| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Dragoş1
I
Dragoş, mândru ca un soare,2
A plecat la vânătoare.
Ghioaga şi săgeata lui
Fac pustiul codrului!
Cerbul moare, urşii per
Şi vulturii cad din cer...
Iată că-ntr-o dumbrăvioară
El zăreşte-o căprioară,
Fiară blândă de la munte,
Cu steluţă albă-n frunte
Şi corniţe subţirele
Şi copite sprintenele.
Căprioara cum îl simte
Lasă locurile strimte,
Fuge, saltă, zboară, pere,
Ca un vis, ca o părere;
Iară Dragoş înfocat
O goneşte nencetat.
Zi de vară cât de lungă,
Vânătorul o alungă,
Ş-amândoi se perd de vii
În codri merei pustii!
II
Iată, mări, că deodată
O poiană se arată,
Înverzită, înflorită
Şi de lume tăinuită.
Iar pe iarbă-n poieniţă
Cântă-o albă copiliţă,
Cu ochi dulci, dismierdători
Şi cu sânul plin de flori.
Căprioara, cât o vede,
Zboară vesel, se răpede
Şi îi cade la picioare
Pe-un covor de lăcrimioare.
Cât viteazul o zăreşte,
Pe loc stă şi se uimeşte!
Uită blânda căprioară
Şi săgeata ce omoară!
Uită draga vânătoare,
Uită lumea de sub soare!
III
„Copiliţă! zice el
Rezemat de-un stejărel.
Eşti tu zâna ăstui plai,
Sau o floare de la rai?”
„Dragoş, Dragoş, frăţioare,
Nu sunt zână, nu sunt floare,
Dar am suflet fecioresc
Şi Moldova mă numesc.
Mult e mult de când te-aştept
Să-mi alin dorul din pept,
Că de Domnul sunt menită
Ca să fiu a ta ursită!”
„O, Moldovo-ncântătoare,
Gingaşă fărmecătoare!
Iată, arcu-mi vitejesc
Lângă tine-l răsădesc,3
Ca să deie pân-în zori
Crengi cu frunze şi cu flori,
Şi cu-acele crengi frumoase
Să-mpletim cununi voioase,
Una ţie, una mie,
Pentru-a noastră cununie!”
IV
A doua zi ei plecară
Şi prin codri apucară,
Amândoi îmbrăţişaţi,
Cu flori mândre-ncununaţi.
Dealuri multe ei suiră,
Multe dealuri coborâră,
Pân-în valea ce-nverzită,
De-un râu limped răcorită.4
Copiliţa-nveselea
Şi din gură-aşa grăia:
„Dragoş, Dragoş, frăţioare,
Lasă ochii tăi să zboare
Peste dealuri şi câmpii
Păscute de erghelii,
Peste văi, peste grădini
Unde zbor mii de albini,
Peste ape curgătoare
Şi dumbrăvi răsunătoare.
Cât pământ tu vei videa,
E cuprins de zestrea mea!
Ş-acea dalbă de moşie
Toată-n veci a ta să fie,
Ca să fie-n veci scăpată
De o fiară-nfricoşată,
De un zimbru fioros5
Care-o calcă-n sus şi-n jos.”
V
Bine vorba nu sfârşea,
Din râu iată că ieşea
Zimbrul aprig ca un zmeu,
Cu lungi coame ca de leu,
Şi cu coarne oţelite,
Şi cu aripi la copite.
Fiara cruntă şi turbată
Pleca fruntea lui cea lată
Şi sărind, mugind, da zor
Peste mândrul vânător.
Iară Dragoş s-aţintea
Şi, cel zimbru cum venea,
Ghioaga-n frunte-i arunca,
Fruntea-n două-i despica!
Apoi capul îi tăia,
Într-o lance îl punea
Şi pleca în veselie
Pe frumoasa lui moşie,
De păgâni să o ferească
Şi ca domn să o domnească!
Din volumul Poezii populare ale românilor Partea I: Legende-balade cântece bătrâneşti, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.
Note
1. Această baladă, deşi compusă, de mine în stilul cântecelor bătrâneşti, am găsit de cuviinţă a o coprinde în colecţia poeziilor poporale, fiindcă ea aminteste una din legendele cele mai interesante a Moldovei.
2. După tradiţia poporală, Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit într'o vale, numită câmpul lui Dragos, intre Bacău şi Piatra. Descălecarea lui a fost pe la începutul veacului XIII.
3. În munţii Moldovei despre Ardeal, am văzut un stejar bătrân de mai multe sute da ani, pe care locuitorii il numeu: Arcul lui Dragoş. El era cu trunchiul îndoit ca un arc.
4. RâuI Moldova
5. Tradiţia veche pretiude că bourul Moldovii reprezintă capul zimbrului ucis de Dragoş când a descălecat în ţară; istoria susţine că acel bour vine dela cetatea Caput Bovis, ridicată de împăratul Traian în Dacia,
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
