Editura Global Info / Literatură

Panait Cerna

Despărţire

Domniţa mea cu nume adorat
De îngeri şi de oameni!
În calea cui? În care inimi seameni
Lumina zâmbetului tău curat?

Când am plecat, în ceasul cel din urmă,
Plângea în mine inima, de mult:
Părea că universul tot se curmă,
Şi eu durerea lumilor ascult;

Ş-un gol, în mine, se făcu deodată,
De nu-l pot umple slăvile cereşti ─
Acest pământ bătrân, tăria toată,
Iubire! numai tu le sprijineşti...

Şi spus-am ochiului meu trist: Priveşte!
Cuprinde-o toată şi-n străini o ia!
De-acum şi până totul asfinţeşte,
Nici umbra celei dragi nu vei vedea.

Şi spus-am braţului: Îmbrăţişează!
Înlănţuie-o la pieptul meu de foc!
De-acum şi pân se stinge-a lumii rază,
Nu vei cuprinde cel mai trist noroc.

De-acum voi sta cu braţele deschise
Şi nici o umbră nu le va-ncălzi ─
Şi voi dori s-o văd măcar în vise.
Şi nici acolo nu va străluci...

•

Şi, poate, de eram un rege-al lumei ─
Un geniu, care zguduie pământul
Când îşi rosteşte-n grai de foc cuvântul,
Cununa de stejar ar fi ascuns
A frunţii mele vecinică paloare
La dorul meu eu poate-aflam răspuns,
O, dulce-a suferinţii mele floare!

Sau de-aş putea, pe-a gândului aripă,
Să mistui depărtarea într-o clipă!
În ceasul trist când mă supune dorul,
La casa voastră să mi-astâmpăr zborul:
Găsind din nou în vorba-ţi caldă, bună,
Al fericirilor pierdut ecou,
Ca norul ce s-apropie de lună
Vieaţa mea ar străluci din nou.

...Dar, poate, ori pe care treaptă-a scării
Te-ar împietri vieaţa-nşelătoare:
De-ţi dăruieşte glorii orbitoare,
Ori noaptea fără capăt a uitării;
De plânge-n lacrămi dorul, de departe
Ori subt privirea celei fără seamăn, ─
Deopotrivă i-mpletit cu moarte
Amorul care nu-i nădejdii geamăn.

•

O, stelelor! Cum prinde licuriciul
Să rătăcească-n voia lui, aprins,
De cum se lasă noaptea-n necuprins ─
Aşa v-aştept cu sete scânteierea:
Să coborâţi pe văi tăceri adânci,
Să rătăcesc pe-ascunse căi, pe stânci,
Şi singur să-mi hrănesc nemângâierea.
Cu mii de visuri să împodobesc
Icoana vie-a frumuseţii sale
În orice rază-a voastră s-o zăresc;
Să-mi fugă orice gând, pătruns de jale,
În jurul chipului dumnezeiesc,
Aşa cum voi, vă frământaţi acuma
În preajma junei blânde din senin;
Cum zboară mii de vieţi de-o clipă, seara,
În jurul unei singure lumini,
Pân le trimite moartea dulce para...

Şi merge astfel cel robit durerii,
De propria lui umbră însoţit,
Să spună nopţii, vântului, tăcerii,
Povestea lui de dor nemărginit,
Pân se-mblânzeşte rugul amintirii
Şi lin se pleacă stelele spre stâns,
Iar în sălbateca grădină-a firii
Se umplu ochii florilor de plâns.

Şi se tot duce, cât e depărtarea,
Pe stânci, ponoare, tainice cărări,
Pân tace în frunziş privighetoarea.
Cu pieptul sfâşiat de suspinări,
Şi, obosită, trece ciocârliei
Neisprăvitul plâns al nebuniei,
Să-l schimbe-n vii şi vesele cântări.

Atunci, se-opreşte, sfărâmat de cale,
Şi cheamă somnul, care l-a uitat:
Lin, râzător şi binecuvântat,
Ca-n zilele copilăriei sale.
Şi iată! vine el, trimisul sorţii,
Purtând în ochi un strop din marea morţii
...Adormi uşor, adormi adânc, visează
Că luminosul ieri tot mai durează,
Şi uită că ţi-e viaţa sfâşiată ─
Între-amândoi stă vecinicia toată.

Convorbiri literare, XLII, nr. 10, octombrie 1908

TE-AR MAI PUTEA INTERESA