| Editura Global Info / Literatură |
Grigore Alexandrescu
Trecutul. La mănăstirea Dealului
Dedicat măriei sale prinţului nostru1
Precum o sentinelă, pe dealul depărtat
Domneşte mănăstirea; şi zidu-i cel înalt
Se-ntinde împrejuru-i, pustiu şi învechit,
De iedera bătrână, de muşchi acoperit.2
Acolo au odihna, locaş adânc, tăcut,
Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.
Un cap îi prezidează şi dacă s-o-ntâmpla,
Cu vreme, România s-ardice fruntea sa,
P-a Dâmboviţei vale oştiri de s-or ivi,
Ai luptelor cumplite părtaşi ei vor mai fi.
Eu în copilărie iubeam să mă opresc
Pe dealul mănăstirii, şi-n vale se privesc
Măreţul turn, trist martor l-al nostru trist apus,
Ş-a cărui origină în veacuri s-a răpus,
Turnul din care-odată bărbaţii renumiţi
Vedeau române taberi pe câmpi nemărginiţi3
În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori
Ruina-i azi cu fală arăt la călători,
Precum atâţi nevrednici, trăind în moliciuni,
Se laud cu mari fapte făcute de străbuni.
Dar pentru ce oraşul atât de strălucit
Acum între oraşe e cel mai umilit?
Ce voie preaînaltă, ce lege porunci
Căderea deopotrivă cu înălţare-a fi?
E o fatală soartă? sau pe acest pământ
Lăsă urmele sale blestemul unui sfânt?4
Dacă însă o ţară, un neam ar fi dator,
Când au greşit despoţii, nelegiuirea lor
A o plăti, atuncea oraşul osândit
Şi numele-i din lume de mult ar fi pierit.
Căci mii de glasuri stinse de-al tiraniei fier,
În strigări dureroase s-au înălţat la cer;
Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat
Sângele după pietre încă nu l-au spălat.
Oricum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit;
O iubesc, căci e tristă şi căci a suferit:
Şi precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-aramă ce nu mai are curs,
Aşa în a mea râvnă, pe locul părintesc,
Fiu al astor ruine, ţărâna lor slăvesc.
Încă mi-aduc aminte de groaza ce simţeam.
Când la apusul zilei scheletul lor priveam.
"P-aici, ziceau bătrânii, o boltă arătând,
Intră tânăra doamnă, frumoasă şi fugind
De cetele tartare, când ele-acest palat,
Lipsind oştirea noastră, în treacăt au prădat.
Peştera, ce se-ntinde departe sub pământ,
Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut
Îşi are răsuflarea: în sânul ei găseşti
Averi nenumărate, comorile domneşti;
În preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc
De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc;
Şi când vrun om aproape a merge-a cutezat,
El la lumina zilei nu s-a mai arătat."
Astfel ziceau, şi vremea un pas a mai făcut,
Şi chiar acele iesme azilul ş-au pierdut!
Tot e tăcut şi jalnic: însă aşa cum eşti
Singură porţi povara măririi româneşti,
Târgovişte căzută! poetul întristat
Colore variate în sânu-ţi a aflat,
Războinicul modeluri; şi, dac-am asculta
Ceea ce în favoru-ţi reclamă slava ta,
A vitejilor umbră d-am şti să o cinstim,
Vrednici de libertate noi am putea să fim.
Am afla de la dânşii ce jertfe trebuiesc,
Prin câtă energie naţii se mântuiesc.
A! facă provedinţa ca-naltul simtiment,
Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
Ce-alege pe-nălţime al nemurirei loc,
Să fie nouă cârmă, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din ţara de exil
Pe calea mântuirii ducea pe Istrail!
Note
1. Gh. Bibescu.
2. Pe când scriam aceste versuri, reînnoirea monumentelor nu începuse încă (n. a).
3. Turnul curtei domneşti (n.a.).
4. Sfântul Nifon, care se zice că a blestemat pe Radu IV (n.a.).
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
