Ştefan Octavian Iosif

Rozele

De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anişoara...
Le-a strîns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara...

Le cercetează tremurînd,
Nedumerită, mititica,
De ce s-au stins aşa curînd?
Nu le făcuse doar nimica...

Şi gîndul ei nevinovat
Se-ntunecă de-atîta jale
Cînd vede cum s-a spulberat
Podoaba mîndrelor petale...

Acum, cu drag, le-adună iar.
O, de-ar putea, le-ar da fiinţă !
Dar izbucneşte-n plîns amar
Văzînd că e cu neputinţă...

Sărman copil neştiutor
Ce plîngi sărmana ta comoară,
Asemeni rozelor ce mor,
Tot ce ni-e drag e dat să moară...