| Editura Global Info / Literatură |
Ştefan Octavian Iosif
Icoane din Carpaţi
I
Un şuier lung — gem osii ferecate —
Un strigăt viu — nebun de libertate!
Pe roţi uruitoare
Vagoanele urnite
Alunecă uşoare
Mai iute, mai grăbite, —
Dar inima-mi nebună
Mai iute-ar vrea să meargă
Şi bate-n piept, să-l spargă,
Să zboare-n lumea largă
De-atîta voie bună!
Griji amărîte, zbuciumări deşarte,
Vă las de-acum!
Vă las cu bine! La o parte!
Voi n-aveţi ce-mi căta la drum!
Pieriţi, întunecate duhuri!
Sunt liber ca ciocîrlia-n văzduhuri!
Îmi flutură părul în vînt,
Şi cînt, —
Mă cheamă-n zare munţii, munţii mei!
Ce dor, ce dor adînc mi-era de ei!
Ce dor i-a fost poetului
De freamătul brădetului,
De murmurul izvorului,
De fluierul păstorului,
De glasul păsărelelor
Şi de vecinul stelelor —
De vîrful Caraimanului,
Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului!...
II
Stă Caraimanul 'nnegurat,
Moşneag în veci cu fruntea sus;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.
Şi cum se uită la moşneag,
Se mai opreşte-o clipă-n loc:
I-azvîrle cu un zîmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.
Iar după culmi, doi nouraşi,
Urcînd tiptil, în zare, sus,
Rîd răsfăţaţi şi drăgălaşi,
Privind idila din apus.
III
Fînu-i strîns, şi de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scînteie
Steaua serii în senin.
Văile-alburesc în zare,
Satul se-nveleşte-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.
Dulce şi încet se-ntinde
Tihna pe pămînt şi-n cer...
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.
IV
Din culmea Vîrfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Şi iar m-apucă aprig dor,
Odorul meu, de tine.
Departe, peste munţi şi văi,
E casa ta cea mică...
Sînt duşi în sat părinţii tăi,
Şi-n prag stai singurică...
Că nu-s un vultur... să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Şi ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,
Şi să te iau cu mine, sus,
Şi să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.
V
Este ceasul cînd truditul
Muncitor voios aruncă
La o parte grija zilei
Şi uneltele de muncă;
S-au întors de la păşune
Liniştitele cirezi,
Umbre cresc pe nesimţite
Prin grădini şi prin livezi.
Dar un zvon de mii de glasuri
Umple zarea fără veste:
Craiul zilei, stînd s-apună,
A încremenit pe creste.
Văile răsună toate,
Dealurile viu răspund
Şi vijelios se-nalţă
Pulberea departe-n fund.
Sună dealul, valea sună,
Stă văzduhul să se spargă
De tălăngi nenumărate
Ce izbesc în bolta largă,
Căci coboară de la munte
Oile, şi curg puhoi,
Cu un greu potop de ceaţă
Înainte şi-napoi...
Un berbec cu coarne-ntoarse,
Tacticos şi prea cuminte,
După gît c-un clopot mare,
Merge singur înainte.
Pe la margine dulăii;
Urecheatul, la mijloc,
Cu desagii grei în spate,
Anevoie-şi face loc.
Iar prin pulberea de aur
Tocma-n capul celălalt
Creşte umbra-ntunecată
A ciobanului înalt:
Cu căciula într-o parte,
El păşeşte plin de fală,
Sara purpurie-i schimbă
Zeghea-n mantă triumfală...
VI
DOINA
Se tînguiesc
Tălăngi pe căi,
Şi neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munţi...
La făgădău,
La Vadul-Rău,
Sus, la răscruci,
Vin trei haiduci
Pe cai mărunţi...
Grăiesc încet...
Un scurt popas —
Şi spre brădet
Pornesc la pas
Cei trei călări...
Sus, peste plai,
Tăcutul crai
Al nopţii reci,
Umbrind poteci,
Se-nalţă-n zări...
Şi neguri cresc,
S-anină-n crăngi; —
Se tînguiesc
Şi plîng tălăngi
Pe căi pustii...
Se duc uitaţi
Cei trei fîrtaţi,
Săltînd în şa,
Plutind aşa,
Ca trei stafii...
Dar cînd ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Dărîmă stînci...
Haiducii mei
Doinesc toţi trei;
Şi clocotesc,
Şi hohotesc
Păduri adînci...
VII
CIOBĂNAŞUL
La curte vine-un ciobănaş
Cînd îi abate lui să joace,
Şi mult e hoţ şi e poznaş
Că e copil din munşi, şi pace!
Sînt rupte bietele-i opinci,
Căciula lui în fund e spartă,
Dar el c-un pumn doboară cinci
De-i cată unul şi-altul ceartă.
Şi cum e scurt şi îndesat,
Rîd, dar se tem de el ficiorii,
Şi parcă-i eş mai mare-n sat,
Că joacă tot în fruntea horii.
El dă porunci la lăutari,
A lui e cea mai mîndră fată,
La el se uită mici şi mari,
Şi-apoi acela-i joc o dată!
Acum o prinde frumuşel,
Acum o lasă şi-o îngînă,
Şi moare fata după el
Cînd o-nvîrteşte pe sub mînă...
Iar cînd ceilalţi se-aruncă-n joc
Şi-abia se-ndeamnă slab din gură,
Tot el aruncă, la noroc,
Cea mai frumoasă strigătură...
VIII
CU FRUNTEA-N MÎNA ALBĂ...
Cu fruntea-n mîna albă răzemată,
Cînta frumoasa fată la fereastră,
Cînta de dor,
Şi glasu-i dulce şi tremurător
Se înălţa în liniştea albastră
A luminoasei nopţi de vară...
Căci era noapte-adîncă, albă, clară
Şi trist cînta copila fermecată
De linişte şi de singurătate...
Şi singură se asculta cîntînd,
Şi nu sfîrşea un cîntec jumătate,
Că altul îi venea mereu în gînd.
Şi nu ştia nici ea de unde vin
Aceste triste cîntece uitate...
Cînta de dor şi chin,
De lacrimi tăinuite în tăcere,
De zile de zbucium şi nopţi de veghere,
Şi de chemări, de patimi neînvinse
În deznădejdea braţelor întinse,
De ani pustii de lungă aşteptare,
De zilnice-amăgiri
Şi hohote de plîns la deşteptare...
Încremenise brazii ascultînd
În linişte... pe uliţi — nici un pas...
Doar Prahova cea fără de popas
Curgea în vale,
Amestecînd în al copilei glas
Tot murmuru-necat al apelor sale...
IX
Jos, între care,
Vitele rumegă;
În depărtare
Văile fumegă.
Dorm muncitorii
Pe lîngă focuri;
Apele morii
Murmură-n scocuri.
Scapără stelele...
Ceasul în care
Dănţuie ielele
Lîngă izvoare...
Sprintene, vesele
Peste coline,
Joacă miresele
Apelor line.
X
LA GURA PEŞTERII
La gura peşterii adînci
Stam lîngă foc, în fapt de sară,
Şi flăcările, aruncînd pe stînci
Roşateca lor pară,
Închipuiau o horă de fantasme.
Iar apele şerpuitoare,
Cu scoborîri şi creşteri
De sute de izvoare,
Îşi îngînau eternele lor basme
În fundul neştiut al negrei peşteri...
Trosneau din foc scîntei din cînd în cînd,
Şi sus, pe cer, s-aprinse-ntîia stea.
Ci eu stăteam la foc, visînd,
Şi ascultam la pustnicul bătrîn,
Ce-mi povestea
Minuni adînci din cuibul lui de brazi...
— ...Demult, demult, trăia un neam păgîn
De oameni mai puternici şi mai mari
Ca oamenii de azi,
P-aceste plaiuri binecuvîntate...
Ei nu ştiau de sapă şi de plug,
C-aveau de toate cele din belşug,
Aşa precum le-a fost lăsat Preasfîntul...
Şi au venit din locuri depărtate
Puhoi de seminţii
Şi au umplut pămîntul
Cu zgomotul neostoitei lupte
Şi strigăte pustii...
Un beac întreg luptară în zadar
În frămîntări neîntrerupte
Cu-aceşti vrăjmaşi,
Dar, biruiţi, n-au mai putut să ţie
Şi au fugit, şi s-au ascuns
Departe-n fundul fără de hotar
Al peşterii, de nimeni nepătruns...
Şi-acolo au şi-acum împărăţie
Bătrînii uriaşi,
Şi-adese-n nopţile senine,
Cînd liniştea domneşte-n bolţi, pustie
Păn-la urechea noastră vine
Un vuiet surd de paşi...
Astfel îmi povesti sihastrul,
Apoi tăcu...
O linişte de vrajă se făcu,
Şi fumul se-nălţa albastru,
Iar flăcările, aruncînd pe stînci
Potopul lor de pară,
Închipuiau o horă de fantasme,
Şi apele, fierbînd clocotitoare,
Cu scoborîri şi creşteri
De sute de izvoare
Îşi îngînau eternele lor basme
În noaptea fără fund a negrei peşteri...
XI
Fantastic norii se-nveşmîntă,
Străpunşi de suliţi lungi de aur,
Şi ca-ntr-un lac de sînge creşte
Întreaga zare-nspre coclaur.
Semn de război !... Un glas de bucium,
Din văi, mă face să mă speriu...
Visam, Austrie, că-n flăcări
Se darmă vechiul tău imperiu...
XII
Dar soarele coboară-n asfinţit,
Din văi cresc neguri cenuşii,
Năvală dau pe culmi în sus,
Şi clopotele-au amuţit.
Pe gînduri dus,
Călugărul desculţ a-nchis
Străvechiul paraclis,
Şi intră în chilia-i de sihastru.
Dar negurile cresc, mereu întind
Zabranicul lor lung, întunecat...
Pe rînd s-aprind
Făcliile văzduhului albastru,
Luceafărul scînteielor răsare,
Şi luminiţe licăresc prin sat...
Departe, orga surdă a pădurii,
Cu mii de şoapte, taine de izvoare,
Răsună-ncet, răsună lin,
Pe urmă tace...
O, ceas divin!
Acum începe mîndrul parastas
În templul veşnic al naturii...
Sus, peste lumea adormită, mută.
Potir de-argint în mîna nevăzută
A îngerului purtător de pace,
Se-nalţ luna dintre brazi...
Gigantic preot în odăjdii sfinte,
Străluce Caraimanul solitar...
Şi tu, pierdut, o, suflet, în extaz.
Cazi în genunchi...
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
