Ştefan Octavian Iosif

Copil

(Fragment)

... Ieri, mamă, trist trecea pe stradă,
Atât de palid şi-aiurit
Se clătina şi sta să cadă,

Şi zdrenţele-atârnau pe dânsul...
Eu, mamă dragă, l-am zărit
Şi m-a-necat deodată plânsul.

Da, l-am văzut şi astăzi, mamă,
Tot da din mâini, vorbea mereu,
Şi nici nu m-a luat în seamă.

Era pe stradă multă lume,
Şi îmi venea aşa de greu
Că nu puteam să-l strig pe nume...

S-au strâns în jurul lui grămadă,
Toţi îl făceau beţiv, mişel,
El s-a luat atunci la sfadă,

Eu m-am apropiat cu teamă...
I-am întrebat: "Ce-aveţi cu el?"
Şi ei au râs de mine, mamă!...

De-aş fi avut atunci putere
Să-i bat pe toţi, i-aş fi bătut!
Căci de ruşine şi durere

Tot sângele-mi fierbea în vine...
Dar am rămas pe loc pierdut
Şi nu ştiam ce e cu mine...

Mi-e tată doară, şi mă doare
Să-l văd batjocorit de toţi...
O, mamă, fii îndurătoare,

De ţi-a greşit, nu ţine seamă,
Şi iartă-l, iartă-l, dacă poţi,
Că n-a fost el de vină, mamă...

Ori poate nu-ţi aduci aminte,
Plângând amar, cum îţi cerea
Să uiţi ce-a fost mai înainte

Şi să trăim iar împreună?
De ce cu el ai fost mai rea,
Când eşti cu mine-aşa de bună?

De ce l-ai izgonit cu sila,
O, pentru ce l-ai izgonit?
Cum nu te-nduioşase mila,

Şi ţi-ai întors cu ură faţa,
Când a strigat: "Nenorocit
Voi fi de-acuma toată viaţa!"

Ştiai că o să-şi piardă firea,
De n-o să-l ierţi, cum te-a rugat.
Şi tu i-ai dat nenorocirea,

Când numai cu o vorbă bună
Puteai să-ndrepţi ce s-a-ntâmplat,
Şi să trăim iar împreună...

Dar ce urât te uiţi la mine!
Te-am supărat cu vreun cuvânt?
Nu ţi-am vorbit cum se cuvine?

Nu sta cu fruntea încreţită...
Mai bine intru în pământ,
Decât să mi te ştiu mâhnită!

Căci de te supăr, mamă, oare,
Atunci, al cui o să rămâi?
Să plec şi eu în lumea mare?

Să rătăcesc şi eu ca dânsul
Pierdut şi fără căpătâi?
Nu vezi că mă îneacă plânsul?...

Şi-l văd în vis adese, mamă,
Trăgând să moară, părăsit!...
L-aud plângând încet... te cheamă...

Plângând, te roagă de iertare...
Eu, lângă el, plâng aiurit,
Tu, numai, stai fără-ndurare...
. . . . . . . . . . . . . . .

O, fie-ţi milă, mamă dragă,
Şi iartă-l, cheamă-l înapoi!
De vrei, îl fac eu să-nţeleagă

Că-l ierţi... şi o să fie bine...
O, mamă,-ndură-te de noi,
Şi nu te mânia pe mine...