Editura Global Info / Literatură

Ion Heliade Rădulescu

Gheorghe Lazăr

Tot era degeneraţie şi amorţeală în ceea ce se atinge de numele de român şi patrie, până să nu vie răposatul întru fericire Gheorghe Lazăr în ţara noastră. Limba începuse a se corci şi a se strica de tot: în sfintele biserici preoţii şi cântăreţii aveau drept fală a face sfânta slujbă într-o limbă necunoscută de dânşii, şi prin urmare schimonosită în gura lor nedeprinsă cu dânsa; cântările de slujba sfintei liturghii se tipăreau într-o bucoavnă cu literele slavone în limba grecească; preoţii de la mahalale, cum şi chiar cei de prin sate, ca să imite pe cei de prin târg, îi vedeai îngâmfându-se cântând: Aghios ofteos, Acsion estin, Os aliftos, ş.c.l.; părinţii se bucurau când auzeau pe fiii lor zicând paterimon şi pistevo; era de jale sfânta religie a auzi cineva domneasca rugăciune, care se zice în auzul tuturor ce se află înaintea Domnului, cerând ca să fie voia lui, precum se face în cer aşa să se facă şi pe pământ; cerând pâinea cea spre fiinţă, adică să nu ajungă, dupe cum a ajuns fiul omului, mai jos decât fiarele pădurii şi păsările cerului, neavând unde să-şi plece capul; cerând ca să le ierte greşalele întocmai după acea măsură, cum pot să ierte şi ei greşalele celor greşiţi (mare legătură! mare vorbă! mare osândă chemată!); cerând să-i scape de ceea ce e mai greu din toate — de a nu fi duşi în ispită. Câtă jale, zic, era să auză norodul aceste nepreţuite şi dumnezeieşti cuvinte într-o limbă ce nu o înţelegea; şi în vreme ce bietul copil îngâna aceste vorbe cereşti, şi părinţii lui se îngâmfau de bucurie de pelticirea acestei fiinţe nevinovate, norodul din lăcaşul Domnului poate că îşi da coate şi îşi răsucea mustăţile! Câtă jale era să auză cineva simbolul credinţei, semnul după care se cunoaşte creştinul în ceea ce crede, cele douăsprezece articole ale acelui sfinţit contract ce facem cu Hristos şi cu biserica când primim sfântul botez, ale acelui jurământ, ca să zic aşa, ce încheiem că vom păzi în credinţa noastră şi vom crede până la mormânt aceste douăsprezece articole întărite cu pecetea darului duhului sfânt! Oamenii vin în biserică ca să asculte cuvântul Domnului şi să-şi aducă aminte mai des de ceea ce s-a făgăduit lui Dumnezeu contractând cu biserica.

Câtă, dar, degeneraţie era şi în religie, şi în naţionalitate când românul ajunsese a avea drept fală a batjocori aşa religia, nevrând să înţeleagă ceea ce îl povăţuieşte ea, astupându-şi auzul la glasul ei cel mântuitor, punând într-adins a le vorbi într-o limbă ce nu era a părinţilor lor şi pe care nu o înţelegea! Când altădată ar fi putut mai bine a se potrivi acel verset al prorocului şi împăratului: "Urechi au şi nu aud"? Tot era degeneraţie, amorţeală! Ieşind din biserică, vedeai pe jeluitor a se sili să-şi dea jalba către stăpânire în limba grecească, a se ruga de alcătuitor ca s-o facă ceva mai ielinică; cine era boier, îi era ruşine să zică că e român; cel cu părinţi necunoscuţi, dacă ştia două-trei greceşti, nu mai vrea să treacă de român, zicea că e grec. Numele de tată şi mamă erau nume mojiceşti; p-aci era să se facă şi Dumnezeu băbacă al oamenilor nobili. Aceasta era starea românului întru aceea ce se atinge de inima şi de sufletul lui, când a venit Gheorghe Lazăr. Tot era degeneraţie şi amorţeală.

Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lângă Sibiu, pe moşia lui Brucăntal. Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa bine averile sale. Mai pe urmă, prin ajutorul patronului său intrând în universitatea de la Viena, şi-a făcut cu mare spor cursul învăţăturilor. În vreme mai de douăzeci de ani având înlesnire a cultiva ştiinţele în mai multe specialităţi, s-a dat mai pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei, fiind hotărât unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţa grecească neunită.

La numirea episcopului, fiind ales preasfinţia-sa cel în fiinţă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei şi s-a orânduit învăţător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoţiei.

Întâmplându-se oarecare neînţelegeri între răposatul şi preasfinţia-sa părintele episcopul, Lazăr a trecut în Braşov, de unde, ca un învăţător al copiilor răposatei logofetesei Bărcăneaschei, a trecut cu această cucoană în Ţara Românească, la noi. Aci, în vreme mai mult de un an, se apucase de profesia ingineriei. Printr-aceasta s-a făcut cunoscut răposatului banului C. Bălăceanul, atunci logofăt de Ţara de Sus.

Acest boier avea o judecată sănătoasă, firească; era un tip de vechiul boierism al ţării, unul din aceia ce nu-l stricase încă moda acelui veac, adică moda de a nu fi român. Vorbele cele dese ale lui Lazăr asupra românismului aflară în răposatul Bălăceanul un protector înrâvnat. Din norocire, acest boier se afla, dimpreună cu ginerele său, efor al şcoalelor (greceşti atunci). Lazăr insuflă în inima acestui român încredinţarea că se pot învăţa ştiinţele în limba patriei. Eforia făcu anafora către fostul domn Caragea, cerând a se statornici o şcoală românească în Sfântul Sava, spre învăţătura ştiinţelor în limba naţională. Cuvintele acestea de "ştiinţe în limba naţională" se părură prinţului cu totul nouă şi neputincioase de a se înfiinţa; cu toate acestea, pentru curiozitatea lucrului, porunci a se aduna divan spre a se chibzui dacă este limba capabilă de a exprima, desluşi şi dezvolta foloasele ştiinţelor. În divan a fost chemat şi răposatul Veniamin, ce se afla atunci întâiul profesor în şcoala grecească de la Măgureanul, de matematică şi de filozofie; dimpreună a fost chemat şi Gheorghe Lazăr.

În zadar bietul român se silea să arate că termenii ştiinţelor şi meşteşugurilor sunt necunoscuţi fiecărui om şi fiecărei naţii până ce nu cultivă ştiinţele şi meşteşugurile; în zadar spunea că limba grecească a norodului din izvorul de unde a păstrat a zice φίλος şi σόφος de acolo poate cu tot dreptul să zică şi φιλοσοφία ş.c.l., şi asemenea şi românul, de unde a păstrat a zice lucire, de acolo poate a se întrebuinţa a zice şi perlucid, şi de unde i-a rămas vorba opăcit, de acolo poate zice şi opac; în zadar asuda românul să arate că omul în general este primitor de idei şi că ideile, prin învoire sau prin împrumutare, pot a-şi dobândi un nume oarecare şi printr-însul se fac cunoscute omului, sau acest nume se face cunoscut prin dobândirea ideii ce înfăţişază; în zadar, căci la toate, din când în când, răposatul Veniamin ca un oracol repeta refrenul: δέν γίνεται. S-a spart divanul, dar Lazăr nu s-a deznădăjduit: a făcut pe răposatul Bălăceanul să ceară de la stăpânire a se deschide o şcoală românească sub numire de a scoate meşteri ingineri, şi de a învăţa pe circovnicii ce veneau a se preoţi slujba şi datoriile preotului. Veniturile şcoalelor pe atunci era, o puţină parte, ale moşiilor mănăstirii Glavaciocului (până la 10 000 lei cel mult), iar cea mai mare parte — din contribuţia preoţilor. Argumentul acesta, de a se împărtăşi şi preoţia din foloasele banilor cu care ea sprijinea şcoalele, erau cam tare, şi dreptatea striga pentru aceşti birnici bisericeşti.

În sfârşit se puse la cale a se întocmi şcoala în ruinele Sf. Sava; se scoaseră făurăriile din zidirea unde se află acum Muzeul Naţional şi Biblioteca, şi se numi Lazăr dascăl de bogoslovie şi de inginerie (aşa îi zicea). Începu la anul 1818, luna lui august. Avea vreo câţiva grămătici sau ţârcovnici, ce se găteau a se preoţi şi pe care îi învăţa catihisul şi slujba bisericească; îi dideseră şi vreo câţiva panachideri sau ucenici din şcoalele din Colţea şi Sfântul Gheorghe. Aceştia abia ştiau să slovenească, şi Lazăr trebuia negreşit să iasă cu dânşii la câmp, cu masa de inginer şi cu astrolabul, ca să ardice harte din triunghi în triunghi; trebuia să le spuie că tustrele unghiurile unui triunghi sunt dopotrivă unui jumătate de cerc, că unghiurile alterne şi întivitoare la vârf sunt dopotrivă; să fi-ndrăznit numai a nu-i învăţa deodată d-alde astea şi a nu-i pune să caute cu un ochi închis prin crăpătura dioptrii, arătând că trebuiesc copiii pregătiţi spre aceasta cu alte învăţături, că numaidecât l-ar fi botezat, după cum îl şi botezaseră, de cearlatan ce nu ştie să înveţe ingineria. "Inginerie vrem noi, dascăle, să ne măsoare băieţii moşiile, şi de inginerie apucă-te să-i înveţi, că socoteală învaţă ei în toate băcăniile." Se bătea omul cu pumnii în piept şi ardica mâinile la cer strigând: "Doamne! până când anii blestemului?" Acestea erau curate vorbele lui în ceasurile mâhnirii.

Mai în toamnă, în acelaşi an, părăsi Caragea scaunul domniei; Veniamin, prin hotărârea guvernului vremelnic sau a căimăcăniei pământeşti, se exilă pentru un cuvânt ce făcuse cu un an mai nainte la slujba de îngropare a răposatului banului C. Filipescul. Clasele greceşti de filozofie şi matematică se sparseră; şcolarii începură a deosebi că alta este limba elenică şi alta sunt ştiinţele, care se pot învăţa în orice limbă. La Veniamin trecuseră aritmetica, o parte din geometrie şi câteva capete din filozofie. Lipsa unui profesor de a-i conduce până în sfârşit cu lucrul început, curiozitatea de a vedea practica la câteva principe de matematică teoretică ce luaseră, acea practică cu care se căznea bietul Lazăr să facă din nişte bucheri ingineri din cap până-n picioare de porunceală, telios telefteon, traseră în Sfântul Sava pe toţi şcolarii din clasele dintâi ale şcoalei greceşti, în capul cărora era I. Pandeli (ce a murit la Paris), Năneşti, Cernovodeni, Oreşti, Darvari, Merişeşti, Ştefanopoli, Tomeşti, Crăsnari, Mălineşti, Paladi, Măineşti şi alţii, şi eu în urma lor, umplură băncile clasului de inginerie. Se bucura Lazăr când văzu pe Pandeli cu creta în mână făcând pe tablă expoziţii matematice. Tocănea creta pe tablă, mâna mergea iute făcând deosebite formule, dar gura se îngâna, pentru că în momentul acela se căznea să-şi facă nişte fraze dibuite româneşti; încurca din întâmplare nişte vorbe câte pot veni în gura unui şcolar ce abia a început ştiinţa şi va să se exprime în altă limbă, iar nu în ceea ce a învăţat.

Îndată Lazăr începu a traduce cursul de matematică al lui Wolf şi de filozofie al lui Kant. În vreme de un an, şcolarii ajunseră departe. Pe moşiile Tării Româneşti începură a flutura steagurile noilor ingineri; începură a se trage de mâna românilor triunghiuri înţelese. Era o bucurie să vază cineva copiii, unii îndreptând linia cu momâi, scoţând pălăria şi făcând semn strigând: "la dreapta, la stânga"; alţii îndreptând şi scuturând lanţul ce şerpuia prin iarbă; alţii aşezând şi nivilind masa. Se trăgeau linii, se făceau triunghiuri, din triunghi în triunghi se încheia planul, compasul începea a păşi pe hartă şi spunea stânjenii de la o momâie până la alta; lanţul făcea încercarea, şi sătenii, ce erau spre slujbă, începeau a-şi da coate şi a şopti că dracul din sticluliţă îi face să ghicească (aşa li se părea lor acul magnetic sau busola, ce-l vedeau jucând). Bietul Lazăr aprindea pipa şi, petrecându-şi mâna asupra pieptului, i se inundau obrajii de lacrimi.

N-a trecut mult, şi la moşiile de măsurătoare nu mai era trebuinţă de fiinţa de faţă a profesorului. Câte un şcolar, doi împlinea slujba cu cea mai mare scumpătate. Epitropii de la mănăstiri, egumenii veneau cu mulţumire la şcolarii din Sfântul Sava ca să le scoată copii după hartele moşiilor mănăstireşti, pentru că aceşti şcolari lucrau ieftin, pentru două pricini: întâi pentru că erau băieţi, şi a doua pentru că erau români, şi ştii, lucrul românesc nu e aşa scump. Mă tot miram într-o zi de duhul meu, când epitropului din Colţea i-am făcut trei copii de harte, pentru care am putut să-i iau şase rubiele. Mi se părea că l-am înşelat; mi se părea că de mi-ar încăpea pă mână câţiva oameni aşa de simpli, care să nu ştie de câte parale vopsele pot să meargă la o hartă, eu m-aş face în scurtă vreme un om cu căpitălaşul meu, care să treacă şi peste o sută de lei.

Şcolarii deteră învederate probe de capacitatea şi râvna profesorului. Eforia şcoalelor începu a se gândi ca să înmulţească catedrele româneşti, şi spre aceasta să trimită câţiva tineri în Europa spre învăţătură. Se aleseră: părintele Ef. Poteca, L. Pandeli, S. Marcovici şi C. Moroi. Eu, după cum venisem în urmă, rămăsei şi acum pe dinafară, tocmai la vremea mesei. Dar mai mi se mulţumi ambiţia când văzui că mă aleseră de tare şi mare profesor ajutor lui Lazăr de aritmetică şi geometrie, cu plată de 100 lei pe lună, şi când văzui că pe fiecare lună o să am câte un capital ce îmi închipuiam să mi-l fac înşelând la epitropi, făcându-le harte.

Pe lângă acestea, Eforia a mai aşezat două catedre în şcoala românească: una de limba latină şi alta de cea franţuzească; pentru amândouă a numit profesor pe răposatul Erdeli. Acesta îşi începu învăţăturile sale şi traduse întâiaşi dată în limba românească pe Zgârcitul de la Molier şi pe Pompei de la Corneil, pentru tinerii ce se întreceau să facă şi ei teatru românesc, în vreme ce grecii făceau pe al lor.

Lazăr trecu cu filozofia în metafizică, şi fiindcă avea şi alt clas, de trigonometrie, clasul de logică rămase vacant. Ca să îndestuleze şi pe alţi tineri ce erau pregătiţi a asculta logica, fu însărcinat şi cu clasul acesta tot Erdeli, şi începu logica lui Condiliac.

Aceasta fu o ispită lui Lazăr; îl supără să nu vază o sistemă urmată; simţea şi cunoştea amestecul ce ar fi urmat în învăţătură; se vede silit sau el a schimba pe Kant, sau Erdeli pe Condiliac; cu toate că, ce este drept, vrea mai bine să rămâie jos Condiliac pe lângă Kant. Lazăr, cu toate că cunoştea bine limba franţuzească, cu toate că trăise între francezi în vremea armiei lui Napoleon, pe care îl iubea dimpreună cu francezii lui şi vorbea adesea de dânşii, însă filozofia franţuzească zicea că trebuie să-şi scoată căciula înaintea celei nemţeşti, şi prin urmare pe Condiliac, cu toate descoperirile sale, nu-l avea de mare lucru în filozofia veacului.

Copiii cei noi n-au făcut mare treabă cu acea logică; ea însă şi-a dat foloasele sale şcolarilor celor vechi ce mergeau să o asculte de curiozitate ca auditori; că, pe de o parte, aceştia începură a compara în duhul lor aceste două sisteme şi, trăgând oarecare adevăruri din alăturarea ideilor, alergară numaidecât ca auditori şi în clasele greceşti, ce se restatorniciseră atunci sub răposatul Vardalah.

Acesta, pe lângă lectura şi analisul poeţilor greci, a făcut un curs de retorică a sa şi cursul de ideologie al lui Trasi.

Iatropul, mai dinainte încă, făcuse acest curs de ideologie şi de matematică al lui Lacroa.

Canela începuse matematica lui Francheor şi o istorie naturală, culegere a sa.

Ghenadie, pe lângă analisul oratorilor greci, a făcut şi un curs de istoria universală.

Îndrăznesc a zice că niciodată, de când este Ţara Românească, şcolile n-au împrăştiat atâtea cunoştinţe ca atunci. Trei filozofi se auzeau pe catedrele capitalei: Kant, Condiliac şi Trasi, şi trei matematici: Wolf, Lacroa şi Francheor.

Clasul de retorică şi literatură avea peste 50 şcolari filozofi. Şcoalele cu adevărat nu erau patriotice, dar prin dreapta judecată a profesorilor greci de atunci ajunseseră cosmopolite. Filozofia înfrăţise pe şcolarii greci cu români, pierzând grecii rugina pedantismului vechi şi cunoscând prin filozofie folosul ştiinţelor învăţate în orice naţie în limba sa. Farmecul frumuseţii limbii greceşti vechi şi fanatismul ce putea ea să insufle celor ce se năşteau numai într-însa didese loc adevărului filozofic. Profesorii spuneau în clas că şcolarii greci trebuie să fie recunoscători ţării că cu a sa cheltuială ţine învăţători spre cultivarea lor, şi românii trebuie să fie blânzi şi vrednici de acel sentiment care mişca a se face nişte asemenea aşezăminte, adică vrednici de sentimentul ospitalităţii şi al generozităţii. Şcoalele atunci abia aveau un venit peste tot de vreo 60 mii lei. Ce lipsea din venitul şcoalelor se adăuga la râvna profesorilor, şi se potrivea lucrul.

Lazăr a fost profesor la Sfântul Sava patru ani cu mare râvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi; dar când făcea lecţie de filozofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru, tatăl ofiţerilor Tel. Toată destoinicia avea acest învăţător atât de făcător de bine românilor. Pare că era într-adins preursit pentru a deschide un drum de regeneraţie. El îşi simţea vocaţia sa. Când se afla în clas, el vorbea însuflat. Catedra lui semăna un amvon; vedea cineva cum i se bate pieptul. Cu mâini pline în orice ocazie, arunca seminţele românismului şi naţionalităţii.

Poate cineva să vază energia şi hotărârea lui din cuvântul următor, ce l-a compus la înscăunarea de mitropolit al Tării Româneşti a răposatului Dionisie. Până atunci pe scaunul mitropoliei stătuseră mitropoliţi greci. În vremea răposatului domn Suţu s-a restatornicit mitropolia românească. Poate oricine socoti câtă era hotărârea acestui bărbat când, în vreme de domnie străină şi sub un guvern ca cel de atunci, a avut curajul a rosti un astfel de cuvânt. Nu era aşa lesne a haracteriza cineva pe acele vremi ce va să zică fanariot; el însă, vorbind de români, în acest cuvânt zice: "bine gătiţi spre slujba vrăjmaşului omenirii, răpitorul casei părinteşti".

Cum putea altul mai bine sub două nume atât de însemnătoare şi de îndrăzneţe să arate acel machiavelism infernal ce a stat biciul şi ticăloşia a două naţii întregi, românilor şi grecilor?

Cuvântul acesta, ca să-l rostească în adunarea boierilor la Mitropolie, s-a dat să-l înveţe părintele David, cel acuma în fiinţă econom al sfintei Mitropolii. Se pierduse acest Cuvânt, dar mulţumită părintelui economului David că a ştiut să-l păstreze.

La 1822 Lazăr s-a bolnăvit în Sfântul Sava, apăsat de multe mâhniri şi nenorociri. A scris fraţilor săi la Avrig să vie să-l vază. Aceştia, sosind în Bucureşti, l-au găsit într-o căscioară la Târgu d-afară, în prejmă unde îmi am casele şi tipografia. L-au ardicat bolnav şi l-au dus în locul naşterii sale. Acolo peste curând şi-a şi dat obştescul sfârşit.

Călătorule român, când treci de la Braşov la Sibiu, în satul Avrig, în mâna dreaptă d-alăturea drumului este o bisericuţă. Acolo e mormântul lui Gheorghe Lazăr. O cruce albă de marmură este frumosul lui monument, monument vrednic de un om ce a ştiut răbda în viaţa sa. Sărută acea cruce şi vei citi pe dânsa următorul epitaf:

CITITORULE, CE EŞTI AM FOST;
CE SUNT VEI FI;
GATEŞTE-TE DAR.

    GHEORGHE LAZĂR

Frumos epitaf şi frumos adevăr, vrednic de acela pe care oamenii îl pregăteau de episcop, şi Dumnezeu, când toate ajunseseră degeneraţie şi amorţeală, îl hotărâse pentru regeneraţia românilor.

1839

TE-AR MAI PUTEA INTERESA