia mişcărilor lui, murea de amor... L-ar fi putut omorî acuma fără ca să reziste, fără ca s-o simtă chiar, atât era cuprins de iubire... aşa cum fluturul s-aruncă-n foc... aşa cum efemeridele mor în atingerea lor amoroasă...

Ea-l duse acasă... El era beat, turburat, abia se ţinea pe picioare... Ca pe un copil somnoros ea-l dezbrăcă, îl puse în pat, îl înveli... apoi îi mângâie încet fruntea pân-ce văzu c-a adormit... de supraosteneală, de zbuciumarea inimii lui, el adormi adânc... Ea se uită zâmbind la el... căuta flori ca să-l umple cu ele... găsi o roză-n fereastă, o rupse, o sărută şi i-o puse apoi lui pe gură...

— Sărutarea mea să rămâie până mâini dimineaţă pe gura ta, îngere! şopti ea încet. Îmi pare că n-am iubit niciodată astfel, zise ea zâmbind, ba-mi pare că, faţă cu acest amor, n-am iubit defel... simt toţi demonii în mine... îmi e ca şi când în fiece picătură de sânge aş avea o scânteie de durere şi voluptate... Toţi ceilalţi cum erau ei?... agresivi, dulci, complementatori, afectaţi, lăudăroşi, înamoraţi... Acesta se lasă iubit... îşi lasă sufletul frământat de cugetările şi îmbrăţişările mele ca o bucată de ceară de-o vergină albeaţă... şi rezistă... Cu atâta frăgezime şi slăbiciune uneşte atâta intensivă putere de rezistenţă... floarea mea cea tânără... parcă mi-e milă să te smulg... Ah! sunt nebună... Ce-aş da eu ca această simţire să ţie vecinic în noi; în curând va fi vestejit, în curând sufletul şi inima lui se vor răci şi îmi vine să plâng... îmi vine să fug, să las pe astă virgină cu chip de Adonis să înflorească în umbra cugetărilor lui melancolice... şi să moară cum o floare moare, cu toată primitiva ei frumuseţe... astfel cum a mai murit o dată... de gândeai că e un înger înmărmurit, să nu-i brăzdeze pasiunile faţa lui cea netedă şi rotunjită în ovalul ei, să nu se usuce, să nu devie urâte aceste irezistibile umbre de tristeţe zugrăvite cu măiestrie sub umerii feţei lui... Şi cu toate astea... Ah! am prejudiţii! Eu am prejudiţii. Aide, demone... Nu este cel întâi, nu va fi cel din urmă, zise ea zâmbind c-un fel de ură... să concedem, zise ea cu vocea îmblânzită, să concedem, Cezara, că este unic în felul său.

El se trezi a doua zi târziu... Era atât de obosit ca şi când l-ar fi bătut măr şi l-ar fi învelit apoi într-un cerşaf ud şi rece... Avea friguri... imagini turburi, chipuri negre amestecate cu nouri, astfel era cadrul închipuirii lui... era în acea dispoziţie în care se află un om care a trecut prin tortura inchiziţiunii ş-acum se află, cu membrele zdrobite, într-un pat moale... durerile sunt întunecoase însă nu tari şi devin sfâşietoare abia la atingere.

"Trebuie să fug de ea... trebuie să fug de ea... căci dacă m-ar omorî numai n-ar fi nimic... dar are să mă tortureze, are să-mi omoare nerv cu nerv, gândire cu gândire, bucată cu bucată din creierii mei s-ar muia sub sărutările ei... Ah! şi cum ştie femeia asta a săruta... te trec fiorii... cu fiece sărutare mori, spre a învia şi a muri din nou sub o alta... Dac-aş fi fost îmbrăcat în cuirasă de fier şi m-aş fi luptat în turnir, corpul nu mi-ar fi atât de zdrobit ca sub îmbrăţişările ei. Întradevăr parecă s-a lipit de mine şi mi-a supt prin toţi porii ei sângele din carne, sucul din nervi, puterea din muşchi... E teribilă femeia aceasta sau, mai bine, demonul acesta..."

Astfel, obosit de orgia sufletului său, se-mbrăcă, se uită în oglindă... O umbră viorie îi colora faţa... era vânăt de palid ce era... Dar astfel era şi mai frumos de cum fusese vodată... "Sărutarea ta de dimineaţă, sărmanul meu Angelo, zise el zâmbind cu tristeţe... să sărutăm această gură care nu mai este vergină..." El s-apropie şi sărută chipul lui propriu din oglindă...

Deşi era cald în casă, mâinile erau reci şi degetele supte, încât aprinse într-o ceaşcă de porţelan spirt de viorele, ca să-şi încălzească mâinile la flama vânătă-roşie... Ieşi în grădină să se primble prin cărările ninse, pin arborii desfrunziţi cu ramurile-ncărcate de omăt şi-i părea c-a fost bolnav... îi părea că e un reconvalescent ieşit pentru prima oară din camera lui de boală... Şi se sorea în soarele de iarnă şi parcă eternul părinte al vieţii îl umplea de sănătate şi-mprospătare... "Nu! Nu! nu voi s-o mai văd..." El vedea în ziua caldă de iarnă copii jucându-se pe strade şi aruncându-se cu mingi de omăt... chicot, râs, veselie... Toată natura naivă şi bucuroasă că trăieşte, numai el întunecat, nefiind bucuros de viaţa lui, el cu naivitatea lui pierdută, cu ochii adânci, cuminţi, însă fără de speranţă... "Şi se zice că nu e fericire-n lume", murmură el. O fată rumenă şi grasă, într-o scurteică blănită şi cu mâinile-n muf, trecu de braţul unui tânăr, chicotind, surâzând din când în când cu şireţie, uitându-se c-o galişă voioşie şi pe ascuns în faţa companionului ei... ochii ei căprii erau viaţă, bucurie, naivitate... "Ah! gândi el şi-i privi... cum nu am tinereţea lor sufletească... cum nu sunt ca ei... fericiţii!"

Spre sară veni de Lys să-l ia din nou...

— Nu mă mai duc... nu voi s-o mai văd...

— Nu vei mai vedea-o, îţi promit...

— Atunci... atunci, haide! După ce-i legă ochii, ei ajunseră iarăşi cu sania în curtea descrisă deja. Coborâră scările în subteranele Amicilor întunericului... De Lys îl lăsă singur... El îşi luă legătura de la ochi... Se afla într-un cabinet mic, tapisat cu negru... Un cămin de marmură roşie, cu foc, o oglindă-n perete... covoare moi pe jos, o masă c-un sfeşnic de argint, două jilţuri cu sprijoane nalte...

Cezara intră...

— De Lys m-a minţit, îi zise el cu imputare, iartă-mă... dar n-am vrut să te mai văd...

Ea era foarte tristă...

— Bine, bine, înţeleg simţirea ta... vrei o fericire calmă, pe care eu nu sunt în stare a ţi-o da... simţi că amorul meu oboseşte... dar cine-ţi spune să mă iubeşti... Din contra, dacă vrei eu îţi aduc în braţe îngeri de copile... blonde, lacrimi de aur... căci eu sunt servul tău... eu sunt un demon, o crezi asta? zise ea-ntunecată, trebuie s-o crezi până ce eşti încă liber de a te desface de mine... până ce nu e prea târziu... căci nu voi să te-nşel asupra viitorului tău... te vei usca sub suflarea mea ca o floare desrădăcinată în arşiţa soarelui de vară... Trebuie s-o ştii. Îţi trebuiesc angeli? Voi şti să seduc angeli pentru tine... numai să nu te dezguste...

Un zâmbet de nespusă şi sântă fericire trecu pe buzele lui... Ea făcu o mină de scârbă şi dispreţ când văzu acel zâmbet... Ea cetea din expresia feţei toată cartea sufletului omenesc...

— Ţi-aduc îndată ceea ce voieşti... un angel... De Lys, zise ea deschizând uşa, exemplarul nostru de crin, care de ieri oftează după Angelo...

În acest interval Cezara se uită-n oglindă ca să-şi compuie faţa. După un moment se puse-n fotoliu... Niciodată Angelo nu văzuse atâta bunătate şi blândeţe exprimată pe un chip de om ca acuma-n faţa ei... Era îngerul milei ş-a îndurării...

El se uită mult în faţa ei, apoi se-ntoarse şi se uită în jăratic... astfel încât nu-l puteai vedea de spata naltă a jilţului... Uşa se deschise şi el auzi un glas dulce şi molcom, auzi foşnind lin o haină de gaz, auzi atingând picioare mici şi uşoare covorul moale...

— Bună sară, Cezara, zise ea c-o copilărească veselie...

El se uită îndărătul scaunului... Cezara păstrase încă expresia de nespusă gingăşie, complezenţă şi bunătate care şi-o compusese lângă oglindă...

— O, Lilla! Copilul meu! vino-ncoace la mama ta să te sărute... Ce frumuşică eşti... eşti un înger... un boboc de roză... cum să te numesc numai... spune-mi cum ai dormit...

— Ah! n-am putut dormi... Nu mi-a putut ieşi din minte... ştii tu cine... nu! nu spun numele...

— A... A... An...

— Nu... mă trădezi mie însăşi... Şi-mi părea că-i ţiu capul în mâini... părea că-ngenunchease naintea mea şi mă uitam în ochii lui... şi mă uitam... şi mă uitam... şi parecă m-aş fi uitat vecinic...

Angelo asculta zâmbind.

— Ş-apoi ştii tu... îmi părea că şi el se uită la mine... Ah! cum? Nu ştiu cum... Ce să-ţi spun... Astfel aţipeam numai şi vise vii treceau pe lângă ochii mei... Ah! cum aş fi în stare să-l iubesc... parecă i-aş săruta mâinile dacă mi-ar permite...

— Dar dacă el ar şti că tu-l iubeşti... dacă el te-ar iubi asemenea, îngeraşule!

— Nu spune, o, nu spune... Ah! nici gândesc la asta... ştiu eu că nici gândeşte la mine: o sărmană fată proastă...

— Dar, vezi tu, tocmai asta iubeşte el în tine, zise Cezara cu glasul plin şi moale... naivitatea ta... el ar vrea să desfăşuri acele foi ale inocenţei spre a se uita în bobocul de roză, în înţelesul acestor nerozii dulci de care eşti în stare să spui o mie pe zi... şi fiecare gentilă, fiecare interesantă... Câte enigme i-ai dat tu asară de ghicit, de-şi sfarmă capul cu ele... Tu nu ştii puterea ta, tu guriţă de roză ce eşti! sau eşti şirată, te faci că nu ştii!

Elli râse cu glăsciorul ei de argint...

— O, eu ştiu că sunt frumuşică, zise ea înecată de plăcere, ştiu că plac... dar zău, ţi-o jur, Cezara... nu ştiu că el mă poate iubi... Ochirea lui era aşa de rece pentru mine... pe când eu... eu aş fi murit ca să-l sărut o dată...

— Mă duc să-l chem... zise Cezara râzând şi bătând din palme de bucurie.

— Nu, nu, nu! te rog! Cezara, pentru D-zeu...

— Spune că-ţi pare bine dac-ar veni...

— Nu... zise ea afirmând cu capul.

— Zi că-l iubeşti.

— Nu! zise ea plecându-şi capul pe piept şi jucându-se cu colţul şorţului...

— Mă duc, mă duc... o guriţă, îngeraşule...

Elli o sărută cu gura plină, cu gratitudine... Cezara ieşi şi-nchise uşa cu cheia după sine...

Angelo şi-ntoarse jilţul spre ea...

— O, d-le! zise ea speriată şi toată pudoarea, toată inocenţa, o lină indignaţie, imputare, o lume de simţiri contrazicătoare îi jucau în faţă...

El îngenunche la picioarele ei...

— Te-ai supărat? întrebă el cu blândeţe.

— Da!

— Să ne-mpăcăm dar, vrei?

— Da!

— C-o guriţă, aşa-i?

Ea clătină din cap... Dar el şezu lângă ea... îi prinse capul cu mâna, îi întoarse feţişoara ei roşie, care se uita cine ştie unde, drept în faţa lui ş-o sărută... El simţi că şi ea-l sărutase, dar aşa de lin, aşa de abia mişcat... încât ar fi putut spune că nu l-a sărutat... Ea-l respinse c-o mână de la ea.

— Tu nu mă iubeşti... ştiu, Elli... nu mă săruţi măcar...

Ochii ei se umplură de lacrimi.

— Nici nu mă crezi măcar... zise ea încet.

— Atunci sărută-mă.

Ea-şi lipi guriţa ei de buzele lui... de i se părea că i s-a lipit un fruct copt şi dulce de gură... el îi supse o sărutare...

— Ce dulce ştii tu a săruta, Elli...

— Ah! n-am învăţat de la nimeni... Asta vine aşa numai... N-o ştiu orişicând...

— Atunci de ce te depărtezi de mine... vino ici în braţul meu...

O atrase încet pe pieptul lui...

— Ah, uite, zise ea... ce rău îţi stă legătoarea la gât!...

Ea drese cu mâinuţele ei legătoarea...

— Şi-apoi nu-i nici pieptănat cumsecade, hahaha! şi lipseşte un bumb de la cămeşă.

— Mi-a căzut în sân, Elli... caută-l.

Ea-şi băgă mâna-n sânul lui. El o prinse ş-o apăsă pe inimă...

— Nu găsesc, zise ea închizând ochii de roşie ce era... apoi îi redeschise şi i se uită c-o cuminte şi tristă seriozitate drept în ochi... Parcă vrea să-i zică: "Eram să-ţi zic o vorbă grea, dar n-o mai spun".

El îi deschise ei sânii...

— Să caut butonul meu de diamant, poate a căzut între sânii tăi...

— Nu, nu, zise ea apărându-se.

— Iacătă-l, zise el, lipindu-şi gura de fragul mărului de zăpadă ce ieşise de sub corset...

Ea se apăra de dezmierdările lui, dar se apăra lin şi mai mult pentru că se cuvine... De mult nu mai avea puterea de a-i refuza ceva...

El stinse lumina şi un întuneric adânc acoperi suspinul lor de amor.

Pe când Lilla şi Angelo erau într-o stare dezordinată, unde hainele parte căzuse de pe ei, parte atârnau în toate părţile şi ei pe jumătate goi dormeau strâns îmbrăţişaţi pe sofă, gură-n gură, intră Cezara c-o lampă-n mâini în casă şi se uită la ei... Ea era palidă, serioasă, tristă... Ţinea în mâna ei un cerşaf alb şi mirositor şi-l aruncă peste mire şi mireasă, apoi se puse-n faţa focului şi se uită multă vreme în ultimele urme a jeraticului. Ochii ei se umplură de lacrimi... apoi se sculă repede, ridică colţul cerşafului, descoperi capul lui Angelo şi-i sărută fruntea:

— Ai să-mi plăteşti tu asta, copilul meu, ai să mi-o plăteşti!

Apoi ieşi din cabinet.

A doua zi Lilla umbla cam pe lângă pereţi şi nu i se uita nimănui în faţă... Angelo era de-o paloare umedă, ochii-i erau turburi şi moi în cap şi pierduse din demonica lor strălucire.

Ea se-mbrăcase şi-i ajută şi lui, îi îmbumbă cămeşa la gât, îi făcu fiongul de la legătoare... Era blândă ca un miel...

— Aşa-i că mă iubeşti, Angelo?

— Mai întrebi... Lilla, erai de mult venită în societatea asta a Amicilor întunericului?...

— Ah! să-ţi spun cum... Eu te-am văzut pe tine în saloanele doamnei N. Mi-ai fost recomandat, dar tu te-ai uitat aşa, pe deasupra, la mine, mi-ai spus o banalitate şi te-ai dus apoi... şi eu te urmăream, priveam în vo oglindă ca să te văd în colţul de fereastă în care şedeai... stam seri întregi, plângeam nopţi întregi... ah! cum te iubesc, Angelo, zise ea înecându-i faţa cu sărutări... Într-o zi s-apropie doctorul de Lys de mine. Se uită în ochii mei cum ştie el a se uita — ciudat adică...

"Iubeşti pe Angelo, d-şoară, zise el cu tonul fără expresie şi firesc, cum e felul lui de a vorbi..."

"Nu", zic eu.

"Haide-n astă-sară în clubul Amicilor întunericului, dacă vrei să-l vezi..."

"Dar nu voi să-l văd..."

"Sania mea te va lua", zise el.

"Dar nu voi să merg cu sania d-tale..."

"Ea va sta la portiţa grădinii d-tale", zise el, ridicându-se şi surâzând.

Angelo, m-am dus noaptea în grădină, am deschis portiţa, m-am pus în sanie şi iată-mă-s.

Ea luă dreapta lui în amândouă mâinuţele, o bătu ş-o sărută apoi...

— Lilla!

— Lasă-mă, Angelo... eu nu mai am ce-ţi da... ţi-am dat tot... De mult n-am mai fost stăpână pe mine, de mult eram toată a ta... Ai milă de mine... Dac-ai crezut că sunt cuminte... iată cuminţia mea toată... dac-ai crezut că sunt frumoasă, iată frumuseţea mea toată... Toată faţa mea e sfinţită de sărutările tale... de nu mă poţi iubi pe mine... iubeşte-ţi sărutările tale, Angelo, iubeşte-mi ochii mei, căci te-au privit, căci ş-au lipit razele de frumuseţea ta... iubeşte gura mea, s-a atins de a ta... Iubeşte-te pe tine în fiinţa mea... Angelo, zise ea plângând şi lipindu-se spasmodic de pieptul lui şi apropiindu-şi gura de urechea lui: iubeşte-ţi copilul tău...

El nu răspunse nimic. I se părea că e un delicvent... că o vină mare apăsa sufletul lui...

— Şi cum vom trăi noi? întreabă zâmbind cu tristeţe...

— Cum? Ah! iată cum... Iată tabloul ce mi-l zugrăvesc... Dimineaţa, când vei dormi încă, te-oi săruta pe ochi şi te-i scula... apoi ţi-oi aduce cafeaua şi cămeşa cu butonii puşi, şi ciorapii, halatul, fesul, o ţigară... te-oi îmbrăca, apoi te-i duce la treaba ta... şi, rămasă acasă, voi şterge colbul de pe cărţile tale, voi aranja hârtiile, voi drege penele stricate şi când vei veni acasă va fi masa pusă... pânza albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare... după masă vom şedea la cafea, vom vorbi nerozii... apoi, adaose încet abia mişcându-şi buzele, apoi... zic şi eu, de... vom avea copii... un băiet frumos ca tine, icoana ta, ş-o fetiţă ca mine... Ah! vom fi fericiţi...

— Da, fericiţi! murmură el încet şi-ntunecos. "O, Cezara! Suflet de demon, gândi el, cum citeşti în sufletele omeneşti... cum vezi în ele scris viitorul, cum pricep zâmbetul tău de dispreţ de ieri".

— Dar tu pari trist, dulcele meu amic... de ce?

— Sunt obosit, femeia mea, dulcea mea femeie, nimica alta...

— Acuma mă duc, ca s-ajung acasă... Vei veni să mă ceri, nu-i aşa... Vino azi, voi aştepta cu nerăbdare venirea ta... Oh! cât te mai pot iubi...

Ea-şi aruncă mantila pe umere, îl sărută şi dispăru pe uşă...

El rămase trist...

"Va să zică asta-i viaţa mea viitoare... Adio visuri orbitoare... am devenit umil bărbat al unei mici femei... Vom avea copii... mi-o aduce halatul şi papucii dimineaţa... Ah! doar o dezgustătoare perspectivă de urât şi monotonie..."

Cezara în haina ei de Hamlet râdea într-un colţ al odăii. D-zeu ştie când şi cum se furişase-n casă... La vorbele lui vorbite încet, însă destul de clar, ea trase-un hohot ironic şi splendid de răceală...

— Taci! taci!

— Ei bine! iată dar idealul tău... iată viaţa îngerilor... iată scopul pe care natura voieşte a-l împlini prin aceea c-a îmbrăcat acel bobocel de fată cu naivitate şi graţii... un băieţel... o fetiţă, aerul odăii apăsat de voluptatea patului conjugal... un pat cu cerşafuri care trebuiesc foarte des schimbate... N-a rezistat mult îngerul, nu-i aşa... Se grăbea natura să-şi împlinească scopul ei măreţ, reproducerea neamului omenesc, şi şi-a asigurat această împlinire pin îmbrăţişări multe, pin dulci rezistenţe, pin vorbe cu două înţelesuri... O! O! pfui! hahaha! Ei, ce faci, fugi?...

— Te-aş ucide, Cezara, de drept ce ai! Mă desperezi...

— Şi orb nebun ce eşti... nu vezi tu că eşti o unealtă, că bucurii, dureri, pasiunea, plăcerea ce o ai pentr-un sân femeiesc care nu contribuie nimic la voluptate, plăcerea ce o ai pentru-o fată naivă, căci cu cât va fi mai naivă, cu atât mai greu îi va veni în minte să-şi ucidă copilul... nu vezi că eşti o unealtă în mâinile unui demon, că eşti jucăria simţirilor tale, că nimic ce ai nu e al tău, că tu eşti cauza involuntară pe care natura, sau numeşte-o cum vrei, îşi scrie aşa-numitele scopuri măreţe... Nu vezi tu că legi, state, monarhi, religii nu sunt decât aparatul greu pentru a face cu putinţă acest act murdar de reproducere şi a vă arunca apoi în braţele monotoniei meschine a urâtului, a ridiculului, a unei vieţi care-mi face greaţă?... Te-nchipuiesc cu halatul înflorit, cu fes în cap, cu papuci, cu ciubuc, c-o claie de copii, c-o ocupaţiune monotonă şi somnoroasă; apoi vei muri şi copiii tăi cei de spirit vor repeta aceeaşi viaţă spirituală...

— Ai drept... asta mi-o spun şi eu... taci, râsul tău mă supără...

— Şi de ce aş tăcea... zise Cezara-ncrucişându-şi mâinile... Tu ai pierdut pe această copilă... Tu ştiai că n-ai s-o poţi iubi, puteai cel puţin şti că ea nu-ţi va ajunge, şi cu toate acestea ai avut-o ca pe soţia ta... Ai nefericit-o... Crezi că-mi trece pin minte să-ţi cruţ mustrările de cuget... nu! De aceea sunt un demon...

— Dar tu mi-ai adus-o...

— Spun că nu?... Da... sunt liberă eu de a încerca să seduc... De ce te-ai lăsat sedus?

— N-am remuşcări...

— N-ai... Bine... Copila va fi alungată de părinţi... va naşte-n sărăcie... Va fi o femeie pierdută... dacă n-o vei lua de soţie... Dar tu o vei lua. Vei avea o viaţă de urât, vei umbla după alte femei... eu voi îngriji ca ea s-o ştie aceasta şi atunci adio pace casnică, atunci abia vei vedea ce va să zică iadul pe pământ... A! pân-acum n-ai nici idee... Pân-acum melancolia ta şi coloarea neagră sub care priveşti lumea sunt teorii sure pe lângă realitatea ce te aşteaptă...

— Voi suporta inevitabilul...

— Adio, Angelo...

— Cezara!... Cezara, murmură el încet plecându-şi genunchii la ea... te iubesc... nu poţi tu ierta...

— Ce să iert? Te iubesc eu?... Ea ieşi repede din casă.

— Lilli a venit apoi la mine, trimisă chiar de tatăl său, ca să-mi ceară din nou scuze... I-am spus că tu n-o poţi lua de soţie şi am explicat punctele mele de vedere... A plâns mult biata fată... dar voi şti eu s-o mângâi... Am un camerier care nu e de despreţuit...

— Cezara!

— Ei, D-zeul meu! dar tu eşti nebun... Ea va fi fericită în felul ei... Vino-ncoace şi suge rana asta... Nu vezi că-mi curge sângele pe haine...

El îşi lipi buzele de rana pieptului şi supse acele picături de rubin ce păreau a curge pe zapadă... Ea-i ţinea capul cu mâinile... apoi-i ridică capul şi sărută gura lui roşie de sânge... Asta drept mulţămire... Ea-şi acoperi sânul, îl ridică pe braţele ei ca pe un copil, îl strânse la piept, îl dezmierdă...

— Cum mă faci să pătimesc, şopti el încet.

— Bine, încă n-ai cunoscut tu ce voi eu ca să cunoşti... Amicul meu, ai alegerea între două lucruri: între urât, ordinar, meschin şi între durere, pasiune, turbare... între Lilli şi mine. Eu nu te-nşel, ţi-o spun dinainte: eu voi usca viaţa ta de m-alegi pe mine... eu te voi omorî... dar nu-ţi voi coase halat, nici ţi-oi împleti pungi de tutun... eu te voi despera... Dar nu ţi-oi face copii... De un singur lucru te asigur, nu ţi se va urî cu mine, poate însă ca mie să mi se urască cu tine... atunci, se-nţelege, se sfârşeşte totul... atunci ştiu că vei trebui sau să mori, sau să nebuneşti.

Ea-l juca pe genunchii ei, îşi băga mâinile-n sânul lui şi el simţi înnegrindu-se lumea-naintea ochilor lui...

— Ah! aş rezista de mi-ar fi cu putinţă, zise el cu durere... dar acum... acum când aş da toată lumea pentru o sărutare a ta şi viaţa mea-mpreună... acum e prea târziu, diavol de femeie ce eşti...

— Voluptatea cea crudă a dorinţei şi a durerii... iată ce-ţi ofer... De-un lucru fii sigur: te iubesc. Nu te lăsa înşelat de împrejurarea că amorul samănă aşa de mult cu ura... Aş fi în stare să mă las ucisă pentru tine.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA