| Editura Global Info / Literatură |
Ştefan Octavian Iosif
Clopotele din Nürnberg
La Nürnberg, în vechiul castel,
Stăteam rezemat de-o fereastră,
Privind cum se-mbracă sub el
Oraşul în negură-albastră.
Şi purpur plutea în fâşii
Prin negura vânătă-a serii,
Pe uliţi străvechi şi pustii
Robite de vraja tăcerii.
Şi cum rămăsesem visând,
Un clopot începe să sune
Aşa de duios şi de blând
De parcă o rugă ar spune...
El sună, şi alte-i răspund
Cântând ca argintul de clare,
Şi-odată s-aude, din fund,
Şi clopotul domului mare!
Şi valuri de-adânci armonii
Plutesc în fantastice zboruri,
Părând că sunt sute şi mii
De îngeri ce murmură-n coruri...
Dar eu, ca furat de un val,
Pierdut în concertul haotic,
Mă văd într-o sală de bal,
O sală-n măreţul stil gotic.
Şi albă ca albul din crin,
Ca umbra din umbră uşoară,
De mine s-apropie lin
O falnică, blondă fecioară.
Eu stau şi de-abia mai respir,
Cuprins de-o sfială stângace,
Dar ochii ei mari de safir
Îmi spun că doreşte să joace.
Şi-ajunge doar braţul să-ntind,
Ea braţu-i pe umăr mi-aşază,
Şi stăm să pornim dănţuind...
Când muzica brusc încetează;
Cu pasul greoi, un străjer
Îmi tulbură singurătatea,
Iar glasul lui aspru: "Mein Herr1
Îmi strigă — se-nchide cetatea!"
Note
1. Domnul meu (germ.)
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
