Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Vasile Alecsandri

    Înşiră-te, mărgărite

    Legendă

    Dedicată d-nei Zoe Cantacuzin

    Trei copile de-mpărat
    Stau într-un măreţ palat,
    Înşirând la scumpe salbe
    De mărgăritare albe.
    Iar o pasăre măiastră
    Vine vesel pe fereastră
    Şi, bătând din aripioare,
    Zice, blând cuvântătoare:
    Bine, bine v-am găsit,
    Dalbe flori din răsărit!
    Bine-ai venit de la rai,
    Păsărea cu dulce grai!
    Eu sosesc cu primăvara
    Ca să mă întorn cu vara;
    Ş-acum vin pe-al vostru plai,
    Aducând luna lui mai,
    Luna cea de lăcrimioare
    Şi de doruri iubitoare,
    Şi o dalbă de poveste
    Cum n-a fost şi nu mai este!
    Păsărică, spune, spune
    Cea poveste de minune,
    Că ţi-om face noi trei salbe
    De mărgăritare albe.

    I

    Înşiră-te, mărgărite,
    Pe lungi fire aurite,
    Ca o horă luminoasă,
    Ca povestea mea duioasă:
    Fost-a fost în lume-odată
    Mândruliţă, dulce fată,
    Şi la chip fermecătoare
    De puteai căta la soare,
    Iar la ochişorii săi
    Şi la faţă-i nu putei!
    Florile îi ziceau floare,
    Stelele, stea lucitoare,
    Încât vecinic flori şi stele
    Se certau noaptea-ntre ele!
    Iată-n fapt de dimineaţă
    Că pe câmpul de verdeaţă
    Copiliţa, cu-alte două,
    Se primbla, torcând prin rouă.
    Una zice: Am visat
    De-un fecior de împărat!
    Dac-ar fi acum să vie
    Să m-aleagă de soţie,
    I-aş aduce eu în dar
    Un şoiman de armăsar
    Care zboară, care sare
    Peste munţi şi peste mare
    Şi înconjură pământul
    Mai uşor chiar decât vântul!
    Alta zice: Surioare!
    Eu i-aş ţese-n foc de soare
    O cămaşă-n zece iţe,
    Cu descânteci prin altiţe,
    Ca să-i fie de noroc
    Şi să-l apere de foc,
    Şi de patimi sufleţeşti,
    Şi de boalele trupeşti!
    Iar frumoasa copiliţă
    Zice astfel din guriţă:
    Eu i-aş face doi feciori,
    Doi de gemeni frăţiori,
    Cu cosiţele-aurite
    Şi cu feţele-nflorite,
    De n-ar fi alţii ca ei
    Drăgălaşi şi frumuşei,
    Căci ar fi strălucitori
    Ca doi ochi veselitori!
    De mi-i face-aşa copii,
    Tu, mireasa mea să fii!
    (Zice-atunce mândrul crai
    Ce vâna pe verde plai.)
    Tu să fii a mea mireasă,
    A mea dulce-mpărăteasă!
    Tu, minune-ncântatoare
    Care eşti ruptă din soare!
    Copiliţă-n fericire
    Stă pătrunsă de uimire,
    Ochii galeş i se-nchid,
    Degetele-i se deschid,
    Fusu-i pică, firu-şi pierde,
    Şi ea cade-n iarba verde.
    Iară craiul tinerel
    O ia-n braţe uşurel,
    Şi cu gingaşul odor
    Saltă pe-al său cal uşor,
    Calul falnic se-ncordează,
    Sare, zboară şi nechează;
    El nechezul n-a sfârşit,
    La palat c-a şi sosit!

    Şapte zile-abia trecea,
    Mare nuntă se făcea,
    Cu nuntaşi nenumăraţi,
    Cum se cade la-mpăraţi,
    De-a mers vestea-n depărtări,
    Peste nouă ţări şi mări!
    Fost-au faţă crai vestiţi,
    Cu coroane-mpodobiţi,
    Şi vestite-mpărătese,
    Tot frumoase şi alese.
    Fost-au încă la serbare
    Oaspeţi mari de spaimântare
    Uriaşi cu negre semne,
    Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne,
    Zmei cu ochii sângeroşi
    Şi vitejii feţi-frumoşi!
    Dar din toţi nuntaşii cine
    Răspândea mai vii lumine?
    Dulce-a craiului mireasă,
    Tânăra împărăteasă,
    Care ochii fermeca
    De zâmbea sau de juca.
    Blândul zâmbet al copilei
    Lumina ca faptul zilei,
    Ş-al ei joc părea un zbor
    Chiar de flutur sprinteior.
    Fost-am încă şi eu faţă
    La cea nuntă mult măreaţă,
    Şi de-atunci tot mă gândesc
    C-am visat un vis ceresc!

    II

    Înşiră-te, mărgărite,
    Pe lungi fire aurite,1
    Precum şirul din poveste,
    Că-nainte mult mai este:

    Trecu luna, trecu două,
    Trecu cinci, trecură nouă,
    Doamna născu doi feciori,
    Doi de gemeni frăţiori,
    Cu cosiţe poleite
    Şi cu feţe înflorite,
    De păreau strălucitori
    Ca doi ochi veselitori!...

    Alei, mândre surioare!
    Puteaţi voi a-mi spune oare
    Ce-i mai bun în astă viaţă
    Ca iubirea cu dulceaţă?
    Ce-i mai sfânt şi mai alin
    Ca mama cu prunc la sân?
    Ce-i mai drag şi mai plăcut
    Ca pruncuţul nou-născut?...
    Mama doamnă, fericită,
    Cu doi prunci împodobită,
    Îi ţinea duios la sân,
    Ca doi fluturi pe un crin,
    Şi din pletele-i gingaşe
    Le făcea lor dulce faşe,
    Şi pe braţe-i, ca să-i culce,
    Le făcea un leagăn dulce.
    Ea-i privea şi zi şi noapte,
    Le vorbea cu blânde şoapte,
    Şi, privindu-i, se uimea!...
    Ea-i trezea şi-i adormea.
    I-adormea tot în cântări
    Şi-i trezea în sărutări.

    Când era pe adormire,
    Le cânta cu-nduioşire:
    Nani, nani, copilaşi,
    Dragii mamei fecioraşi!
    Că mama v-a legăna,
    Cu vers dulce v-a-ngâna
    Ş-a ruga pe Dumnezeu
    Să vă primble-n raiul său,
    Să vedeţi, unicii mei,
    Ceruri plini de curcubei,
    Ploi de raze şi de stele
    Pe câmpii de viorele,
    Ş-oi ruga Domnul ceresc
    Să ajungeţi cum doresc,
    Viteji mari şi feţi-frumoşi,
    Doi luceferi mângâioşi.
    Lumea să vă îndrăgească,
    Duşmanii să se-ngrozească,
    S-aveţi parte şi renume,
    Să vă meargă vestea-n lume!

    Când era iar pe trezie,
    Le cânta în veselie:
    Sculaţi, sculaţi, feţii mei,
    Floricele dalbe!
    C-au venit doi îngerei
    În veşminte albe,
    Îngerei colindători,
    Floricele dalbe,
    Noaptea pe la cântători,
    Când zorile-s albe,
    Şi v-aduc pe aripioare
    Floricele dalbe,
    Rouă sfântă-nvietoare
    Şi cunune albe!

    Alei! mândre surioare!
    Nici că se afla sub soare
    Fericire mai deplină,
    Viaţă dulce mai senină!
    Dar în lume ades trece
    Vânt de moarte, fior rece,
    Şi pe loc se vestejeşte
    Tot ce-n lume ne zâmbeşte!
    Seninul se schimbă-n nori,
    Viaţa-n noapte fără zori,
    Veselia-n aspre chinuri
    Şi cântările-n suspinuri!
    Iată că-ntr-o zi din mai
    Mers-a vestea chiar la rai
    De-acei mândri frăţiori,
    A pământului comori,
    Şi toţi îngerii în zbor
    Au venit, ascunşi de-un nor,
    Ca să vadă dacă sânt
    Fraţi de-ai lor pe-acest pământ?
    Dulce-s, Doamne, la privire!
    Ca un vis de fericire!
    Abia zis-au, şi pe loc,
    Ca un fulger viu de foc,
    Crunt deochiul au ajuns
    Pe copii şi i-au străpuns!
    Copilaşii plâng, suspin,
    Scot guriţa de la sân,
    Cată-n ochii mamei lor,
    Pleacă fruntea, cad şi mor!
    Vai de codrul care-şi pierde
    Freamătul şi frunza verde!
    Vai de inima pustie
    Ce-a rămas făr de soţie!
    Dar amar, amar de lume,
    De copiii fără mume,
    Şi de mamele cu dor
    Care-şi pierd copiii lor!

    III

    Înşiră-te, mărgărite,
    Pe lungi fire aurite,
    Precum şirul din poveste,
    Că-nainte mult mai este:

    Pe copiii-mbrăţişaţi,
    Într-un leagăn alb culcaţi,
    Trista mamă i-a-ngropat
    Lângă ea, lângă palat,
    La fereastra din grădină,
    Sub o tufă de sulcină.
    Iar din leagănul de flori
    Răsărit-au până-n zori
    Doi brazi gingaşi de o seamă,
    Ca doi gemeni dintr-o mamă,
    Ş-au crescut, crescut-au iară
    De la zori şi până-n seară,
    Pân-au dat să se lovească
    De fereastra-mpărătească...

    Frăţioare, frăţioare,
    Înlăuntru ce vezi oare?
    Văd pe mama!...
    Auzi, frate,
    Gemetele-i necurmate?
    Măiculiţa mea iubită,
    Cât de-amar e rătăcită!
    Ochii-i sunt două izvoare
    Tot de lacrimi arzătoare!
    Ah! priveşte cum ne cată
    Prin cea casă întristată!
    Cum ne cehamă, cum ne plânge!
    Mâinile cum şi le frânge!
    Mamă, mamă, draga noastră,
    Iată-ne ici la fereastră,
    Vin cu dulce diezmierdat,
    Că de mult, amar de noi,
    Ne lipseşti la amândoi!
    Astfel brazii suspinau
    Ş-a lor crengi le clătinau
    Pe fereastră-n sala mare...
    Mama doamnă viu tresare,
    Vine,-aleargă, stă, nu crede,
    Vede brazii şi nu-i vede,
    Şterge iute ochii săi:
    Dragii mei, drăguţii mei!
    Voi sunteţi! inima-mi zice
    C-aţi venit voi iar aice
    Lâng-a mamei dulce sân,
    Ce hrăneşte-amar suspin!
    Scumpii mamei frumuşei,
    Copilaşi, iubiţii mei!
    Frig v-a fost în cel pământ,
    Pedepsi-l-ar Domnul sfânt!
    Ş-acum nu mai cată nime
    De a voastră frăgezime,
    Nici vă leagănă-n cântări,
    Nici v-adoarme-n sărutări!
    Taci, măicuţă cu durere,
    Că-ţi aducem mângâiere.
    Nu jeli a noastră soartă,
    Că de grijă cerul poartă
    Şi la morţi, şi la cei vii,
    Şi la flori, şi la copii.
    Seara primăverii caldă
    Cu dulci lacrime ne scaldă,
    Vântul ne adoarme-uşor
    Cu suspin răcoritor,
    Şi steluţa serii, mută,
    Cu dulci raze ne sărută.
    Ce vorbiţi de primăvară,
    Şi de stele, şi de seară?
    Nu vedeţi cumpliţii nori
    Cum sosesc fulgerători?
    N-auziţi cerul cum tună
    Şi pământul cum răsună?
    Vântul suflă şi vă-ndoaie,
    Pe voi cade rece ploaie...
    Dragii mei, gingaşii mei!
    Cum să-i apăr eu pe ei?...
    Biata mamă n-a sfârşit,
    Cerul brazii a trăsnit
    Şi sub ochii săi pe loc
    I-au aprins în mare foc!
    La pământ brazii cădeau,
    Cu lung geamăt ei ardeau
    Şi spre doamna ce-i vedea
    Crengile şi le-ntindea.
    Biata mamă, despletită,
    Spăimântată, rătăcită,
    Pe fereastră se pleca,
    Vrând în foc a s-arunca;
    Dar deodată ochii săi
    Au zărit două scântei
    Printre flăcări strălucind,
    În văzduh voios sărind,
    Către stele tot suind,
    Ş-amândouă printre ele
    Prefăcându-se în stele.
    Faţa ei, l-acea privire,
    Străluci de fericire,
    Cum s-aprinde alba lună
    Dup-o aprigă furtună;
    Şi cu grabă-n veselie
    Ieşind noaptea pe câmpie,
    Ea se duse aiurind,
    Cu ochii la cer privind,
    Cum se duce neoprit
    Dorul cel nemărginit!

    IV

    Înşiră-te, mărgărite,
    Pe lungi fire aurite,
    Ca duioasa mea poveste,
    Că-nainte mult nu este:

    Pe cea vale de mohor,
    Lâng-un limpede izvor,
    Mama doamnă stă culcată
    Şi cu dragoste tot cată
    Când la cerul înstelat,
    Unde doru-i a zburat,
    Când pe faţa apei line,
    Unde-a cerului lumine
    Se prevăd, se oglindează
    Şi în taină scânteiază.
    Biata mamă-ncet suspină
    Şi cu-o floare de sulcină
    Ea dezmiardă-ncetişor
    Faţa micului izvor,
    Ş-apoi stă, şi tot priveşte,
    Apa când se limpezeşte,
    Care stele mai întăi
    Au să iasă-n faţa ei?
    Umbra nopţii de pe vale
    Se pătrunde de-a ei jale
    Şi ascultă în tăcere
    Şoapta-i plină de durere.
    Căci ea stelele descântă
    Şi, plângând, astfel ea cântă:
    Câte stele sunt pe cer,
    Până-n ziuă toate pier,
    Numai două-s stătătoare
    Pân la răsărit de soare,
    Şi îngână dorul meu...
    Coborî-le-ar Dumnezeu!

    Stelişoare, blânde stele,
    Ochişori inimii mele!
    Pe pământ voi v-aţi închis
    Şi în ceruri v-aţi deschis
    Să priviţi la dorul meu...
    Coborî-v-ar Dumnezeu!

    Bine v-a fi vouă, bine,
    În cel rai cu vii lumine,
    Dar nici raiul nu e lin
    Ca al mamei dulce sân!
    Ah! copii, la sânul meu
    Coborî-v-ar Dumnezeu!

    O! minune! sus, în cer,
    Două stele iată pier!
    Şi cu zborul de săgeată
    Prin văzduh iată-le, iată
    Că vin iute şi voioase,
    Lăsând urme argintoase
    Pân ce cad lângă izvor
    Într-un lung, întins ogor,
    Şi se fac din două stele
    Două mărgăritărele...

    Cine-n lume, cine poate
    Mările să le înoate,
    Codrii vechi să mi-i pătrunză
    Ca să numere-a lor frunză?
    Cine poate-avea aflare
    Câte valuri sunt pe mare,
    Câte raze sunt în soare,
    Cât parfum e într-o floare?
    Numai dorul mamei poate
    Să pătrundă-n lume toate,
    Ca să afle mângâiere
    La cumplita sa durere!
    Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,
    Intră-n lanul cel de grâu,
    Şi tot cată ne-ncetat
    Stelele care-au picat.
    Spic de spic ea îl culege,
    Grâu-n palme îl alege
    Şi-l sărută, şi-l dezmiardă,
    Copilaşii să nu-şi piardă!
    Zi de vară până-n seară
    Ea din lan nu iese-afară,
    Spicuieşte, spicuieşte,
    De odihnă nici gândeşte!
    Iar când lanul s-a sfârşit,
    Iată, Doamne! c-a găsit
    Într-un spic frumos şi mare
    Două mici mărgăritare!
    Şi de-atunci mama duioasă,
    În răpirea-i drăgăstoasă,
    Tot înşiră, visătoare,
    Preţioasele-i odoare
    Şi la sânu-i tot le strânge,
    Apoi râde, apoi plânge,
    Le deşiră când şi când
    Şi le-nşiră iar, cântând:

    Însiră-te, mărgărite,
    Pe lungi fire aurite,
    Precum lacrimile mele
    Se-nşiră curgând la stele!

    Înşiră-te, mărgărite,
    Pe lungi fire aurite,
    Ca şi anii mei de jale
    Pe-a durerii tristă cale!

    Înşiră-te, mărgărite,
    Pe lungi fire aurite,
    Pân ce dorul bietei mume
    Va-nceta de-a plânge-n lume!


    Mirceşti

    Note

    1. Poveştile poporale sunt pline de fiinţe fantastice, precum: urieşi, feţi-frumoşi, care se luptă cu zmeii pentru fete de împăraţi, Sfarmă-Piatră, ce macină stâncile ca să tulbure pâraiele, Strâmbă-Lemne, care îndoaie copacii codrilor... etc.




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA