| Editura Global Info / Literatură |
Panait Cerna
După un veac
Hrăpareţ neam de Nord! călău cucernic...!
Nu te făli atât că eşti puternic —
Nu-l încerca pe Dumnezeu!
Din ghera morţii te-am scăpat odată,
Ş`am cunoscut atunci a lumii plată:
Înfipt-ai gheara`n mine şi mai greu!
Dintre surori şi druşte tinerele,
Pe cea mai mândră fată-a horei mele
Cu braţ păgân ai deslipit-o tu ...
Ş`ai pus în groapă trupu-i de zăpadă,
Şi pe sicriu — un biciu de plumb ş`o spadă...
Dar ea nu-i moartă, nu!
Ş`acuma vrei să creşti în pieptu-mi rugul?
Vii să presari cu flori târzii coşciugul,
Şi`n chiot, dănţuind, să-l ocoleşti?
Ş`acum mai chemi şi lume la serbare?
O, chiamă cât mai mulţi! şi strigă tare:
"Jivinele din codrii tâlhăreşti
Îşi tăinuiesc ispăvile lor crunte —
Iar vulturul îşi duce prada`n munte
Ş`o sfâşie`n tăcere... Numai eu
Ţin să vestesc, pe cele patru vânturi,
Că pot fura, nepedepsit, pământuri —
Că furtul este dreptul meu...”
Iată-i sosind pe rând — pe ei, ce-i doare?
Ostaşi în fir, şi preoţi cu odoare,
Şi Crivăţ cel turbat...
Dar tristă-i sărbătoarea cea haină!
Căci un poftit de neam n`a vrut să vină:
Dreptatea cea cu ochiul ne`ndurat.
Ea şeade dincoace de Prut, de pază,
Şi ochiul ei visează — ce visează?
Să`ntoarcă vremurile înapoi...
În mână ţine-a neamurilor carte,
Şi gându-i bate din aripi, departe
De veacul de obidă şi noroi...
Îl vede`n văi pe Dragoş, după bour —
În urma lui norodul, vajnic nour,
Tot creşte, ca dintr-un etern izvor:
Vin domnii, vin arcaşii, vin păstorii,
Şi vin domniţe rumene ca zorii —
Iar cântecul înseamnă drumul lor...
Cu drag pământul îşi primeşte-aleşii!
Ici fug, abia scăpându-şi craii, Leşii,
Colo se`ntoarnă trist un împărat —
Iar călăreţi pletoşi, gonind Tătarii,
Şi-adapă`n scurtul lor popas fugarii
La gura Nistrului împurpurat...
Iar astăzi? cu fior se`nalţă zâna...
— Stăpână-a vieţii mele! vezi ţărâna
Sfinţită`n vremi de voievozi moldavi...
Azi geme subt copita muscălească,
Şi fiii ei n`au voie să jelească —
Ci trebuie să cânte aceşti sclavi...
Să cânte — şi să laude pe Domnul,
Că a trimes pe inima lor somnul
Ce uită de moşie şi părinţi...
Să strige că durerea lor e — raiul!
Că-s fericiţi, când li se fură graiul
Cel plin de zâmbet şi de suferinţi...
Auzi?... Închină domnii-acum la masă...
Dar ce zăresc? Te mânii tu, crăiasă?
Te doare şi pe tine plânsul meu?
Ca viforul izbind, tu intri`n sală...
Mesenii toţi pălesc şi, muţi, se scoală:
„Venit-am să ciocnesc şi eu!”
În ţăndări cad paharele spumoase,
Şi`n zvon adânc de glasuri furtunoase
Palate şi cetăţi se dau afund...
Vii flamuri fulgerele desfăşoară,
Şi munţi şi văi şi piepturi mii răspund...
Şi iar se mută pietrele`n hotare —
Iar trec străjeri moldavi în goana mare
De-a lungul Nistrului până la guri.
...................................
...................................
O visuri! visuri! amăgiri divine...
Trecutu-i mort — trecutul nu mai vine!
Sfărmat e cuibul de vulturi!
Moldova mea, Moldova mea iubită,
Ce judecată-a lumii, ce ursită
Te-a răstignit între tâlhari?
Batjocorindu-ţi crucea ta de jale,
Pe haina sfântă-a câmpurilor tale
Sorţi aruncat-au doi sutaşi barbari...
Moldova mea, Moldova mea iubită,
Cât sânge-a curs din coasta ta rănită,
De când sfărâmătorul de Tătari,
Lăsând pământul să mai hodinească,
S'a'nfăşurat în haina-i ostăşească
Şi s'a culcat la Putna în altar...!
Tu, Doamne-al slăvii! Duh ce n-are nume —
Tu, care-ai vrut să fim şi noi pe lume,
Nu-ntoarce de la noi auzul tău!
Puţini suntem şi slabă ni-i făptura,
Şi dragostea mai mare ni-i ca ura —
Dar prea slujim, la duşmani, de ilău!
În ziua-nfricoşată-a răzbunării,
Auzi-ne, Tu, Doamne-al îndurării,
Încinge braţul nostru-ndoliat!
Revarsă-n el mânia ta cerească!
Fă dintre noi, o, Doamne, să pornească
O piatră pentru noul Goliat...
Convorbiri literare, nr. 5, 1912
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
