Panait Cerna

Vârful cu dor

Ce viu sclipesc sub cer Bucegii!
Numai eternul Vârf cu Dor,
Înstreinat de lumea noastră,
Se pierde-n taina unui nor.

Zadarnic razele de soare
Vor să destrame vălu-i greu,
Zadarnic cearcă să-l patrunză
Şi sufletul, şi ochiul meu.

El înde el petrece singur,
Ca geniul cu gândirea lui ─
Nu-l mişcă vuietele vremii,
Nici rugăciunea nimănui.

Târziu, când ţi-a pierit nădejdea,
Te lasă-o clipă să-l admiri,
Măreţ din vălu-i se arată
Adânc uimitelor priviri.

Şi-ncet se-nchide iar în taina-i
Nempărtăşită nimănui,
Tăcut şi mândru ca un rege
Gelos de maiestatea lui.

Convorbiri literare, XLVII, nr. 1, ianuarie 1913